Lăcomia de pământ

Poate că ați auzit vreodată o povestioară cutremurătoare, de mare tâlc, care spune că un oștean căruia un voievod, ca răsplată pentru o faptă de vitejie, i-a promis să-i dăruiască pământ mult, atâta cât poate să înconjoare, cu piciorul, într-o zi, de la răsăritul și până la apusul soarelui. Și cum, acel oștean, din lăcomie, a vrut să cuprindă cât mai mult pământ, alergă toată ziua fără hodină, iar când s-a întors seara la voievod, a căzut dându-și duhul. Vă întrebați, oare, cum de a putut fi acel om atât de lacom, să-și dea viața pentru pământ. Iată, vrem să reînviem amănuntele acestui fapt povestit din bătrâni.
Ziua începu cât se poate de minunată atunci când ostașul a ales să facă drumeția de ocolire a promisei sale moșii. Soarele străluci blând printre cetinile brazilor. Oștenii încă dormitau în poiană, într-un liniștit popas de munte. Voinicul nostru se trezi încă dis de dimineață, își spălă obrazul cu apă rece de la izvorul de alături, își făcu câteva cruci largi, așa cum învățase de la bunicii săi statornici în ale credinței pravoslavne. Înfulecă ceva în pripă de-ale gurii, bău apă din căușul palmelor, apoi porni liniștit la drum.
La început pășea agale, fără grabă. Era hotărât să nu ia pământ prea mult. El și tot neamul lui erau oameni nevoiași, învățați cu sărăcia, aveau pământ puțin, mai lucrau și pe moșiile boierilor satului. Nu credea că are nevoie de cine știe ce întinderi mari de pământ. Mergea alene, fluiera un cântecel, asculta meșteșugul din glasurile păsărilor din luminișuri, admira florile din largile poieni, nu se sătura să privească holdele de ovăz și de secară de o parte și alta drumului său.
Își făcea și-și refăcea socoteli cât pământ ar avea nevoie. Iată, atâta ar avea nevoie pentru el, iar atâta pentru copiii lui care ar putea sa-i aibă în viitor. Hai să mai ia încă pe atâta pentru verii săi cei nevoiași. Nici după un ceas, i se păru că a ocolit pământ de ajuns. Chiar se gândea să facă un ocol larg, și să se întoarcă, încât spre prânz să ajungă în tabăra unde îl aștepta voievodul cu oștenii săi. Dar când să dea curs acestui gând, iată, tocmai ajunsese în fața unui sat cu holde minunate, cu pășuni verzi, păduri umbroase. Cum să nu ia în stăpânirea sa și acel sat minunat, acum când avea ocazie atât de mare, când voievodul era așa de mărinimos? Iuți pașii, făcând un ocol larg satului celui minunat, alipindu-l la viitoarea lui moșioară. Nici nu înconjură acel sat, când văzu altul încă și mai minunat. Cum să-l lase altora? Găsi un drum de ocolire și pentru acesta. După încă o oră de alergat, începu să-și facă socoteli cât de bogat este. Neam de neamul lui n-a fost nimeni așa de bogat! Cât de mult se vor minuna verii săi când vor afla ce moșie a câștigat într-o singură zi. Cea mai mare parte le-o va dărui lor. Se mai gândi, oare cine ar fi mai bogat ca el în acel moment? Oare boierul Urmuzachi, cel care-i asuprea an de an, muncindu-i pe moșiile sale? Sau, poate, boierul Danilo, cel care avea moșie pe puțin douăzeci de sate, după cum auzi din bătrâni. Acum avea un miraculos prilej să devină cel mai bogat dintre boierii de care a auzit pe meleagurile acelea. Dar, pentru asta trebuia să fie harnic, acum, când avea o așa grozavă ocazie!
Începu să alerge de-a binelea. Pașii lui treceau viguroși pe ulițele satelor, ori prin vâlcele și păduri. Într-un loc văzu, la marginea drumului, un căruț răsturnat în șanț și pe nefericitul căruțaș care se ruga de el stăruitor să-l ajute să repună căruța pe drum. Dar el n-avea timp de asta. Altădată! Trecu și pe lângă o biserică pravoslavnă unde preotul tocmai slujea la altar, deși era miercurea, pesemne era vreun sfânt în ziua aceea. Oșteanul nostru, deși era crescut într-o casă cu mulți copii nevoiași, era învățat de bunica, de mic copil, să se roage, să facă mătănii, ori decâteori era în preajma unor lucruri sfinte. Tare ar fi dorit el atunci să intre în acel schit, să se roage. Dar, acum nu avea timp de acest lucru, trebuia să alerge înainte, cât mai mult. La schit va veni altădată, va veni să ofere multe daruri. Asta după ce va fi foarte bogat, poate cel mai bogat om din ținut!
