Gara îmi pare stranie, acum gara mă doare, regretul îi stă pe tabela care anunță fără oprire următorul tren spre dezastru. Pe acest tren îl iubesc enorm, pasagerii lui nu prea au probleme reale, doar zbateri uneori susținute de nimicul care izvorăște din sufletele pierdute, orice discuție este paralelă, se tace prin cuvinte, nimicul are consistență, iar absurdul este cenușiul vieți noastre de toate zilele. Sunt un dement prin propriul destin, alerg oscilant din mine spre oameni, greșind prin lucruri de o importanță nu vitală, prin neaderarea mea la anumite norme. Plătesc tributul de a fi mereu la extreme, liniștea îmi este refuzată de gândirea mea mereu explozivă, sunt o bombă cu efect întârziat. În acest tren, rar îmi este să întâlnesc persoane cu dureri vii, reale, oameni cu un destin clar și izbitor de frumos față de al meu care este un surogat de nefericire,un rol tâmpit creat halucinant de două, trei ursitoare bete. Acești oameni nici nu vorbesc de durerile lor, de spaimele lor, trebuie să fii atent, să treci de cuvinte, de gesturi, de aparențe, atunci percepi albastrul spaimei lor și îți dai seama că tu nu ai nimic viabil în viață, că toate proiecțiile tale sunt furate și simți un gust amar al disperări, aproape metalic în gură și taci prin cuvinte care sună a clopot, capul mă doare, sufletul se zbate și mă simt căzut, aproape de moarte. Nu sunt în stare să calculez nimic, mereu viața s-a derulat în parametri ei stabiliți de zei, niciodată nu am fost surprins de nimeni, totul îl privesc ca un normal, nu pot specula nimic la bursa sufletelor, sunt și înger și demon, nu am niciun drept de a profita pe rutele destinelor furate, doar privesc și rar intervin acolo unde prostia mea bulversează printr-o sinceritate mereu pusă la zid și, pe bună dreptate, nu poți evalua un suflet cu o minte bolnavă, căzută în desfrâul unei libertăți incoerente și false. Raporturile umane au valoare, doar dacă nu minți și mai ales atunci când se renunță la personalitate, la metalul sufletului, doar atunci cuvintele prind aripi, și nimic nu ar mai fi imposibil. Zorii zilelor nu ne-ar mai prinde în trenurile vieții noastre privind pe fereastră peisajul în continuă mișcare, iar în noi nu ar mai fi eternul frig al blândei morți interioare. Puține, foarte puține regrete îmi ating viața, moartea lui Beatrice, unde am întârziat, nesimțindu-i prezența și o dimineață senină undeva în munții reci, dar atât de frumoși prin simplitatea lor semeață, doar pentru ele aș mai încerca să întorc timpul înapoi, să mai pot cumva să le fiu un sprijin, poate necesar, poate absurd, dar nu pot, trăiesc fracturat în două dimensiuni diferite, în una sunt sigur un erou, în cealaltă sunt singur distant și rece. Oamenii sunt proprii lor călăi, securea îmi este mintea mea prea ascuțită ( să nu mă rănească din când în când în suflet ), dar merg mai departe, cu sângele scris prin vers, încercând să mă adun ca un puzzle al nefericitului călător din extremă în extremă spre nimicul final. Nu îți poți cere scuze că exiști, nu poți întoarce timpul, atunci totul ar fi o mare minciună, iar tu doar o jumătate de om, regret că atunci, acolo, nu am fost prezent, eram plecat din mine spre oameni și îmi era frig. Am încă răbdare, încă mai sper să mă întâlnesc la răscrucea de vânturi, să-mi mai regăsesc visele întregi, calitatea mea care mereu îmi liniști parțial existența uneori nepermis de absurdă, alteori încărcată de o ordine nefirească dezastrului că sunt absent în propria mea viață. Mai am curajul să vreau, de mine depinde să pot, important este să nu cad, să nu mă clatin și să nu uit că sunt dator tuturor celor apropiați. Legăturile nu se rup niciodată, ele pot fi tăiate de crudul și durerosul destin răsărit mâine, amăgirea că te vei trezi și totul ar fi doar un vis, poate urât, poate frumos, dar mai am încă curajul să merg desculț pe jos, fiind la un pas, un mic pas de prăpastie.
Vis,o cameră mirosind a brad, un aer proaspăt ca de fân cosit și o femeie frumoasă, nu în stilul cotidian, frumoasă așa ca niște norme bătute în cuie și o femeie cu miros de femeie de piele fără nimic artificial. Dacă o privești în ochii sublimi de albaștri, îi vezi oscilația gândurilor căzute periferic spre tâmplele micuțe și fruntea strânsă ca la o rugăciune către un zeu ce a dezertat. Hainele ei largi te lasă ironic să îi simți trupul creat de un sculptor nebun de rotunjimi, care nu sunt sfidătoare, dar te umplu de carnalul dorinței frumoase. Ea este pierdută între da și nu, între concret și abstract ce o face și mai frumoasă, neschimbându-i aura ce o înconjoară chiar și în tristețea ei cea mai adâncă, prezentă și absentă, ca focul ciudat al ielelor în noaptea de sânziene umplând visul de irealul trecător al oricărui destin nespus și nenăscut încă. Regret doar zorii de zi ai unei dimineți de metal, unde am ajuns, dar fără mine uitat în trenul dezastrului, la o șuetă cu o fată din alt timp, pe care eu l-am pierdut și nici nu mai pot să îl caut, aș muri probabil încercând să mă mint că totul nu a fost doar un vis ținut între două mâni micuțe și ridate de o fată frumoasă, mult prea frumoasă pentru mine, ultimul nebun al mersului pe jos. Este seară, în aer plutește aroma de crin, apusul mă înțeapă în inimă ca un pumnal solar și pentru prima dată am teamă de mine și de apus. Nu profit în viață, nici nu îi văd rostul, îmi sună a viol, a încătușare, dar de fata-crin cu buze-păsări profit mereu și nu pentru că ea mă lasă, pentru că am nevoie de ea mereu să mă regăsesc, puține persoane mă privesc așa, chiar foarte puține, privirea ei este ca un verde al ierbii, trupul ei de copac atât de viu mă îmbrățișează și mă apără pe mine de mine, nu îmi dă sfaturi, doar mă ascunde în scorbura sufletului ei plin de aromele copilăriei liniștite. Prin frumusețea ei interioară eu îmi regăsesc calea, înțeleg și privesc frumosul. Dacă vrei să salvezi un suflet, trebuie să îl oferi pe al tău; fata-crin cu buze-păsări, nerugată, îl oferi cu un gest atât de firesc în care uimirea mea sa făcut un cântec, un cântec care nu se mai termină niciodată, dacă aș putea să întorc timpul înapoi, dacă aș da totul pe reluare, nu aș putea schimba nimic, doar ai putea să îți trăiești restul, atingând frumosul unui suflet de crin și fără chiar să ai un destin. Acum plec prieteni din mine spre voi, poate puțin mai frumos, dar invariabil mai sincer. Desculț, poate am să învăț să tac prin cuvinte și să vorbesc prin a trăi...
La revedere, prieteni!