La început a fost Eliza. În acea zi senină, de toamnă, mi-a dăruit un măr verde, a zâmbit ușor, apoi m-a luat de mână și ne-am îndreptat către ușa camerei "de la față", cum o numeam noi. Camera arăta oribil. Nu avea tavan ci doar grinzile din lemn erodate de timp printre care puteam zări acoperișul găurit. Podeaua nu exista ci doar o masă bătătorită din lut galben și rece. Dinspre stradă ajungeau până la noi sunete de copite de cai și țipete de copii mici. Fire subțiri de lumină intrau prin găurile unei pături prăfuite ce acoperea singura fereastră a camerei. Eram atât de înspăimântat, încât, nici dacă Dumnezeu ar fi stat lângă mine și mi-ar fi pus o mână pe umăr încredințându-mă că totul se va termina cu bine, nu mi-ar fi alungat neliniștea si frisoanele care îmi străbăteau corpul. Îmi spuneam că ar fi bine să renunț, să fug cu mingea pe stadion ca și ceilalți copii. Poate – iar aici nu încape îndoială – eram naiv sau poate într-un mod ridicol inocența urma să-mi fie călcată nemijlocit în picioare, iar eu presimțeam dezamăgirea ce urma să apară odată cu trecerea timpului.
Eu aveam 11 ani iar Eliza abia împlinise 13. În interiorul său, femeia disputa zilnic o luptă acerbă cu copilul pentru acel corp aflat în pragul pubertății iar copilul și copilăria pierdeau teren tot mai mult în fața necunoscutului și tentațiilor. Nu am să uit niciodată cu câtă voluptate și senzualitate s-a întins pe pământul acela rece, a închis ochii împreunându-și degetele subțiri deasupra abdomenului. Și-a scos tricoul lăsând să răsară în relief sânii săi mici, apoi ca într-o ceremonie a ceaiului a îndepărtat delicat și rochița. Purtam probabil pe chip un zâmbet nătâng și țineam distanța fără să știu ce ar trebui să urmeze. Desigur la acea vârstă, acel trup încovoiat care își afirma cu exuberanță tinerețea și frumusețea sub ochii mei, la adăpostul semiobscurității, pentru mine era asexuat. Desigur, cu toții – iar aici sunt de aceeași părere cu Freud - deținem o conștiință exploatată a animalicului, a sexualului primitiv, încă de când suntem croiți genetic, dar în acel moment pentru mine panica era distrugătoare și-mi inhiba până și capacitatea de a gândi darămite puterea de a acționa. Dacă cineva își poate imgina ceva serafic, pur, candid, neprihănit, nevinovat, atunci cu siguranță va înțelege forța sentimentelor care mă încercau la întâlnirea cu o asemenea imagine. Eliza îmi fusese până atunci confident, prieten, partenerul de joacă sub nucul din curte, însă deodată se transformase dominându-mi sufletul, într-o forță angelică, asemeni unui serafim, în dragoste. În limba ebraică serafim înseamnă în flăcări. Serafimii sunt înflăcărați de dragostea pentru Domnul și îi călăuzesc pe ceilalți către această dragoste, Eliza era înflăcărată de o dragoste inocentă și mă călăuzea și pe mine către această dragoste.
Urma să semnez pactul seducției și al căderii în păcat. Îmi plecam ochii sub lumina acestei taine. Nu am mai rezistat mult și am izbucnit in lacrimi.
— Vino, îmi șopti Eliza, tata trebuie să se întoarcă acasă de la muncă și nu vreau să afle de noi!
În acea zi mi-am pierdut virginitatea.


