Autocarul era deja la poarta pensiunii când am ajuns noi acolo, imediat după micul-dejun. Plouase puțin în timpul nopții și aerul era mai rece ca în ziua precedentă. Cerul era acoperit aproape în întregime și norii nu păreau prea prietenoși ori nu învățaseră, poate, să ne privească altfel decât amenințător. M-am urcat, împreună cu Silvia, după ce m-am asigurat că am luat aparatul de fotografiat, cu sentimentul că, în sfârșit, visul meu ori doar o parte din el se va împlini în acea zi. Eram fericit să știu că voi vedea locuri cărora le-am dus dorul peste patruzeci de ani, locuri în care istoria, cultura și religia se împletesc în acest spațiu multietnic și multicultural, ce dăinuie într-un areal plin de frumusețe naturală cum puține locuri în România mai există.
Am ocupat al doilea rând de scaune, înapoia șoferului, de unde puteam admira peisajul pe partea stângă a direcției de mers, dar și în față, prin parbriz, beneficiind de faptul că Magda Pașca și Mihaela Suciu nu erau suficient de înalte, pe primul rând, să ne deranjeze. Cred că fiecare s-a așezat cam la întâmplare, lăsând deoparte cuplurile mai mult ori mai puțin oficiale. Cert este că pe ultimul rând, cel mai liber din tot autocarul, s-au așezat poeții Horia Zilieru și Emilian Marcu. Am crezut că sunt obosiți și doreau să nu fie deranjați pe timpul vreunui pui de somn furat în timpul deplasării. M-am înșelat. Vocea lor inconfundabilă era adeseori auzită, fie în versurile declamate cu patos de domnul Horia, fie în „înțepăturile în replică ale colegului de breaslă ori în intervențiile pe care le făceau în diverse dialoguri, atunci când Lidia Petrescu și chitara ei își trăgeau sufletul între două melodii.
Nu eram atent la cele discutate și nici la toate melodiile. Priveam lacom peisajul, grijuliu să nu-mi scape nimic și dialogam în șoaptă cu Silvia. De fapt era un schimb de impresii permanent. Relieful variat se descoperea în toată splendoarea înfățișându-se în haina lui cea mai elegantă: vegetația bogată de culoare verde, cu nuanțe superbe în funcție de întindere, înălțime și soiuri de copaci. Observam că nu exista o anumită linie de demarcație. Pe alocuri copacii se înălțau semeți pe înălțimi împădurite și coborau cu ale lor coroane până în marginea unor mici localități, la margine de drum ori la mal de apă curgătoare, în timp ce în alte zone urcau pășunile, la fel de bogate, până sus, spre munte ori în vârf de deal.
Se zăreau prin luminișuri îndrăznețele acoperișuri ale unor case singuratice și se profilau cărări ocolitoare, care păreau că se-mplântă în pădurea deasă ori se lărgesc în apropierea unei stâne ce nu putea lipsi din acel peisaj de vis în care oieritul este ocupație milenară.
Am fost nemulțumit că se oprește autocarul după un scurt viraj la dreapta. Doream să tot meargă, să-mi odihnesc privirea la nesfârșit pe acel peisaj inexistent în zona Slatinei de Olt. Am coborât și am aflat că am ajuns la „casa ouălor încondeiate”, care mi-a rămas în amintiri cu acest nume pentru că niciodată în viață nu am văzut atâtea ouă adunate la un loc. De fapt, este vorba de Muzeul oului din Vama, în „inima Bucovinei”, cunoscut în zonă ca atelier de încondeiat ouă.

Localitatea VAMA din județul Suceava este așezată pe drumul european E85, nu departe de sfintele mănăstiri Voroneț, Moldovița sau Sucevița, la numai 16 kilometri de orașul Câmpulung Moldovenesc. A căpătat acest nume, cu sute de ani în urmă, tocmai pentru că, aflată la intrarea în Carpații Orientali, străjuită de Obcina Feredeului, a îndeplinit rolul de localitate de vamă între Principatul Moldovei și Principatul Transilvaniei. Este atestată documentar în anul 1408, când se numea deja Vama Moldovița, apărând într-un privilegiu comercial din 8 octombrie al acestui an, în care se stabilea că toți negustorii, care vor duce mărfuri din țara ungurească în Moldova, să plătească taxe vamale. În anul următor, domnitorul Alexandru cel Bun, într-un document din 18 noiembrie, a scos satul Vama din Ocolul Câmpulung și l-a dat Mănăstirii Moldovița, cu toate veniturile vămii. Vama, ca localitate, este cunoscută și introdusă în harta traseelor turistice grație Muzeului oului, Stâlpului lui Vodă (1717, la ordinul domnitorului Mihai Racoviță) și a Bisericii din Vama (1670, cioplită în piatră de Grigore și Vasile Badale). A mai avut, ca obiectiv turistic, Biserica de lemn cu hramul „Înălțarea Domnului”, care a fost construită în anul 1783, dar a fost transferată în 2001 la Muzeul Satului Bucovinean din Suceava.
Din jurnalul de călătorie al împăratului Francisc I, din 1817, aflăm că aici, la Vama, un mare proprietar de terenuri silvice și patron industrial din vremea stăpânirii habsburgice, pe nume Manz, avea o „uzină” metalurgică, o forjă cu cinci ciocane. El făcea șine și bare de fier pe care le vindea cu amănuntul în Bucovina și Galiția…

