1.

De când cu recesiunea asta m-am mutat într-o mansardă afară din oraș și mi-am închiriat casa. Am făcut eu niște calcule și mi-am zis că dacă voi locui acolo vreo cinci ani, îmi va plăti chiriașul rata la casă și voi putea și eu să mai fac niște economii din salariu. Visez de mult timp la o vacanță în Spania sau chiar să-mi schimb prăpăditul ăsta de Ford, vechitura asta cu pragurile ruginite și cu fundul boțit de la accidentul din toamnă.
Așa s-a făcut că m-am dus la o agenție, căci aici, în Anglia, e mai bine să-i plătești pe alții să se ocupe de închirierea casei, căci nu știi niciodată cât de încurcate pot să devină căile Domnului. Din momentul în care ai semnat contractul, chiriașii au drepturi mai multe decât proprietarii. Sunt apărați de lege pe toate părțile. Pe deasupra, te sună și dacă li s-a ars un bec. Așa că decât să mă sune pe mine pentru orice aiureală sau să fie nevoie să răspund eu dacă mă dau în judecată, mai bine plătesc la agenție un zece la sută și se ocupă ei de toate problemele care pot apărea.
La agenție am avut norocul să dau peste o româncuță de-a mea, Alina Piculeac. Altul probabil că s-ar fi mirat să dea peste o româncă acolo, dar eu m-am obișnuit cu întâlniri de-astea neobișnuite. De zece ani de cînd am plecat din țară mă întâlnesc cu români de-ai noștri în locuri dintre cele mai nebănuite: în vreun sat pescăresc din Portugalia, pe câte-un vapor, prin Caraibe, în câte-o peșteră, prin Grecia, sau chair pe pista de bowling a U.S. Air Force din Mildenhall. I-am spus că mă bucur s-o cunosc și după ce am făcut hârtiile și i-am dat cheia, am plecat de-acolo convins că-mi las casa pe mâini bune. Știți cum sunt româncele noastre. Grijulii și dintr-o bucată. Iar Alina mea părea să fie prototipul româncei ideale. Avea privirea aia ageră de femeie care nu lasă lucrurile neterminate și niște palme cu care nu s-ar fi dat înapoi de la o eventuală reconstrucție a casei, dacă s-ar fi prăbușit din vina ei.
Chiriașul nu s-a lăsat prea mult așteptat. Mă sună Alina la doar două zile și-mi spune că mi-a băgat în casă un domn profesor de la univeristate care a plătit chiar în avans pe câteva luni. Mai că era să mă-mbăt de bucurie, eu, pentru care alcoolul ar fi putut să nu existe și nici că i-aș fi simțit lipsa. A doua zi chiar am avut o stare de euforie de-aia balcanică, de-a noastră, că m-a bătut gândul să-i bat profesorului la ușă și să-l strâng în brațe, ba chiar să-l scot la o cârciumă, drept recunoștință. Dar mi-a trecut repede la gândul că ar putea fi homosexual și s-ar putea ca îmbrățișarea mea să-i dea apă la moară și să mă trezesc, Doamne ferește, și cu vreo mână pe fund. Așa că m-am bucurat doar în sinea mea și mi-am văzut în continuare de-ale mele până într-o zi în care am trecut din întîmplare prin fața casei și mai să-mi stea inima. La geam era o pisică. Am zis că nu-i adevărat. Și eu care am fost cât se poate de clar când am vorbit cu Alina. Fără pisici, i-am spus. De când am supărat-o pe Mimi – să fie vreo treizeci de ani de-atunci – și-am visat-o în fiecare noapte sărindu-mi în ceafă și mușcându-mă de gât, n-am vrut să mai aud de pisici. Când le văd, mă uit în altă parte. Nu pot să le mai privesc în ochi. Mă ia cu amețeală doar să le văd prin poze nu mai zic că la problemele mele cu inima, după infarctul din iarnă, mi-e că de la vreuna dintre ele mi se va trage sfârșitul. Căci parcă și văd cum îmi sare una în față când mi-e inima mai slabă, și-acolo or să mă lase genunchii, pentru ultima dată.
Dar să revin la pisica aia... Cum vă spuneam, puteam să jur că-i Mimi a mea. Stătea acolo, pe pervaz, și mă privea de parcă ar fi vrut să spună: “Ce credeai, monșer, că voi avea o singură viață și n-o să mai dăm ochi unul cu altul?” M-a luat cu frisoane. Am oprit mașina și am respirat adânc. Nu mă mai uitasem în ochii unei pisici de ani și ani și iată-mă acum hipnotizat de ochii aceia mari și neobișnuit de familiari. La doar doi pași de ea, dom profesor se întindea după o carte în bibliotecă, ceea ce îmi spunea cât se poate de clar că pisica îi aparținea cu desăvârșire, că nu intrase în casă pe neașteptate, ca o furnică în căutare de firmituri. A trebuit să admit că Alina cam scăpase lucrurile de sub control la capitolul ăsta. Nu m-a luat în serios ori pur și simplu, dom profesor a scăpat cumva din vedere acest punct important al înțelegerii noastre contractuale. Dar nu-i nimic, mi-am spus. Suntem în Anglia, țara în care a reaminti și soma este parte integrantă a unei relații de afaceri sănătoase. Așa că am scos imediat telefonul din geantă și am sunat-o pe Alina la birou.
“Chiriașul meu are o pisică,” i-am spus. Apoi i-am așteptat reacția.
A urmat o scurtă pauză după care a bâlbit ceva înainte să mă întrebe de unde știu, ca și cum eu n-ar fi trebuit să știu, să mă interesez, să verific. Păi chiar n-ar fi trebuit, că de-aia îmi luasem agent, să fie treaba lor, nu a mea, dar iată că ei nu-și prea făceau treaba și poate tocmai de-aia Alina mea a încurcat puțin limbile înainte să o aleagă pe cea potrivită. Dar una peste alta, fata m-a asigurat că verifică personal situația și dacă profesorul chiar are o pisică, îi va reaminti de înțelegerea noastră contractuală și îi va da un deadline pâna la care să-i găsească pisicii o altă locuință.
Chestia asta cu ”stai să vedem cum punem problema” e deja o poveste știută aici, în Anglia, căci dacă pui problema prost, de obicei ajungi prin tribunal, și când te afli în fața judecătorului, ăștia cam dau dreptate celor cărora n-ai preaștiut cum să li te adresezi. Fiecare cuvânt ți-e analizat, interpretat, întors pe toate părțile, și pe undeva au dreptate, căci după cum spune și Biblia, se pare că el a fost la început – Cuvântul - și-abia după aia am apărut noi. Și-atunci cum să nu-i dai cuvântului întâietate?
Acum întorcându-ne la pisică aș fi vrut chiar să-i spun Alinei că nu era chiar orice fel de pisică. Era o pisică neobișnuit de asemănătoare cu pisica pe care eu am iubit-o toată copilăria, cu Mimi a mea din cauza căreia am ajuns să nu mai suport pisicile nici măcar în gând. Am să vă spun poate și povestea lui Mimi într-o zi, dar acum nu mă gândesc decât la ce posibilități îmi oferă legea să-l dau afară pe neseriosul ăsta, căci nu știu dacă nu cumva o să mă lase răbdarea până când Alina va găsi varianta optimă de a pune problema. Mi-a spus că va avea grijă să aranjeze o inspecție cât de curînd și cu acea ocazie va încerca să afle mai multe despre această “prezență neobișnuită” din casa profesorului. Am zis ok și am lăsat-o să-și facă treaba deși aș fi vrut să-i spun că eu sunt interesat mai degrabă să aflu mai multe despre cum aș putea să scap de acea prezență neobișnuită. Dar, în sfârșit, trebuie să recunosc că în limba engleză suna mai bine formularea ei decât cea care m-ar fi mulțumit pe mine, căci trebuie să vă spun că din biroul ei de pe Regent Street, Alina nu mi-a vorbit niciodată în românește, deși anumite cuvinte n-aș fi jurat că sunt englezești sută la sută.