**

Mă purtam ciudat de acum în prezența Elizei dar mai ales în prezența fratelui său. Mă simțeam vinovat și așteptam ca cineva să afle ce se întâmplase între noi și să fiu pedepsit. Eliza era verișoara mea și aveam conștiința înfăptuirii unui lucru rău, nepotrivit. Însă timpul trecea iar noi ne întâlneam de câteva ori pe săptămână în camera “de la față” care arăta ca o zonă bolnavă în întreg ansamblul casei și nimeni nu bănuia nimic. Petreceam timpul descoperindu-ne trupurile, împărtășind universul visurilor noastre, iar totul era un simplu joc al schimbării, al anticipării și al dorinței.
În fața casei se afla un nuc bătrân sub care îmi plăcea să stau. Alergam cu Eliza prin curtea imensă până oboseam apoi ne retrăgeam sub frunzele nucului și ne pipăiam fără teamă știind că toți membrii familiei sale sunt plecați. La ceva timp după momentul primei noastre întâlniri, după comiterea crimei, am avut primul orgasm. Eliza s-a retras către rudimentarul closet din spatele curții, un soi de cușcă din scânduri strâmbe și bătute greșit între ele, iar eu am urmat-o și m-am strecurat cu ea înăuntru. Ea râdea și mă împingea afară dar eu eram încăpățânat și nu acceptam sub nicio formă acest compromis. M-am așezat pe vine și m-am întors să îi privesc fundul. Din deschizătură, nestânjenite, curgeau bucăți mirositoare. După ce a terminat, am privit-o un timp cum se șterge, apoi am auzit prin gardul de lângă noi un zgomot de tablă. Fetița vecinilor, de aceeași vârstă cu mine, trăgea cu ochiul printre scândurile latrinei. Eliza nu știa că avem un martor și m-a lăsat să o pătrund din picioare. Mă ruga doar să nu zăbovim foarte mult. Fremătam într-o liniște fierbinte și uneori aruncam capul în direcția gardului vecinilor unde perechea de ochi surprinși și iscoditori, clipeau neîncetat, descumpăniți. Deodată, o puternică nevoie de a urina, m-a luat prin surprindere. Eliza chicotea în timp ce eu gândeam ofuscat, că nu se poate ca în acel moment să mi se întâmple așa ceva. Dar nu mai conta, nimic nu mai conta. Am sărutat-o pe gât, așa cum văzusem că fac oamenii mari în filme și la adăpostul pasiunii, palid, am permis jetului indezirabil să curgă în adâncurile sale. Nu știu cât a ținut momentul, poate două, trei secunde, însă la final tremuram, îmi era și frig și cald și știam că voi avea nevoie mereu de cineva care să mă găzduiască. Îmi potolisem gustul pentru necunoscut și mă așteptam ca Eliza să mă urască pentru gestul meu. Eliza și-a îmdreptat însă mâna între picioare și a scos-o de acolo râzând, având vârfurile degetelor, ude și mânjite cu o substanță lichidă, albă, care îmi repugna. Am auzit-o pe mama fetiței care ne privea pe ascuns strigându-și copilul, iar după plecarea fetiței, Eliza s-a îmbrăcat speriată și panicată. Ghinionul a făcut ca atunci să intre pe poarta casei și tatăl său, roșu la față și cu hainele murdare după o zi de coasă. Am ieșit amundoi într-un suflu, iar eu rușinat am sărit gardul către câmpia cu porumb fără să-mi mai pese că sunt văzut sau nu. Am fugit cât de mult am putut prin lanul imens, în timp ce frunzele uscate îmi lăsau în carnea fragedă, pe alocuri, mici tăieturi usturătoare. Nu m-am ridicat din mijlocul lanului decât la lăsarea întunericului. Am așteptat în tot acest timp ca tatăl Elizei să vină după mine. Am ascultat cu o plăcere străină vântul mișcând tulpinile încă puternice ale cocenilor și am plecat de acolo ușurat.

**

Timpul, amalgam de fenomene naturale desfășurate în dimensiunea infinită a spațiului, trecu pentru mine și Eliza. Odată cu el și înlănțuirile noastre frecvente au rămas simple acte sexuale, însoțite de sentimente distante. În locul dragostei apăruse acea curiozitate erotică vanitoasă și neinspirată. Jocurile noastre erau conduse de impuritate, nepăsare și neastâmpăr sufletesc. Eram doi adolescenți care își potoleau reciproc fanteziile. Uneori Eliza prefera să adauge un strop de ridicol peste voluptatea întâlnirilor și făcea acest lucru pedepsindu-mă. În opinia mea, această invenție era puerilă, mai ales că întotdeauna avea același deznodământ, cu ea pierdută în brațele mele. De pildă, ne jucam cărți într-o după-amiază și ieșisem victorios de nenumărate ori la acel joc, încât mă plictisisem. O doream, sau mai exact îmi doream acea dulce rătăcire care să-mi alunge acea stare. Eliza mi-a intuit slăbiciunea și mi-a mărturisit că nu dorește să facem nimic obscur, ci doar să ne bucurăm de jocul de cărți, totul înainte ca eu să iau vreo inițiativă. Cu toate astea însă, a depărtat picioarele îngânând scuza că i-ar fi mult prea cald. În timp ce ea continua să servească cărțile, gestul mi-a dat curaj, am luat lucrurile cu umor și i-am atins cu podul palmei, sânii. Mi-a promis atunci că mi se va dărui de îndată ce terminăm jocul, să mă opresc căci nu are chef de prostii, dar cu toate astea, a rămas în fața mea, numai în chiloți. Fermecat dar afișând o mască disprețuitoare, am lăsat cărțile din mână, am cuprins-o tandru după umeri și am așezat-o în patru labe. Eliza protestă cu o voce tremurândă dar încercă să îmi dea de înțeses că era mult mai preocupată de cărți decât de mișcările mele de gimnastică aerobică ce mă epuizau. Când simți că sunt aproape de le grande final, mă opri bosumflată, țipând că ne lipsește o carte. Se aruncă jos, se ghemui, repetând obsesiv că nu ne mai putem juca dacă nu găsim acea carte. Îmi sfăramase orice urmă de compasiune și voință și eram atât de nervos încât am pălmuit-o. Imediat am fost cuprins de remușcare și i-am cerut scuze, dar Eliza cu lacrimi în ochi și cu un zâmbet straniu pe buze, se aruncă la pieptul meu suspinând că putem folosi jokerul în schimb, căci jokerul poate înlocui orice carte.