Nu contenea să alerge. N-avea timp nici să-și răcorească buzele, ori fața, la vreun izvor răcoros din cele care-l îmbiau la tot pasul. Parcă anume, îi ieșeau în cale alte și alte sate, alte vâlcele, alte islazuri. Care mai de care mai minunate! Vâlcea după vâlcea, ogor după ogor, deal după deal, toate intrau sub stăpânirea sa. Era deja epuizat, dar merita osteneala.
Privi surprins spre cer. Nici nu-și dădu seama că soarele trecu cu mult de miezul zilei. Și, parcă făcându-i în ciudă, îi ieșiră în cale încă o mândrețe de sat, iar în spatele satului un eleșteu înconjurat de o magnifică pădure de stejari. Cum să le lase deoparte? Timp nu era deloc. Totuși, se hotărâ să înconjoare și acel sat, cu eleșteul, cu pădurea, cu tot. Dar pentru asta trebuia să alerge și mai aprig. Ocoli satul, pădurea din zare, apoi o coti pe drumul de întoarcere. Ocolea cât mai larg, ca să cuprindă cât mai mult pământ. Nu-și mai simțea picioarele, dar nu renunța la luptă.
Curând ajunsese într-o zonă de munte. Urcușurile deveniră, dintr-odată, cumplit de grele, storcându-i sufletul de vlagă. Căzu la trecerea peste un pârâiaș de munte cu apă răcoritoare. Zăcu fără vlagă câteva clipe. Când își reveni, bău apă pe săturate, își spală și obrajii cu apă rece de munte. Apoi reluă, în mare goană, cu neliniște, drumul de întoarcere. Urcă un munte, coborî o vale, încă un munte, încă o vale. Puterile îl părăsiră iarăși. Intră într-un desiș de pădure prin care reușea să răzbată din greu. Soarele se îndrepta spre asfințit. Dacă nu se va întoarce până la apusul soarelui în tabăra unde-l aștepta voievodul, va pierde tot ce câștigase în ziua aceea cu atâta trudă. O mare neliniște îl cuprinsese. Se rătăci. Alerga bezmetic. Spaima îl storcea și de ultima fărâmă de vlagă din trupul său. Simți că i se întunecă mintea, că nu mai e în stare să alerge. Nici nu știa încotro să alerge.
Căzu în genunchi. Acum recunoscu că greșise. A fost prea lacom, n-a știut să se oprească la timp. Desigur, acum va pierde tot. Își împreună mâinile, implorând fierbinte, în rugă, ca Cel de Sus să-l ierte, să nu ia în seamă nesăbuința sa. Va ajunge în tabară când va putea, a doua zi, poate. Nu-i mai trebuia nimic. De l-ar ierta voievodul pentru lăcomia sa.
După ce se rugă, răsuflă mai liniștit. Simți, încet-încet, cum îi revin puterile în trup și picioare. Se uită în sus. Văzu vârful golaș al unui munte înalt, încă luminat de soare. Cu multă trudă urcă spre vârful acelui munte. Ajuns în vârf, dădu ocol privirilor pentru a se dumiri unde se află. Totul părea un pământ străin, necunoscut. Când și ultimele speranțe îl părăsiră, văzu, ca o tresărire, în depărtare, o vale și o poiană cunoscute. Era tocmai poiana unde îl aștepta voievodul. Chiar și soarele mai avea ceva până să apună de tot.
Răsări în el nădejdea că încă nu e totul pierdut. Încă mai avea timp să alerge spre locul de sosire. Trebuia să alegre cât poate de tare. Porni ca vulturul la vale. Nu mai simțea nici oboseala, nici sufocarea. Ceața caldă îi aburea memoria. Picioarele, doar picioarele, singurele, îl mai duceau pe șleauri de munte spre poiana din zare.
Voievodul se afla în poiană, în mijlocul oștenilor săi. Încă îl mai aștepta pe oșteanul pornit să-și înconjoare moșia. Slabă nădejde, însă, să-l mai vadă sosind. Soarele apunea în curând.
Dar, chiar atunci, când razele soarelui încă mai răzbăteau prin cetina brazilor, iată, pe plaiul dinspre pădure sosește, împleticindu-se, un oștean, vizibil sufocat de trudă. Ajuns în dreptul voievodului, oșteanul se poticni și căzu cu fața în țărână. Își dăduse sufletul!
Întreaga curte a voievodului fusese consternată de această întâmplare. Nu le venea a crede. Era un prilej de jale, voinicul era îndrăgit de toți, îl știau cât de destoinic era. Oare de ce și-a dat sufletul pentru o moșie întinsă?
I-au făcut un mormânt, acolo, la marginea poienii. I-au împodobit mormântul cu cetini multe. În vârf i-au pus o cruce de lemn, după datină creștinească.
Ridicând glasul, voievodul rosti:
- Iată cum sfârșesc cei care nu știu să se oprească la timp din alergarea după avuție și după fala deșartă a lumii!