2.

Gheorghe ăsta – că nu pot să vă spun cum îl cheamă cu adevărat – este singurul proprietar român din portofoliul meu de peste o sută de proprietari cărora le administrez locuințele aici în Cambridge. Băiat bun, la prima vedere, dar cred că-i puțin cam dus cu pluta. Când a venit prima dată la mine la birou n-aș fi putut spune că face parte din grupul celor mai pretențioși, dar după ce mi s-a plâns ieri, la telefon, de pisica aia, mi-am zis: “Să vezi că Gheorghe ăsta, al meu, e puțin sărit.”
Acum trebuie să vă spun că aici în Anglia, dacă ai semnat un contract, trebuie să faci cum scrie acolo că altfel se lasă cu bucluc. Englezul nu trece cu vederea angajamentele nerespectate, fie ele și scrise cu litere de furnică. Iar românul când vine aici, nu stă mult și începe să-i placă modul ăsta de viață. În primele luni, sau chiar primii ani, de obicei lasă de la el. “Ia, bre, d-acilea, că n-oi sărăci,” parc-ar spune. În perioada de acomodare încă își mai păstrează din bunătatea aia a dâmbovițeanului obișnuit să-și ducă viața lui umilă sub talpă boierească. Dar după ceva timp îl dau localnicii pe brazdă. Cînd intră la o înghesuială, îl trage englezul de-o parte și-i spune: “Dar știi că ai dreptul ăsta și poți cere despăgubiri? Dar n-ai citit articolul ăla care spune că n-au dreptul să te trateze așa? Dar știi că există un birou unde poți depune o plângere și vin inspectorii peste ei? Și-uite-așa din aproape în aproape, românul devine englez și el și înțelege că dacă până la un anumit moment nu a avut nimic și n-avea ce să piardă, de-acum are ceva și va avea ce să păstreze. Așa că Gheorghe-al meu avea dreptate în felul lui. Pisica aia n-avea ce să caute în casa lui. Înțelegerea era înțelegere și trebuia respectată. De-aia emigrase, săracul, în Anglia. De-aia am emigrat și eu și atâția alții ca noi. Ca să fim luați în seamă și tratați cu respect, iar atunci când stabilim ceva, vorba să fie vorbă. Cel care o încalcă, să-l usture.
Așa se face că mă sună Gheorghe-al meu și fără să facă nici o introducere îmi spune direct: “Chiriașul meu are o pisică.” Asta la doar nici o săptămână după ce a ținut morțiș să introduc în contractul de închiriere un aliniat prin care să interzică chiriașului să aducă în casă – ce credeți? Exact: pisici.
Am simțit cum îmi îngheață transpirația pe șira spinării. De unde să fi apărut pisica aia în casa profesorului? De două ori l-am întrebat dacă are de gând să aducă vreun animal în casă și de fiecare dată a ținut să-mi spună că nici prin gând nu i-ar trece. Omul mi s-a părut de cuvânt, unul din profesorii ăia care te privesc peste rama ochelarilor și nu trebuie să spună prea multe cuvinte înainte să te facă să pricepi că e un om serios și că nu ai motive să te îndoiești de ceea ce spune.
“Eu sunt un om singuratic, domnișoară. Nu-mi place să trăiesc nici cu oameni, nici cu animale.”
Adevărul era că-i citisem asta pe față încă de când am dat cu ochii de el la vizionarea casei. Părea un om prăbușit în sine însuși, străin de bucuria de-a avea un suflet lângă el. Fusese înghițit de cărți și alienat de lectură până-ntr-acolo încât ținea tot timpul câte o carte în mână pe care nu putea deloc s-o scape din priviri nici măcar în timpul conversației pe care am purtat-o. Cămașa lui boțită era strânsă la gât cu un papion la fel de boțit care-i stătea căzut într-o parte în același unghi cu zîmbetul de pe fața lui. Ochii lui erau tulburi ca o sticlă de vin roșu ținută prea mult la căldură iar umerii îi stăteau căzuți de-ai fi crezut că haina de pe el nu stătea pe un om viu, ci atârna într-un cui bătut în perete. Și ca mișcările lui să se alinieze gândurilor mele întunecate, aveam să observ cum făptura lui se mișca linear precum se mișcă stafiile, de parcă nu picioarele l-ar fi purtat spre destinație, ci o forță nevăzută care sfida legile gravitației. Pe deasupra mai radia și un gen de amorțeală pe care doar adormitul cu ochii în cărți ți-o inițiază și de care nu scapi decât dacă iei o pauză de citit de cel puțin șapte ani, cât îi trebuie mortului înainte să-i răscolești prin rămășițe.
De la vizionarea aia am plecat așa de zdruncinată că nici nu mai știu pe ce stradă am luat-o. Mi-a trebuit o jumătate de oră să ies din labirintul ăla de case. Am avut sentimentul straniu că tocmai am vorbit cu un mort care înainte să plece definitiv din lumea asta s-a mai ridicat un pic din pat să bea un pahar cu apă și să termine ultimul capitol dintr-o carte în mijlocul căreia moartea i-a bătut la ușă hotărâtă să nu plece înapoi, cu mâinile goale.

