Motto: “Libido sentiendi. Libido sciendi. Libido dominandi."

Sunt uneori momente diferite, breșe fixate în timpul personal. Acestea nu pot înlocui realitatea și nu corespund în niciun fel cu ceva din cele cunoscute, cu atât mai puțin cu cât devii conștient de ceea ce ar putea semnifica realitatea. Simți cum te golești de orice expresie, cum devii absent de cuvinte, cum dispar rând pe rând senzațiile, totul sub pretextul frivol de înțelegere a propriilor frământări. Această risipire te-ar putea determina să înțelegi ceea ce nu vine din tine, îmbiindu-te discret să guști din ce-ți rămâne imprimat pe retină. Să-ți zic acum despre J. Aflat la volanul mașinii ce staționa la un semafor, J. se grăbea să ajungă la sediu, acolo unde avea fixată întâlnirea. Și-ar fi dorit să nu lase loc interpretărilor sau altor înțelesuri inutile, amăgiri ale orgoliilor biciuite, și nici acelei discreditări voit împinse până la deformarea trăirilor.
Doctor J. era un bărbat cu fața expresivă, pe care el însuși ar fi descris-o drept o pală albă și strălucitoare, care se topea pe măsura cântăririi propriului sens, un fel de „via regia către inconștient”. Dorea cu disperare să devină arhitectul propriilor chemări, îndurând cu drăcească pasiune orice i-ar fi ieșit în cale. Cu ochii fixați într-un punct anume, numărând secundele ce se scurgeau mult prea lent, cu buzele răsfrânte a nerăbdare, avea acea senzualitate manifestată cinic în toate mișcările sale. În mod semiconștient era fermecător. Încercă să-și miște seva din propriul sânge, aruncând diferitele punți de înțelesuri peste abisul interior ce-și căsca lumina, cu dezgust privind în oglinda laterală a mașinii în timp ce aștepta nerăbdător la semafor. Avea ochii deschiși la culoare, cu pleoape ce descopereau rigiditatea privirii placide, de un albastru pătrunzător și înmărmuritor. Urmele bărbii îi conturau fin linia obrazului și buzelor palide ce susțineau firav țigara aprinsă, coordonată din când în când de brațul care, cu mișcări precise, își apăsa greutatea peste geamul deschis al portierei. Trupul își purta sufletul mahmur, cu intensitatea plăcerii, în aceeași direcție, gata de a îndura agonii, devorând orice pornire neconformă cu propria dorință. Reflexele orbitoare ale ceasului agățat de mâna lui J. desfășurau treptat timpul din caierul rotitor al soarelui. Era roșu peste fiecare secundă când el întindea mâna și privirile coborau din cercul lor firesc, din copaci, din iriși și de pretutindeni evadau, veneau din toate direcțiile oferindu-i un nou răsărit. Mâncau din carnea și din sângele timpului astfel oferit, apoi se oglindeau într-un echilibru perfect îmblânzit, când pe brațele și pe umerii lui suspendați, când pe stânga prezentului și pe dreapta sufletului, cotorobăindu-i viitorul… Cu un gest reflex, J. abandonă țigara în scrumiera mașinii, respirând ultimul aer vicios și, calm, alungă din minte imaginea secetoasă a gândurilor descompuse de acea stare ciudată de dor ce tocmai îl cuprinsese. Porni nerăbdător, cu dorința de a simți, de a ști și de a domina totul dintr-o dată, de a o domina pe ea. Trebuia să ajungă la timp la întâlnire.
Intră în birou, își aruncă grăbit geanta cu laptopul pe marginea canapelei, se îndreptă înspre geam pentru a face lumină în încăpere, îndreptând jaluzelele în direcția opusă, apoi deschise larg fereastra. J rămase surprins de chipul răvășit și distorsionat care-l privea intens, dincolo de fereastră și, instinctiv, se dădu un pas înapoi, speriat...
