De la o vreme încoace, în țara noastră, și nu numai, a apărut o nouă și profitabilă meserie. În locurile cele mai neașteptate, în centrul orașelor mari și pe străzile aglomerate, la tot pasul și răgazul, te împiedici de așa-numitele statui vii, adică de acele persoane cu veleități pseudoactoricești care încearcă, după ambâț și putirință, să creeze trecătorului iluzia că sunt opere artistice veritabile, create de sculptori încă necunoscuți publicului, dar talentați.

- Dragul meu Cineva, mi se adresează amicul Nimeni, molatic, fără îndoială, victimă a asteniei de primăvară. Au dat mugurii, iar gâzele au început să roiască, mărturie că natura s-a trezit la viață, dar oamenii sunt, încă, în adormire. O asociație civică a ținut să tragă semnalul de alarmă. Așa se face că, mai multor statui din Timișoara, li s-au dat, la propriu, măști de dormit. Statuile lui Mihai Eminescu, Regelui Ferdinand și busturile de pe Aleea Personalităților din Parcul Central au primit măști de dormit. A trebuit să treacă mai multe zile până când oamenii, simpli cetățeni ai orașului, le-au luat măștile de dormit de pe ochi, gest sinonim cu trezirea statuilor din somn. Morala? Cu ușurință, deșteptăm statui; cu mare dificultate, oameni! Oricum, cred eu, acțiunea a reușit să atragă atenția, desigur, asupra eșecului moral și social de la noi, conchide Nimeni.

... Mai deunăzi, Omul-Știe-Tot i-a avertizat pe politicieni, prin presă, cu două luni înaintea alegerilor locale, să nu încerce să intre în contact cu ofițerii de informații. Așa, ca și cum i-ar fi tras de urechi: “Mă, voi, ăștia, să nu-mi atrageți oamenii, în cotonogeala voastră politică. Auziți? Că aplicăm legea!” Și cum transparența Serviciului e deja proverbială, putem lesne deduce că avertismentul era adresat Opoziției, nicidecum Puterii.
- Nu ne amestecăm în jocurile politice. Nu dorim să pierdem din capacitatea noastră de a oferi informație corectă, a jurat directorul. S-a văzut înainte, de optzeci și nouă, chiar și după, ce a însemnat implicarea alături de un partid!, a mai zis el.

După detonarea „bombei”, directorul Știe-Tot se trezi cu un telefon pe firul scurt:
- Hă, hă, hă... Maiorule, ai înnebunit? Ce declarație e aia?, întreabă Președintele și trântește sertarul secret de la birou, acolo unde își ținea o iconiță, un bob de tămâie și o sticluță cu agheasmă binecuvântată de chiar Preafericirea Sa, Patriarhul.
- La ce vă referiți, domnule Președinte?
- Cum la ce?! La neimplicarea în politică. De unde ai scos-o?
- Nu vă faceți griji, domnule Președinte! Fumigene, pentru ageamii.
- Hă, hă, hă... Bănuiam eu! Că de-aia te-am pus acolo!... Hă, hă... Știi, nu mi-a plăcut jobul de președinte! A fost cea mai umilitoare perioadă din viața mea. Însă, o să modificăm Constituția. Pentru că mai vreau o dată. Hă, hă... Să arăt lumii ce pot! Hă, hă...
- Voia dumneavoastră e ordin...

Îmi zice amicul Nimeni:
- Dragul meu Cineva, ai auzit ce a declarat fostul ministru al Apărării, domnul Foaieverdefoaielată? Cică haosul administrativ, vrajba politică și statul polițienesc sufocă economic România și că lucrurile au scăpat de sub control. "Ne e frică și să vorbim la telefon", s-a mai jeluit dânsul. Și iată ce i-a răspuns bravul director: "Mă miră faptul că un fost ministru face asemenea declarații, într-un fel, mă miră. Nu ne interesează cine pleacă, de la ce partid pleacă și unde pleacă. Eu garantez pentru neutralitatea serviciului, în orice circumstanțe, indiferent de puterea politică existentă în stat, la un moment dat", a precizat misteriosul director, într-un interviu televizat.