3.

Am iubit-o pe Mimi mai mult decât am iubit orice animal care mi-a fost dat să-mi iasă în cale. Mi-aduc aminte că atunci când s-a născut și bunica m-a întrebat pe care dintre ele s-o păstrăm – căci mai avea vreo cinci surori – am spus fără nici o umbră de regret pentru celelalte nefericite că pe ea o vreau, pe Mimi. Nu mai știu ce s-a întămplat cu restul. De obicei bunicul le ducea la o margine de sat pe unde le mai auzeai miorlăind vreo zi-două dupa care trecea cîte-un tractor și le făcea una cu brazda.
Mimi a crescut repede. La sfârșitul verii, când m-am reîntors în București, era deja cât maică-sa. Mult mai zveltă, bineînțeles, și mult mai plină de viață. Dormea cu mine în pat, lipită de ceafa mea, de parc-ar fi știut că de-acolo îmi pornesc junghiurile alea care mi se duc până-n creier, chiar și-n ziua de azi. Îmi plăcea s-o mângâi, s-o țin în brațe, s-o aud cum toarce. Avea ceva ce mie-mi lipsea. O calitate de-a se lipi de tine și de-ați intra pe sub piele. Dar o mai iubeam și pentru că până atunci iubisem doar câini, iar Mimi avea întipărite pe chipul ei o seamă de trăsături canine. Semăna puțin cu ciobănescul vecinului pentru care este posibil ca mama ei să fi nutrit niște sentimente ascunse care, iată, aveau să se materializeze misterios pe chipul ușor ascuțit al lui Mimi.
Doar două veri ne-am bucurat de prietenia nostră. Lucrurile s-au stricat ireparabil între noi când Mimi a devenit și ea mamă. Atunci s-a întâmplat ca toată dragostea dintre noi să se evapore în doar câteva minute.
Mi-aduc aminte că tocmai se însera. Era partea aia a zilei pe care eu de obicei o uram. O nouă zi de joacă se încheia. Trebuia să ne-așezăm la masă, să mă spăl pe ochi și pe picioare, să-mi spun rugăciunile și să intru sub plapuma aia rece și grea într-o cameră friguroasă și umedă ca un cavou. Ca să mai întîrzii puțin căderea serii mi-am zis că am timp s-o mai vizitez o dată pe Mimi, să-i mai dau puțin lapte și să-i spun noapte bună. Ajunsese săraca doar piele pe os de la cât sugeau puii ăia din țâțele ei.
Toți din casă făceau câte ceva la ora aia. Bunica dădea de mâncare la porci, mătușa degusta din oala cu ciorbă, unchiul scotea niște vin din butoi iar bunicul tocmai se întorsese de la cosit și își punea coasa în cui. Mimi își creștea puii chiar sub staulul vacii, pe o zdreanță de pufoaică pe care unchiul o purtase dinainte să mă nasc eu și din care acum nu mai rămăsese decît o masă compactă de câlți unsuroși. Fusese darul pe care Mimi îl primise de la unchiul în ziua în care și-a adus puii pe lume. Un sufletist, unchiul. Pentru Mimi și puii ei, ce mai rămăsese din pufoaica aia trebuia să fi fost o saltea de lux, o promisiune pentru o viață dusă la adăpost de orice griji.
Obișnuiam să-i pun lapte într-o cutie de conseve pe care săraca o golea aproape instantaneu de câte ori i-o umpleam. Laptele începusem să-l mulg direct din țâța vacii ca să nu-l mai supăr pe bunicul care de câte ori mă vedea că-i pun lapte să bea se pocnea cu palma peste frunte și-i spunea bunicii pe un ton apăsat.
“Făi, femeie! Tu vezi ce face copchilul ăsta?”
“Ce face, măi omule? Hai că n-o să mori de foame dacă bea și pisica puțin lapte.”
“Adică de-asta trag eu la coasă toată ziua? Să cresc pisici?”
Învățasem să mulg vaca chiar la începutul vacanței. Mătușa mă învățase. O tot bătusem la cap să mă învețe de când intrasem la școală dar mi-a spus pe-atunci că am palmele prea mici și n-am îndeajuns de multă forță în ele să trag laptele afară din uger. În vara aia m-am dus la ea și i-am arătat palmele. A dat din cap și mi-a spus că probabil a venit momentul. N-a mers ușor de la prima încercare, dar încetul cu încetul, laptele a început să curgă. La mine mai mult picura, nu venea în jet, precum la mătușa. Dar acum nimeni nu se aștepta de la mine să mulg o găleată de lapte. Pentru nevoile lui Mimi, eram mulgătorul ideal. Aveam îndeajuns de multă putere în palme ca să umplu o cutie de conserve.
Eram aproape gata să umplu cutia când aud o mișcare în spatele meu. Mă întorc și îl văd pe bunicul uitându-se la mine cu o mână în șold, în timp ce în cealaltă ținea un sac deschis la gură. În semiîntunericul de-afară ochii lui mocneau ca jarul. Mâinile au început să-mi tremure atât de tare că aproape tot laptele l-am vărsat pe jos. Îl văd pe bunicul cum dă din cap și nu scoate nici un sunet. Aș fi vrut să spună ceva, orice, dar n-a spus nimic. S-a dus țintă spre locul în care Mimi își alăpta puii și s-a așezat în fața lor în genunchi. Am auzit scâncetele puilor care erau acum smulși de la sânul mamei lor și strecurați prin gura sacului. Rămăsesem împietrit la ugerul vacii cu cutia de conserve în mână și cu ochii ațintiți către bunicul.
Un minut mai târziu bunicul a trecut pe lângă mine cu sacul la spinare, fără să-mi mai arunce nici o privire. În urma lui a lăsat-o doar pe Mimi care așa străvezie cum ajunsese de la alăptat a găsit putearea să se ridice în fund și să se uite la mine cu ochi întrebători. Parcă îmi cerea din priviri să-i spun ceva. De ce l-am lăsat pe bunicul să-i ia puii? De ce n-am zis nimic?
Pentru prima dată am văzut cum ochii ei blânzi și iubitori au căpătat o răceală stranie și o sticlire ciudată. Din ziua aia n-am știut cum să mă mai apropii de ea. Un asemenea sentiment de vinovăție nu mă mai încercase niciodată. Am tot sperat că durerea ei va fi trecătore. Mă gândeam că totuși este un animal și animalele nu țin ranchiună. Probabil însă că țin altceva ce oamenii n-au fost capabili încă să definească pentru că fața ei de cățel simpatic a căpătat din ziua aia niște trăsături aspre. Mi s-a făcut teamă de ea. De-a doua zi, ori de cîte ori dădeam cu ochii cu ea căsca ușor gura și îmi arăta dinții.
Încă din noaptea aia am început s-o visez în ipostaze dintre cele mai cutremurătoare. Lua forme ciudate, mă urmărea prin noapte, îmi sărea în ceafă dintr-un copac înalt și simțeam cum se prindea cu ghearele de mine și mușca din ceafa mea cu o gură de lup. I-am cerut bunicii să scape de ea dacă vrea să mă mai duc pe-acolo prin vacanțe. S-o dea cuiva sau s-o facă pierdută prin lume căci de câte ori o vedeam mi-aduceam aminte de cât de laș fusesem și cât de lipsit de inimă să-l las pe bunicul să-i ia puii de lângă ea. În prezența ei mi se oglindea o trăsătură a caracterului meu cu care nu mă puteam împăca. Îndepărtând-o speram să mă detașez pentru totdeauna de cel care geșise căci la vârsta aia încă mai credeam că păcatele se pot șterge băgând capul în nisip, ca struțul.
Bunica m-a luat în serios și la următoare vizită aveam să aflu că tot bunicul s-a ocupat și de soarta ei. Nu mi-a spus niciodată cum anume. Doar cu un singur lucru mi s-a destăinuit odată, la beție. Mi-a spus că acolo unde a ajuns e fericită și o duce bine, chiar mult mai bine decât o ducem noi. Mi-a lăsat un gust amar în gură când mi-a spus asta. Chiar să fi omorât-o cu mâna lui? N-am putut să cred asta mult timp, dar la moartea lui, parcă am avut, așa, o revelație. Totul a căpătat sens. A murit călcat de un tractor, foarte aproape de locul unde obișnuia să ducă sacul cu pisici.
De-aia vă spun că atunci când am văzut pisica profesorului la geam, m-am reîntâlnit de fapt cu cel care în toți anii ăștia, a ținut capul în nisip. M-am reîntîlnit cu iubitorul de animale care se speriase de sine însuși. Dar cum să pun stăpânire pe frica de mine când toată viața am trăit cu capul în nisip? Urmărit de imaginea pisicii profesorului, am realizat că mi-este imposibil să trăiesc cu gândul că o pisică țopăie pe canapelele mele și își imprăștie părul prin toată casa. Am găsit că mult mai ușor îmi va fi dacă îmi voi băga frumușel capul înapoi în nisip și-o voi lăsa pe româncuța mea să rezolve înțelegerea noastră contractuală, în termenii care îi vor cădea ei mai bine.
Așa se face că a doua zi mă sună și îmi spune pe un ton politicos: “Dacă mai treceți pe-acolo și-o vedeți în geam, făceți-i o poză și trimiteți-mi-o pe email. Profesorul încă mai susține că nu a adus nici o pisică în casă și dacă avem o fotografie cu ea, la geam, îi putem demonstra că avem dovezi și nu ne vom opri aici.”