Dincolo era un bărbat, care părea că suferă în acel moment o criză, pentru că fața i se strâmba contorsionându-se într-un fel ciudat, a mirare și a revoltă. Scrâșnea din dinți și părea încordat, cu pumnii strânși, pregătit de atac. Asta era impresia lui J. Rămase în picioare, înghețat, în aceeași poziție. Continuă să-l privească cu uimire, în tăcere, având impresia că acele schimonoseli sunt de fapt imitații vagi ale altor înfățișări pe care cândva el le întâlnise. Individul „imita” în mod distorsionat uimirile celor care îi trecuseră prin față, mai bine zis caricaturiza mișcările lor ca într-o oglindă, redând instantaneu imaginea, totul cu îndemânarea unui mim. Oglindirea era un soi de convulsie oarbă și ridiculizantă, o batjocură la adresa chipului lui Dumnezeu din om, o exagerare involuntară și violentă prin mișcările care se doreau a fi comice, reflectate și redirecționate de indignarea care se citea pe chipul nedumerit al lui J. Rezona în chip grotesc față de acesta. Brusc, bărbatul din fața lui căută cu privirea disperată o ieșire din situația respectivă. Păru cuprins de o greață violentă, căci se ținea cu mâinile de burtă și de gură. Făcu apoi niște gesturi, care imitau regurgitarea tuturor chipurilor asumate prin imitațiile de mai înainte, scăpând de povara acestora într-o secundă. Când își ridică privirea din pământ păru că totul i se șterse din memorie și că nimic din cele de mai înainte nu se întâmplase vreodată. Identitatea nou asumată era alta acum, ca și când delirul de mai înainte se pierduse în adâncurile schimbătoare ale unei altfel de realități. Se așeză cuminte pe marginea trotuarului, fixându-l pe J. cu privirea. Zbaterea de aripă frântă a sufletului său era asemenea unor șine de cale ferată, atârnânde dinspre cer, și prelungire a unor brațe înfipte în singurătatea despre care nici el nu credea că poate izbi atât de violent, cu forță, în inimă, încolțind acele reziduuri convulsive.
Lui J. i se păru că i se adresează.
- De ce m-ai făcut atent? Îmi era cu mult mai bine înainte...
- Cine ești tu?, întrebă curios J., temându-se de o nouă criză din partea celui din fața sa și gândind că astfel pune punct confabulațiilor.
- Cu siguranță te-ai speriat de mine, am văzut asta în reacțiile tale înghețate. Și nu poți zice că nu e asta o trăire autentică. Mai cunoști tu și alte trăiri, desigur! Ai locuit vreodată în sufletul cuiva? Sau ai lăsat pe altcineva să locuiască în sufletul tău?, îl întrebă ignorând întrebarea primită.
- Dar cine ești tu? și J. reveni la aceeași întrebare rostită cu glas puternic.
„- De unde atâtea trăiri autentice, când la tot pasul dai să te împiedici de putregaiurile lipsei de menire, întingând bucăți din suflet în blidul colbuit al vieții, obosit fiind și adăstând leneș în penumbra primordială?!”, gândi, în schimb, cu ostilitate…
- Nu-ți amintești. Nu, n-ai de unde să știi. Odinioară mi-am aruncat sentimentele din suflet asemenea unor haine. Lapis ex coelis expulzată cu repeziciunea căderii pietrei din coroana îngerului luminos, cu indiferență, în calea hienelor prădătoare ce nu cunoșteau gustul ridicolului în a se expune cu nonșalanță în vitrina unde doar eu mimez acum, rând pe rând, umbrele naivității. Puer aeternus, cu fascinația produsă de proiecția neputinței de a mă rupe de origini, eu sunt copilul din tine, eu însumi sunt o întâmplare din tine. Primește-mă înăuntru și vei înțelege!
J. îl privi neclintit, până ce i se păru că-l vede pe bărbat plutind într-un abur de foc rotitor, cu o jumătate de trup invizibil. Îl lăsă să intre. Se miră de faptul că nu reușea să vadă acum decât jumătate din trupul celui care-i vorbise mai înainte și că nu putea reacționa în niciun fel. Se simțea în mod ciudat cuprins de un soi de delir, de unde nebunia ar fi fost ultima treaptă de parcurs din miile de trepte insondabile și de unde totul s-ar fi sfârșit frenetic.
Încercând să se desprindă de lângă fereastră, își simți trupul paralizat pe jumătate, apoi în întregime. Se decorporaliză. Ajunse a se vedea pe sine de undeva de deasupra curgerii blânde a timpului, în sensul invers curgerii timpului inițial, acolo unde uneori sufletele poposesc. I s-a părut atunci că vede cele trei fluvii de foc. Doar un val din privirea cu care fusese zidit odinioară i-a fost îndeajuns să vadă. Alături îi stătea Demonul, plin de o smintită neclintire.
Scara sufletului i se prefăcu în val când, din naivitate, J. încercă să mângâie somnul cu veghea pâlpâitoare a vidului celui ce nu știa să fie decât lăsându-se posedat. Demonul îl înconjură și-l “dez-sufleți”. Îi dispăru capacitatea de a mai simți, pierzând propria realitate și, însăși citadela sufletului, sinele.
- Până nu vei crede, nimic nu-ți va reuși...! i se adresă Demonul altfel. Mie-mi reușește, tocmai de aceea zic asta. Și nu e un privilegiu! E treime din Fedeli D'Amore. Credința, apoi Castitatea și Supunerea. E aproape la fel cum știai tu. Te supui tu față de mine?
- Ce presupune asta? Dar cine ești tu?, întrebă J.
- Umbra cavalerească. Nu ne vezi? Suntem 3, din tine… Doar tu nu vrei să fii ca noi.Umbra este o proiecție sacră a profanului din noi. Asta era invizibilul din noi.