Coborâsem din autocar și încercam să-mi dezmorțesc picioarele, în apropierea lui, în timp ce observam împrejurimile imediate, cu gândul la pădurile ce le observasem din mersul mașinii. Am văzut aleea asfaltată și mi-am lăsat privirea transportată până la grădina din curtea în care ni s-a spus că se află obiectivul ce urma să-l vizităm. Am ramas foarte plăcut surprins să văd spațiul verde îngrijit, florile numeroase, pomii cu fructe date în pârg și cele două clădiri construite din lemn.
Totul părea să fie un mic colțișor de Rai în care privirea se desfăta cu frumusețile din jur, cu spațiile verzi amenajate cu grijă și deosebit de curate, iar plămânii se alimentau cu aer curat, cu gust și miros diafan de foioase și conifere.
Spațiile de trecere dintre clădiri și gazon erau pavate cu piatră de formă hexagonală având culoarea asortată la brâul de jos al clădirilor. Am lăsat grupul să intre în casa principală și am pătruns în grădină, unde marii poeți ai grupului intraseră deja și se întrețineau cu o doamnă foarte amabilă și plăcută la vedere, care nu era altcineva decât mama doamnei Letiția Orșivschi, pe care am avut plăcerea să o cunosc imediat ce am intrat în incinta muzeului, organizat în clădirea principală în al cărei lung pridvor am numărat cel puțin douăzeci de glastre mari, în care florile te îmbiau prin prospețime și frumusețe.

Letiția Orșivschi Heiser este profesoară de artă textilă și decorativă, membră a Asociației creatorilor populari din România, singurul artist încondeietor român recunoscut la nivel internațional, membră a Asociației Internaționale a Artiștilor Decoratori cu sediul la Fribourg-Elvetia, reprezentantă, începând cu 1998, a României la expoziții internaționale de ouă decorate, deținătoare a numeroase și importante premii și distincții, colaborator al Muzeului Þăranului Roman și al Facultății de Textile Iași, doctorand în cercetarea motivelor vechi de Bucovina. Este bucovineanca în care Dumnezeu a sădit darul încondeierii ouălor și al prelucrării extrem de fine a cojii lor, meșteșug perfecționat la nivel de artă. Ea transpune cu măiestrie, în desenele de pe coaja oului, scene biblice cu semnificații deosebite de credință ortodoxă, dar și scene în care tradițiile raportate la dragoste, căsătorie, familie, sunt oferite în culori și simboluri uluitor de bine alese și explicite, în același timp.
De altfel, domnia-sa ne-a convins că oul reprezintă „filosofia existenței umane și istoria străbună, o mărturie a datinilor, credințelor și obiceiurilor pascale”. Ca adevărată comoară a culturii populare bucovinene, meșteșugul încondeierii ouălor este ridicat la rangul de artă, alături de arta broderiei și a decorurilor bogate de pe costumele naționale, din care adeseori se inspiră și, pe care, în același timp, le îmbogățește.
Muzeul domniei-sale este plin de inedit. Cuprinde peste 2.000 de ouă din toată lumea. Letiția Orșivschi le-a adunat în cei doisprezece ani de participări la expoziții și saloane internaționale și le-a alăturat celor peste 1.000 de ouă din Bucovina, lucrate în timp de mâna artistei și a altor împătimite de această artă. Acestea din urmă au o vechime de 80-100 de ani și înfățișează privitorului motive vechi din Bucovina și motive de pe costumele populare ori de pe covoarele din zonă. De altfel, înzestrată cu o meticulozitate ieșită din comun și cu simț estetic remarcabil, doamna Letiția a reușit să realizeze cea mai numeroasă colecție de ouă din România, pe care a organizat-o în două secțiuni: ouă de Bucovina și colecția internațională. În colecția sa vizitatorul poate admira ouă rare, unele cu dimensiuni foarte mari, ca cele de emu, nandu, tinamu, broască țestoasă, crocodil, flamingo, dar și o gamă bogată de ouă foarte mici, ca cele de porumbel, potârniche ori vrabie, pe lângă altele, de dimensiuni variabile, cum sunt cele de prepeliță, fazan, păun, rață, gâscă, curcă sau struț.
Toată această bogăție de ouă vopsite, încondeiate artistic cu multă migală și pricepere, în cele mai diverse combinații de culori, împreună cu acelea în care coaja a fost tratată într-un anumit fel și lucrată ingenios astfel încât apare ca o dantelărie fantastică, se află expusă în 22 de vitrine.
Despre fiecare tip de lucrare și chiar despre fiecare ou în parte, doamna Letiția vorbește deslușit, pe înțelesul tuturor, cu o plăcere tainică rar întâlnită, cu profesionalism și bunăvoință.
Ochii ei, două crâmpeie de cer senin de după răsărit,te privesc deschis, cu prietenie și căldură sufletească, în timp ce prezintă în amănunt desenele făcute după ce oul a fost împărțit prin „meridiane” și „ecuator” în patru ori opt părți egale, situate simetric. În afara explicațiilor profesioniste, pe care le poate da și în limbile franceză, germană, engleză ori italiană, artista inițiază, practic, vizitatorul doritor să cunoască meșteșugul împestrițării ouălor, cu deosebită acuratețe și tact pedagogic desăvârșit, așa cum ne-a convins, după două zile, chiar la Tabăra de creație „Dor de Bucovina”.
http://www.universulprieteniei.org/t164-2-august-2011-meteuguri-i-m...

Am plecat cu mult regret din această gospodărie atât de curată și de primitoare, din muzeul cu exponate lucrate cu măiestrie dusă la extrem. Era regretul că timpul nu ne permitea să stăm mai mult. Nu mă săturam să privesc admirativ și să ascult vorbirea plăcută, caldă, prietenească, a gazdei noastre. Cel puțin pentru mine, totul a fost inedit. Alte persoane, inclusiv Rodica Rodean, Emilian Marcu sau Horia Zilieru, vizitaseră de mai multe ori locurile și totuși au intrat, au privit și au ascultat cu atenție întreaga expunerea a doamnei Letiția.