4.

Acum dacă Gheorghe-al meu chiar îi face o poză pisicii și pisica este într-adevăr în casă, sunt curioasă ce-o să mai spună profesorul deși nu m-ar surprinde să susțină că nu știe cum a intrat acolo. Parcă-l și văd ridicând din umeri și privindu-mă peste rama ochelarilor cu sprâncenele arcuite și fața căzută. Și-o lăsa omul vreun geam crăpat când pleacă la servici și-atât i-o fi trebuit pisicii. Căci pisicile astea din Anglia sunt foarte obraznice. Trec prin curtea omului fără jenă, își fac nevoile pe unde le vine, ba una și-a făcut un obicei să sară de pe gard drept pe pervazul gemului meu de la bucătărie de-am ajuns să-l vopsesc de două ori pe an. Sunt sătulă de povești de-astea, vă spun. Doar cu rahat de leu le mai poți ține la distanță. Zău, nu glumesc! Aștia vând rahat de leu la pungă, să-l împrăștii prin curte, dacă nu mai vrei musafiri din categoria micilor feline.
Acum eu mai știu și alte povești cu animale, căci de când închiriez case și mă conversez cu proprietari și chiriași, am auzit ce nu ți-e dat s-auzi. Povestea asta cu pisica lui Gheorghe, e nimic, vă spun. Anul trecut m-a sunat un chiriaș să-mi spună că i-a dispărut șarpele din acvariu. Nu știu cum a făcut că a scăpat din captivitate și nu l-a mai găsit în toată casa. Stătea într-un apartament la bloc. L-a căutat pe sub pat, prin debarale, prin șifonier, prin dulap, dar pe unde nu l-a căutat. După o săptămână s-a săturat de întors casa pe dos și și-a luat gândul de la el. Și-a zis că o fi ieșit pe geam sau s-o fi strecurat pe sub ușă și dus a fost. Nu se încheie bine cazul, că mă sună o doamnă de la primărie să-mi spună că un locatar din blocul cu pricina a făcut o sesizare la ei cum că i s-a părut că vede o coadă de șarpe în gaura de la veceu. Am zis că leșin. Să stai liniștit pe veceu și să te muște un șarpe de fund. Am trimis acolo o echipă de instalatori și dacă n-au verificat tot sistemul de canalizare până la ultima conductă doar pentru ca în final să-mi spună că n-au dat de urma lui. Concluzia lor a fost că puterile șarpelui au scăzut de-atîta viețuit în condițiile alea vitrege și că ultimul care a tras apa l-ar fi expulzat afară din bloc, în canalizarea orașului, unde până acuma probabil că și-o fi dat deja duhul.
Cu gândul la șarpele ăla amețit care și-a pierdut viața prostește, într-un fund de hazna, l-am sunat înapoi pe profesor și i-am cerut să-mi spună dacă nu a găsit cumva semne că vreo pisică i-ar fi intrat în casă fără să știe, căci proprietarul –adică Gheorghe-al meu – este un om cu o aversiune fără seamăn la pisici și nimic nu l-ar împiedica să-l bage-n tribunal pentru asta.
Profesorul– englez, băiatul. Catedră la Cambridge, accent pe măsură. “Domnișoară, nu neg că o pisică mi-ar putea intra pe geam într-un moment de neatenție, dar să se posteze fără griji pe pervaz cu mine acasă, asta mi se pare cu neputință și-mi dă de-acum impresia că mă credeți nebun.”
Mi-am cerut scuze, căci fără scuze n-ai ce căuta să locuiești printre englezi. Primul lucru, îți ceri scuze, iar după aia, vezi tu ce mai spui. De obicei e bine să spui că n-ai avut intenția să-i rănești sentimentele și că afirmația ta este bazată pe informațiii primite de la alte persoane, pe care ești în procesul de-a le verifica. Cu alte cuvinte, nu-i îndeajuns doar să lucrezi cu mănuși. E nevoieși ca pielea din care sunt făcute să fie subțire și fină.
M-am ridicat de la birou și m-am oprit la fereastră unde am privit preț de câteva minute în ploaia de-afară. Dacă aș fi locuit în România nici că i-aș fi băgat în seamă. N-aveau decât să se certe pe pisica aia până le-ar fi venit rău. Dar în țara asta nu poți trata nimic cu ușurință căci ceea ce pare ridicol sau lipsit de semnificație la o primă vedere, poate lua niște întorsături greu imaginabile. Astfel încât deși nu am mai reacționat în nici un fel în zilele următoare, știam că dosarul pisicii nu se va închide așa ușor. Nu înainte ca Gheorghe-al meu să se împace cu faptul că profesorul nu a avut și nu avea intenția de a conviețui cu cineva și că prezența în casa lui a unei pisici făcea fără îndoială parte din categoria întâmplărilor cu șanse minime de-a mai avea loc vreodată.