**
“Adevărata fericire nu se află decât în virtute, și dacă Dumnezeu îngăduie ca ea să fie persecutată pe pământ, este doar pentru a-i pregăti o răsplată mai minunată în cer.” Marchizul de Sade în Justine

Diana, era o altă verișoară de-a noastră cu care ne petreceam vacanța de vară. Stând în casa Elizei, prezența sa continuă între noi ne încurca foarte mult planurile. Am cântărit foarte mult situația și am convins-o pe Eliza că cel mai rezonabil pentru noi toți ar fi să o corupem machiavelic și pe ea, să îi dezvăluim Dianei secretul nostru. Fiind în primul an de liceu, bănuiam că deja cunoaște apropierea sexuală. Ne-am străduit să aflăm acest lucru, însă domnișoara se sfia rușinoasă sa răspundă la întrebările Eilzei și schimba de fiecare dată subiectul. Am introdus-o așadar în cercul nostru, o luam peste tot cu noi și chiar am obligat-o să citească două cărți ale Marchizului de Sade: întâi Justine, apoi Cele o sută două zeci de zile ale sodomiei, ultima carte însemnând pentru tânăra cuminte o scriere oripilantă și dezgustătoare. După ce ne-am asigurat că a citit cărțile, într-o zi în care norii se adunaseră amenințător pe cer, am ieșit cu toții în lanul de porumb. Ca într-un joc hipnotizant, o torturam pe Diana în speranța că vom obține de la ea reacțiile dorite. O mângâiam, atât eu cât și Eliza, pe tot corpul, întrebând neștiutori ce ascunde colo sau colo... Diana a rezistat un timp, apoi slăbită în urma disimulării apăsătoare, a sucombat devenind o jucărie neputincioasă și moale în mâinile noastre. O priveam cu o milă răutăcioasă în timp ce țipetele sale erau înăbușite, pe chipul său alb și oval apăreau grimase involuntare, capul său micuț și blond se mișca necontrolat în toate direcțiile, ochii săi albaștri se închideau rătăciți în fața inepuizabilei noastre infamii. Plină de anxietate, Eliza și-a dezbrăcat complet verișoara, i-a așezat hainele deasupra pământului spărgând bolovanii incomozi, a rupt o tulpină subțire de porumb verde apoi s-a aruncat între picioarele Dianei și lacomă a început să o muște, să o sărute. Nemișcat, deschideam gura și salivam. Prin aer, nările mele adulmecau mirosul ploii care urma să vină. Ezitând la început, Diana se lăsase pradă deșănțării și o mângâia pe creștet pe Eliza care se ascunsese complet între pulpele mate ale picioarelor. Când se întoarse către mine, mă rugă să-i dau din poșetă prezervativul pe care îl aduse, desfăcu pachetul din plastic și înveli tulpina porumbului. Deși îi citeam gândurile, îmi era teamă că Diana se va speria, de aceea i-am apucat brațele acesteia și am început a-i linge vârfurile degetelor. Însă ea era absentă, închisese complet ochii și doar pieptul care se ridica mai trăda sentimentele care se disputau în el. Învelit în mângâieri, acel suflet ardent nu putea fi trist. Am simțit unghiile fetei străpungându-mă și un țipăt dureros m-a înduioșat atunci când Eliza și-a pătruns verișoara cu tulpina de porumb. Pe piciorul fetei se scurgea încet, o dâră de sânge. Mi-am pus mâna la ochi pentru a nu mai privi, însă totul era în zadar. Răul se petrecuse. Răul trece ca un fior prin oameni, se așează între ei. Eliza s-a târât până la mine și m-a implorat să o posed, nerv cu nerv. Am făcut totul mașinal fără a avea noțiunea lucrurilor. O ploaie torențială ne-a prins pe toți trei: Diana care se juca cu tulpina de porumb, eu împrăștiind pe trupul Elizei lichid ce se amesteca curând cu picăturile dense, Eliza râzând cu un râs ce nu mai putea fi uman. Mă simțeam ca și cum aș fi insultat tot ce era în cer și pe pământ și parcă auzeam o voce printre tunete, o voce care-mi spunea că răul dorește ce e mai rău celui ce a fost rău, o voce care-mi spunea tăios: „Nu te aștepta la iertare...”