... Neobosit petrecăreț, domnul Președinte uimi pe toată lumea, de la ofițerii de pază până la prieteni și rude apropiate, când, la un restaurant de lux, mâncă numai specialități tradiționale, ascultă numai muzică populară, fără a dănțui cu țigănci și fără a gusta prea des din paharul cu whisky și plecă devreme acasă, imediat ce gongul bătu miezul nopții, fără a se urca băut la volan.
În ziua imediat următoare, Președintele îl chemă urgent, la el în cabinet, pe directorul Știe-Tot.
- Maiorule, trebuie să mă crezi. M-am schimbat. În ciuda a ceea ce am declarat, că n-aș schimba nimic din atitudinea mea ca președinte, m-am schimbat, se destăinui dumnealui, abținându-se să spună mai mult, despre tămâia, agheasma și iconița din sertarul secret. Mărturisesc, ca animal politic ce sunt, că nu m-am dat în lături de la nimic. Nici de la minciuni, nici de la provocări, nici de la insulte. Sunt om, cu defecte și calități, iar politica este un drog care ia mințile oricui gustă din ea, Mitterrand a spus-o, dacă nu mă înșel...Dar...m-am schimbat...

Întărește amicul Nimeni, cu ziarul în față, citind apăsat:
- Și a mai zis Președintele: Aș vrea ca nimeni să nu mizeze pe lașitatea mea în a spune ce este de spus. Cu certitudine, voi face observații publice și legate de ceea ce ar trebui să facem și în legătură cu ce nu se face. Deci, nu am nimic a schimba în comportamentul pe care l-am avut, în cele două mandate de până acum...

- Maiorule, mi-a venit o idee, răsună comanda șefului suprem, zic eu bună, când am citit raportul vostru despre ăia de la Timișoara. Ãia cu statuile...
- Da, da... Ordonați!
- Să înființăm un nou compartiment, „Opere de artă”, cu atribuții informative. Ofițeri de-ai noștri, deghizați în statui vii, să îi plasăm în piețe publice, printre manifestanți, să culeagă informații. Mai aproape de sursă, zic eu, să culegem până și șoaptele. Numai așa aflăm cine îi finanțează pe ăia care stau acolo de luni de zile. În plus, facem și economii la tehnica de ascultare și interceptare...
- Am înțeles!, se conformă directorul cel de taină și se întoarse pe călcâie, militărește, părăsind încăperea, cu gândul la formula cea mai potrivită de a pune în scenă stratagema spionitei.

Rămas singur, în sala de ședințe a CSAT, domnul președinte umblă, iarăși, la sertarul secret și scoase iconița, își făcu semnul crucii și, ca un bun creștin, o sărută cu pioșenie, inspiră apoi fumigație de agheasmă, care, după câte se știe, are harul de a aduce pace și alinare sufletească, și, în cele din urmă, scoase o sticluță închisă la culoare, cu tinctură de tămâie, eficientă împotriva asteniei și a stresului - zece grame tămâie și o sută de grame alcool alimentar. Privi îndelung la sticluță și o dădu peste cap cu aceeași discretă smerenie. Hă, hă..., râse cu poftă, când își aminti că tămâia i se terminase de multă vreme, iar în loc de alcool alimentar, folosise alcool scoțian.

Și, cum ordinul nu se discută, toate piețele din centrul marilor municipii fuseră plantate cu „oameni vopsiți”, acele ingenioase și eficiente statui vii. Însă, cea mai impozantă și mai autentică „operă de artă” este statuia vie din Piața Universității, care apare seară de seară, la oră de vârf, în toiul manifestației și care își ocupă, discret, locul său strategic ales.
Oamenii sunt obișnuiți, deja, cu strania apariție, cu nemișcarea și, în același timp, cu semeția ei, ce îl înfățișează pe marele Zeus, așezat pe un tron cu spătar înalt, în mâna dreaptă cu statuia Victoriei, din fildeș și aur, cu ramuri de măslin pe capu-i pleșuv, iar în mâna stângă, cu un sceptru ce susține un vultur de aur. O mantie galben-strălucitoare îi cade de pe umăr peste torsul gol și-i acoperă picioarele, rezemate odihnitor pe un taburet tot de aur. De altfel, totul e din aur, barbă, păr, robă și sandale. Însă, aspectul care impresionează cel mai tare este forța privirii, care îi trădează din plin un caracter de om viclean. Lucru greu sesizabil, din cauza gărduțului metalic, montat în fața statuii, la o distanță destul de mare.

Obiect al admirației tuturor, statuia vie se menține în poziția sa inertă minute de-a rândul, chiar ore în șir, suportând cu stoicism umilința la care este supusă: înjurături, jigniri, lozinci antiguvernamentale și antiprezidențiale: “Ne-a rămas un singur drept, DREPTUL LA MOARTE, în rest, ni le-ați tăiat pe toate”.

Cu toate acestea, statuia vie stă mai departe nemișcată, controlându-și, ca un bun yoghin, respirația și echilibrul; doar, din când în când, „încremenirea” statuii este trădată de un hăhăit abia imperceptibil: Hă, hă, hă... V-am ciuruit!