5.

La ceea ce mi-a sugerat să fac româncuța mea, nici că mă gândisem vreun pic. Fete deștepte, domne, româncele noastre. Nu m-am îndoit niciodată de asta. Auzi, să-i fac o poză pisicii-n geam. Eu care mă gândeam să sun la ușă și să-l abordez pe dom profesor direct și la obiect.“Domne, scrie-n contract că n-ai voie cu pisici? Ce-i cu pisica aia-n geam?” Dar probabil că așa aș fi făcut dacă aveam casă în Plumbuita și chiriaș, un papleacă angajat la spații verzi. Aici sunt la Cambridge și dom professor e englez sadea. Și de-aia m-am dus la agenție, să-i las pe ei să-și facă treaba, dacă apar probleme. Așa că vreau, nu vreau, o să iau aparatul de fotografiat cu mine și o să dau târcoale casei până apare pisica în geam, căci aici fără dovezi nu ascultă nimeni la tine.
Cu aparatul de gât mă urc în mașină și în mai puțin de jumătate de oră ajung la locul faptei. Afară-i încă lumină și după toate aparențele profesorul nu-i acasă. Știu că are un hârb de Rover – mai hârb ca hârbul meu de Ford – pe care și-l ține parcat de obicei chiar în locul în care m-am așezat eu și pe care nu-l văd tras pe nicăieri, nici în susul și nici în josul străzii. Ies din mașină, mă uit lung la geam și pot privi adînc în sufrageria mea, căci de când mi-am luat englez cu chirie casa mea a început să semene brusc cu ale lor. Chiar și seara cînd stau la televizor, lucrează pe computer sau schimbă florile din glastră, englezii nu-și pun nimic în geam. Poți privi în casele lor ca pe un ecran de cinematograf. Câteva plimbări în susul și-n josul străzii și afli deja îndeajuns despre fiecare vecin, ce hobby-uri are, care e fotoliul lui preferat, la ce canal de televiziune se uită sau care dintre copii este cel care te obosește cu insistența lui de a deveni un violinist celebru.
Cât am locuit eu acolo, țineam întotdeauna perdelele trase. Ce-nseamnă asta să se zgâiească orice trecător în casa mea, să mă vadă scărpinându-mă-n nas și să se-ntrebe dacă nu cumva tablourile de pe pereți nu sunt chiar niște originale pentru care merită să forțezi ușa din dos? Căci povești de-astea citești cu zecile prin ziare, despre cine cui i-a mai spart casa, dar perdele la geam tot nu-și pun. Noi în schimb, de cum ajungem acolo tragem draperia, ne înălțăm gardurile, vorbim pe limba noastră. E bine? E rău? Doar Dumnezeu știe. Eu mi-am pus perdele ca tot românul, să nu se zgâiască nimeni în casa mea. Mi-am ridicat și gardul, căci ăștia îți vând casa cu un gard până la șold, ca nu cumva să treacă vreo zi fără să-i spui vecinului Hello. Eu nu zic că-i rău să fii prietenos, dar la englezi prietenia a devenit o obsesie. Vrei, nu vrei, trebuie să fi friendly. Și-au făcut chiar un obicei ca dacă nu zâmbești să-ți atragă ei atenția. Smile!– te îmboldesc. Și măcar de-ar face-o de dragul prieteniei, dar dacă e să-i iei la bani mărunți, folosesc atitudinea asta prietenoasă ca pe-o armă. E ca și cum ar spune: “Îți sunt prieten, uite! Îți zâmbesc și sunt interesat de ce mai faci, fără să te cunosc.” Și-apoi după ce te amorțesc cu doza lor calculată de sociabilitate par a spune: “Și-acum uite cum stau lucrurile: dacă vrei să rămânem prieteni, acum asculți la mine. Îți spun eu ce trebuie să faci.” Și faci că n-ai încotro. Cine nu vrea să fie prieten cu englezul la el acasă?
Și-acum să ne întoarcem înapoi la perdele căci în situația în care mă aflu, încercând să dibuiesc locul de odihnă al pisicii, faptul că pot vedea din stradă fiecare colț al sufrageriei, ba chiar și o parte bună din bucătărie, m-a scutit de-o așteptare îndelungată. N-a trebuit decât să mă ridic puțin pe vârfuri s-o văd cum stătea întinsă pe canapea, în aceeași poziție în care Mimi obișnuia să doarmă lângă mine, în vremurile bune.

6.