- Dar n-are sens, poate că e reflexia profanului asupra sacrului, sub forma umbrei sau a chipului reflectat.
- Ce spui tu e analogie inversă, nu merge în direcția conștiinței. În sens contrar e o coborâre în spirală în direcția inconștientului. De când te-ai învătat să gândesti complicat, ai uitat să gândesti simplu. Dar nu te lamenta, toate-s iluzii sau rotiri în jurul unui punct. Egoul tău. Dă-mi un pumn de aer, toarnă-mi-l pe față, rosti Demonul!
- S-ar cristaliza și ai respira doar culoare, șopti J., iar eu nu aș face altceva decât să ”colorez” viața, modelând-o inconștient prin schemele preexistente ce tind să ”erupă” la suprafață, conștiința respirând doar astfel.
- Tu te respiri pe tine de ceva vreme, însă niciodată integral... Nu-ți sunt eu oare demonul inimii? Atunci când mergeai pe cărările singurătății pe cine dacă nu pe mine, cu sufletul înfometat, mă căutai? Te supui mie?
- Și câte trepte trebuie să cobor? J. privi în jos cu teamă.
- Câte trepte vrei tu. Nu contează. Toate nu-s decât răzvrătiri, capricii aberante, sfidari intuitive, zvârcoliri… Toate duc la o descendere, ca formă de recuperare și corectare a stărilor de fire, o catabază (…), după care urmează fireasca anabază, excelsior-ul triumfal.
- Contează, căci tocmai mi-am întrebat demonul, ca să știu…
- Tu ești cel posedat acum și nu văd rostul pentru care să mai cobori sau să urci, rosti Demonul afișând un rânjet plin de frivolitate. Ãsta-i pactul! Te supui? Libido sentiendi. Libido sciendi. Libido dominandi. Ochiului tău de-i va fi dor de zbor vreodată, trezește-l leneș cu mirarea clipindă a cuvântului unde noi am locuit cândva, îmbrățișați în aceeași privire, prelungindu-ne generarea fiecare prin celălalt, revenind de fiecare dată în inimă, învelindu-ne cu aceste trei fluvii de foc prin care curg, în valuri, noaptea, lumina și toate florile de zăpadă înghesuite în irișii tai surâzători. Dumnezeu a locuit cândva și în mine! Însă pe tine te-a ales. Doar pe tine, J., te-a ales...
În încăpere se lăsase frig de la fereastra deschisă. Trezindu-se din amorțirea ce-l cuprinsese, J. deschise ochii și-și îndreptă mâinile înspre tavan, întinzându-se leneș. Ațipise un timp, cuprins fiind de oboseala de peste zi, tot așteptând nerăbdător întâlnirea. Ea de ce întârziase?
„- La ea orice emoție este șlefuită, orice cuvânt este căutat cu eleganță și farmec simplu, în încercarea de a desluși sensul cel mai apropiat de filtrul personal al realității. Întâmplare păgână mi-e iubirea și dorul de-o clipă mă cheamă...”, gândi J. despre ceea ce simțise în noaptea de dinainte. Își amintea. Ea era îmbrăcată sumar, învăluită cu acea senzualitate pură, echilibrată și scăldată în lumina albastră din spatele pleoapelor vii, pe muchii pășind amețitor cu pasul de zbor desfrunzit. Ea era tulburătoare chiar și pentru ochii lui experimentați ce-și pierduseră de multe ori rațiunea în pasiuni arzătoare, oferite de chemările altor și altor prezențe. Dar ea îl stăpânea altfel acum.
Ochii întunecați îl purtară într-o îmbrățișare a trupului ei gol. Dădu aerul rece laoparte dezgolindu-i astfel inima, lăsându-se înlănțuit și târât în senzualitate. Se lăsă scufundat în plăcerea ce-i tortura carnea, cu gura lacomă înfingându-se în spasmul ce-i tulbura privirea goală. Tremurul ei cald îl făcea să alunece tot mai jos, să se deschidă sângeros și semiconștient în vidul ce-l încolăcea. Îmbrățișarea anorganică a brațelor ei lungi și albe, a șoldurilor ce se topeau, îndurând mângâierile lui, aveau dorința de a poseda și de a fi posedate. Simți înlănțuirea în acea șerpuire a clipelor unite și flămânde, împletire oarbă, răsucire blândă și amăgitoare a memoriei pierdute, care-l epuiză până la agonizare.
Cu adevărat simțise nemișcarea în pașii înghețați, suspendați între privire și somn, simțise nemărginirea ei, tandrețe pietrificată în adevăruri. J. aștepta cu o adevărată foame nerostită, într-o alunecare neîncepută. Cu adevărat, ea nu venise și nu avea să mai vină vreodată.