Nici n-apuc să ies din casă de dimineață că mă sună Gheorghe-al meu.
“Am văzut-o, domnișoară. Am văzut-o, dar n-am putut s-o fotografiez. Ar fi trebuit să mă apropii mult de geam și n-am vrut ca vecinii să creadă mai știu eu ce. Căci de-acum toți știu că mi-am închiriat casa. Ãștia pot să cheme și poliția pe-aici pentru asta, nu-i așa?”
Gheroghe ăsta mă lasă cu gura căscată uneori. Bineînțeles că pot să cheme poliția. Ce întrebare e asta? De când locuiește aici?
“Bine-ați făcut,” i-am spus. “Vă rog să nu mai treceți pe-acolo cîteva zile. Am să-i fac eu o vizită profesorului să aflu mai multe. Unde-ați văzut pisica?”
“Stătea lungită pe canapeaua mea de piele. Mi s-a părut chiar că m-a simțit că mă uit la ea, căci tot holbându-mă pe geam, a întors capul spre mine. Nu m-ați crezut când v-am spus că profesorul ăsta ne crede proști.”
Nu știu ce-avem noi, românii, de credem că toți ne iau de proști. Cred că ne credem prea deștepți. Ceva însă îmi spunea că Gheorghe-al meu nu se va opri aici. Din câte apucase să-mi povestească, venise din România în urmă cu zece ani și aici începuse de jos, de la cules căpșuni. Încet-încet a prins cheag și acum ajunsese un șefuleț pe la un depozit de legume și fructe. Descurcăreț băiatul. N-ar fi fost o partidă rea, dar treaba asta cu pisica m-a făcut să-mi schimb ușor părerea despre el. De-acum eram sigură că băiatului îi lipsea o rotiță pe undeva. Începuse să mă streseze ca orice alt englez, dar fără să renunțe complet la a fi român. Trebuia să rezolv cumva situația asta înainte să mă pomenesc cu poliția pe cap, căci parcă și vedeam cum dă vreun vecin de pe stradă un telefon la circa lor de-aici și le spune că proprietarul s-a ridicat pe vârfuri să tragă cu ochiul în casa chiriașului său. Parcă-i și văd pe polițiști cu carnețelele-n mâini, bătând pe la toate ușile de pe stradă și adunând informații. Ce înălțime avea? Din ce loc s-a ridicat pe vârfuri? A întors doar capul sau s-a întors cu tot corpul? Și tot așa până își umpleau carnețelul. De-acolo până la mine n-ar mai fi fost decât un număr de telefon. Așa că atunci când i-am spus lui Gheorghe-al meu să nu mai treacă pe-acolo câteva zile, știam că dacă nu voi veni repede cu un răspuns satisfăcător, o să intrăm cu toții în bucluc. Îl și vedeam intrând în casă să prindă pisica cu mâna lui și din acel moment nici o apă n-avea să-l mai spele.

6.

Să vă spun drept, de când a început să mă poarte cu vorba, eu nu prea mai am încredere nici în Alina și nici în agenția la care lucrează. Nu știu cum se va sfârși povestea asta, dar parcă și văd că profesorul va nega din nou și nu-mi va rămâne decât să intru singur în casă cu rândul celălalt de chei și să scot pisica aia afară cu mâna mea. Nici nu vreau să mă gândesc ce-ar putea să mă aștepte acolo, căci dacă se simt amenințate, pisicile pot fi foarte rele. Pot să te zgîrie, să te muște, ba chiar să te mănânce de viu. N-ar fi trebuit să fiți decât într-un singur coșmar în care mi-a apărut Mimi și-ați înțelege exact despre ce vorbesc.


7.

Gheorghe-al meu s-o aștepta probabil să-l sun din nou pe profesor, dar pentru ce să-l mai sun? Să-mi spună același lucru? Așa că dacă mă mai întreabă ceva de profesor am să i-o retez scurt.
“Nu-ți rămâne decît să-i pui în vedere să plece.” Asta am să-i spun. Și-am să i-o spun direct, fără “dumneavoastră”, fără politețuri. “Îi dai două luni să-și găseascăaltă casă și la revedere. Peste două luni îți dă cheile și poți s-o închiriezi din nou cui vrei și în ce condiții vrei tu.”
Cam prin luna aia o să intru în concediu și-am să i-l pasez noii mele colege căreia oricum trebuie să-i dau cîteva proprietăți din portofoliul meu, că eu am prea multe iar ea prea puține. Așa că Gheorghiță, mamă, du-te cu pisicile tale cu tot că am așa de multă treabă, că nu vreau să mai aud de tine.

8.

De data asta m-am dus direct la ea la birou. Mă durea capul îngrozitor. Nu știu ce se-ntâmplă că de la o vreme am niște dureri goraznice de cap. Să fie tot de la inimă? Parcă și vederea mi se întunecă puțin. Am luat vreo două pastile de ibuprofen, dar fără nici un efect. Am devenit parcă și mai irascibil. I-am spus româncuței mele că sunt total nemulțumit de modul în care îmi administrează proprietatea. Am întrebat-o dacă după ultima noastră discuție a trecut pe-acolo să mai aibă o vorbă cu chiriașul și nu mi-a plăcut deloc tonul pe care mi-a vorbit. În loc să-mi răspundă la întrebare, mă ia ea la întrebări.
“Ați făcut fotografia aia pe care v-am cerut-o?”
Auzi întrebare! Evident că nu o făcusem. Nu aveam un aparat atât de sofisticat să facă poze de la o asemenea distanță, într-o cameră întunecată. Și de ce-ar trebui să fac eu pe detectivul? Mă plătește cumva pentru asta? Până una-alta, eu îi plătesc pe ei. Dar unde se trezește? Parcă ne aflăm din nou la București în vremurile când nu știam cum să plec mai repede de-acolo. Dacă mă mai calcă mult pe coadă, o să vorbesc cu șeful ei.
”E nevoie săvorbesc cu șeful tău?” am întrebat-o.
Nu vă spun ce față a făcut.

9.

“Nu glumesc. Chiar vreau să vorbesc cu șeful tău.”
Simțeam că-mi vine să-l iau la palme. Nu mă înșelasem. Băiatul era pus pe fapte mari iar eu tocmai ieșisem de la șefu cu care avusesem deja o discuție aprinsă pe marginea unei proprietăți căreia-i căzuse tavanul de la o inundație în pod. Doar el ar mai fi lipsit de la șeful din birou.
Am încercat să-i distrag atenția. “Uite cum facem. Dacă nu vrei să-l dai afară, mai avem o soluție. Îi trimit o scrisoare și-i spun că proprietarul vrea să inspecteze casa. Apoi vom merge amândoi acolo. Ce zici?”
“Iar el va avea timp să ascundă urmele.”
“Cum să le-ascundă? Să-ți cumpere alte canapele?”
“De ce să-mi cumpere alte canapele?”
“Păi cum s-ascundă urmele de gheare de pe o canapea de piele?”
N-ar fi trebuit să-i spun asta. Nu știu ce mi-a venit să aduc canapelele în discuție. Am crezut pentru o clipă că-i ies ochii din orbite. Nu cred că mai era ceva pe lumea asta în afara canapelelor de piele pentru care să sufere atât de mult. Aș fi vrut chiar să-l întreb de ce nu și le-a luat cu el, dacă nu putea trăi cu gândul că cineva i le poate folosi la un mod atât de brutal. Dar îl mai pusesem deja o dată la punct cu aparatul ăla de fotografiat și îmi depășisem de-acum numărul de grosolănii pe care mi le mai permit cu de-alde Gheorghe de-ăștia de pe-aici.
În final a acceptat. A fost de acord să-l anunțăm pe chiriaș că-i vom face o vizită, dar ceva îmi spunea că nu vom mai prinde ziua aceea.

10.

Mi-a fost milă de româncuța mea cînd am văzut-o cum s-a albit la față cînd i-am spus că vreau să vorbesc cu șeful ei. Câteodată vorbește gura fără mine. Acum face și ea ce poate, săraca. Astea-s legile și unde-i lege, nu-i tocmeală. Doar că eu nu vreau să scap povestea asta din mână. Dacă dom profesor află că-i facem o vizită o să-și ducă pisica la hotel. Da, nu glumesc. Aștia au hoteluri și pentru animale. O s-o ducă acolo și-o s-o țină câteva zile până se liniștesc spiritele, după care o aduce înapoi și iar apare la geam. Ne vom tot învârti în cerc până la următorul infarct din care nu mai ies viu. Așa că, dom profesor, oi plăti matale pentru acoperișul ăla de deasupra capului, dar căsuța aia îmi aparține. Eu sunt cel care a făcut credit la bancă, nu matale, așa că n-o să-ți fac eu jocul să te las să-ți duci pisica de-acasă câteva zile doar ca să pari om serios. O s-o prind eu cu mîinile mele și-o să am eu grijă să nu mai apară niciodată prin casa mea.
Dar mergând, așa, spre casă mi-am spus ce bestie de om trebuie să fiu să-i vreau răul sărmanei pisici. La urma urmei, poate că era un animal liniștit. Poate că pe canapelele mele nu voi găsi nici o urmă de gheară. Poate că are chiar locul ei în curte unde face pipi. Poate c-o fi chiar o pisică blândă și iubitoare așa cum fusese Mimi înainte să-i ia bunicul puii și să-i arunce în brazda aia de la marginea satului.
Peste noapte am crezut că mor de la durerea aia de cap. Am luat nu știu câte pastile și parcă și mai rău mi-au făcut. În final am chemat salvarea. Mi-au făcut o injecție și mi-au spus că dacă mă va lovi aceeași durere și mâine să mă duc la medicul meu de familie să-i spun cum mă simt. Aveam tensiunea cam ridicată, mi-au spus, și medicul meu trebuie să știe asta.
Spre dimineață am visat-o din nou pe Mimi. N-o mai visasem de foarte mult timp. Stătea lungită pe canapea în aceeași poziție în care o văzusem și pe pisica profesorului. De data asta însă știam că e Mimi. Era chiar Mimi. N-aveam nici o îndoială.
M-am trezit pe la prânz fără nici o durere de cap. Am mâncat un bol de cereale, m-am spălat pe dinți, m-am clătit cu apă de gură și cu respirația proaspătă mi-am spus că astăzi e ziua adevărului. Voi intra în casa profesorului și voi vedea cu ochii mei dacă m-am înșelat sau nu.
Ajung în fața locuinței pe la zece dimineața. Era liniște pe stradă. Doar cîteva mașini parcate în zonă. Toată lumea la servici. Nu i-am mai spus româncuței mele că sunt pe lista de concedieri. Poate și din cauza asta am ajuns să fiu atât de obsedat de gândul că pisica aia dansa pe mobilierul meu. Ratele usturătoare pe care încă le mai plătesc la bancă mă fac să văd pisica aia ca pe un mic diavol care își bate joc de agoniseala mea. Durerile de cap care m-au pocnit nu cred că sunt deloc străine de situația cu care mă confrunt.
Cu gândul la toate astea, intru în grădină de parcă aș fi locuit eu acolo. N-am avut niciodată zăvor la ușa grădinii. Nici zăvor, nici încuietoare. Intru pe alee și mă îndrept către ușile mele franțuzești. Nu văd nici o mișcare. Bag cheia în broască, răsucesc și deschid ușa. De-ar fi apărut profesorul i-aș fi spus simplu: “Hi! How are you? Is that bloody cat still here?” După care mi-aș fi continuat drumul în sufragerie unde m-aș fi lăsat pe vine și aș fi analizat cu atenție canapeaua fără să simt nici un pic de jenă.
Profesorul nu era însă acasă. Îmi cunoșteam casa îndeajuns încît să spun dacă se mai afla altcineva în ea. Intru, încui ușa și mă duc direct în sufragerie. Mă așteptam ca mirosul de pisică să mă izbească de cum am pășit înăuntru, dar aerul era cît se poate de curat, ba chiar avea un ușor iz de liliac în floare. Dacă acolo ar fi locuit o pisică n-aș fi avut nici cea mai mică îndoială căci perii de pisică plutesc prin aer ca firele de praf iar cineva ca mine care a căpătat o alergie la ei, i-ar fi simțit imediat pe gât. Pe-acolo nu trecuse însă nici urmă de pisică. M-am uitat la canapea. Era exact cum o lăsasem. Fină și lucioasă, fără nici o urmă de zgârietură.
Stând acolo pe vine simt cum mă ia din nou durerea de cap. Mi se-nfige în ceafă de parcă erau colții lui Mimi din visele copilăriei mele. Mă ridic și mă așez pe canapea. Trebuie să fiu de-o inconștiență soră cu imbecilitatea. Dacă profesorul mă găsește acolo, ăștia îmi fac cazier.
Dau să mă ridic și nici nu mă proptesc bine în mână, că aud un mieunat. Un mieunat clar, de prezență iminentă, pe care nu puteai să-l confunzi cu unul care ar fi venit de la vreo pisică a vecinului sau de la vreuna de pe stradă. Venea de undeva de la etaj, probabil chiar din dormitorul meu. Pășesc ușor spre scară și urc treptă cu treaptă cu urechile ciulite. Nu se vedea nici o mișcare, nu se auzea nici un sunet. Ușa de la dormitor stătea crăpată. O împing și mă aventurez înauntru. Mă uit în dreapta, apoi în stânga, după care mă așez pe pat cu grija unui oaspete care nu vrea să deranjeze cuvertura.
Profesorul este un om foarte curat. Hainele sunt așezate în ordine pe umerașe, două rânduri de papuci stau frumos aliniate lângă pat, iar pe măsuța de la geam mai multe cărți și caiete sunt orânduite cu o precizie matematică. Mă uit la ele din locul în care m-am așezat și simt cum durererea din cap pornește spre umeri. Respir greu, ba chiar mă taie transpirația. Întorc capul către oglindă și mi se pare că văd o mișcare sub pat, dar nu mai apuc să cercetez locul căci durerea mă răpune. Un sac cu nisip de-aș fi avut pe umeri și nu l-aș fi simțit atât de greu.
Mă întind pe pat și rămân cu ochii ațintiți în tavan preț de un minut, sperând ca greutatea din ceafă să se disipeze cumva și să-mi recapăt vederea care acum își pierduse din claritate. Respir greu urmărit de gândul că acolo, sub pat, se afla pisica și voi pierde ocazia să o văd cu ochii mei. O va zbughi probabil pe ușă,și de-acolo, va sări drept în stradă pe vreun geam deschis.
Nu apuc să reflectez prea mult la asta că simt un țopăit scurt la picioarele mele și apoi o ușoară mângâiere în talpă. Nu-mi pot ridica capul de pe pernă să privesc. Trupul mi s-a lipit de pat de parcă am purtat patul ăla în spatele meu toată viața. Atingerea de mai devreme avea să urce ușor spre genunchi și de-acolo spre coapse. O simt pe dosul palmei, urcând spre cot și, mai departe, spre umăr.
Era ea, pisica. Înainte să-i disting conturul, mai simt un țop la picioarele mele. Apoi încă unul, și încă unul. Pisica nu venise singură. Erau mai multe. Le văd ca pe niște umbre cum se așează în jurul meu, una cîte una, și se lipesc de trupul meu, prea greu acum pentru a-l mai considera că-mi aparține. Și-atunci îi văd ochii blânzi ai lui Mimi cum apar chiar deasupra capului meu. Ochii ei verzi, adânciți în lumina ochilor mei.
Oh, Doamne, era chiar ea, Mimi. În ochii ei mi-am văzut din nou întreaga copilărie, vacanțele la țară și dragostea pentru animale. Venise la mine cu fetele ei, cele pentru care n-am făcut nimic să le salvez viața. Veniseră la mine de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. De parcă bunicul nici n-ar fi existat în lumea reală iar viețile lor ar fi rămas în mâinile mele la adăpostul unei iubiri veșnice.
”Iartă-mă,”i-am spus.
Și toată durerea a dispărut.

11.

Tot weekend-ul m-am întrebat de ce Gheorghe-al meu nu mi-a mai răspuns la telefon. L-am sunat pe profesor să-l întreb dacă mi-a primit scrisoarea și dacă e de acord cu inspecția de luni, și mi-a spus că e de acord, să nu-mi fac probleme. Era oricum plecat din țară de ceva vreme și nu se întorcea decît la începutul lunii următoare.
Așa că am plecat să fac singură inspecția. În fața casei, văd mașina lui Gheorghe. Mi-am zis: Să vezi că ăsta-i prin zonă, cu aparatul de fotografiat la ochi. Nici nu am să cobor bine din mașină că mă va prinde de mână să-mi arate că de data asta a reușit s-o prindă pe pisică în poză și nu mai există nici un motiv de dubiu. Profesorul va trebui să recunoască.
Am coborât din mașină, dar nimic din ceea ce mi-am imaginat nu avea să se întîmple. Mi-am tras haina pe umeri și cu cheile în mână am intrat pe aleea din fața casei. Frumoase sunt magnoliile când înfloresc! Am trecut pe sub ele cu ochii pe geamul din sufragerie. Casa căzuse deja în amorțeala unui stăpân plecat demult de-acasă. Ultimul lucru pe care aș fi vrut să-l văd ar fi fost Gheorghe-al meu apărând brusc la geam.
Am descuiat ușa de la intrare și de cum am pășit înăuntru am simțit în aer parfumul ăla puternic de liliac care va rămâne cu mine mult timp de-acum încolo. Era atât de solidificat în aer că abia puteam să mai respir. Am deschis larg și ușa, și geamurile, de teamă să nu se prindă cumva de mine și să nu mai scap de el niciodată. Cu cît m-am tras mai aproape de scară cu atât mirosul devenea mai insuportabil. Venea de undeva de sus, din dormitor. Am urcat scările crezînd că visez. Profesorul era plecat de cîteva zile de-acasă. Cîte flori puteau fi la el în dormitor să miroasă atât de puternic? Să-i fi explodat profesorului vreun air freshner prin debara? Era totuși un miros verde, de primăvară, la fel de natural precum mirosul unui câmp înflorit.
Cînd am ajuns sus am văzut că ușa dormitorului era larg deschisă și-acela a fost momentul în care am dat cu ochii de Gheorghe-al meu. Stătea întins cu mâinile pe lângă corp și cu un zâmbet senin pe o față albă ca ceara. Am deshis larg geamurile să intre aerul înăuntru. După fruntea lui netedă de pe care dispăruseră aproape complet urmele încruntărilor lui din ultimele zile, părea că murise împăcat cu sine.
Câteva ore mai târziu casa era plină de poliție și anchetatori. Am continuat să-l privesc pe Gheorghe de la distanță, întrebându-mă dacă o fi murit împăcat. Aș fi vrut să aflu cumva dacă zâmbetul de pe fața lui o fi avut vreo legătură cu pisica pe care o căuta sau pur și simplu i-a apărut pe buze așa din senin. Când poliția m-a întrebat ce motive ar fi avut proprietarul să intre în casa chiriașului său fără să anunțe agenția, am avut tentația să răspund imediat: “Pisica, bineînțeles.”
Dar ceva nu m-a lăsat s-o fac. Parcă am avut limba legată. În schimb am tras aer în piept și le-am răspuns pe un ton neutru:
“I don’t know.”
Pentru că chiar nu știam.