Fata intrase fără volum, doar așa, ca vulpea în recunoaștere, sfidând capcanele ca să se intereseze dacă Editura Lyrancuy chiar există. Fiindcă la Târgul Gaudeamus nu-și amintea s-o fi vizitat cu tanti Cici nici în ringul din centrul pavilionului, nici pe inelele saturniene excentrice. De fapt, nici pentru pipi nu se apropiase de tarabele și cotețele cu câte o pazie sus, pe care să silabisească, negru pe albul plăcii fibrolemnoase, Editura Lyrancuy, unde se aflau și toaletele.
Fără volum, fără arme, urmase ca halucinată covorul roșu printre numeroșii operatori tehnică de calcul și nimerise chiar la generalul parapsihopupu Vasea, în intimitatea lui universitară de patron neștiutor de jocurile pieței și de trendurile că pe Poezie o s-o ia dracu.
– Ce vrei, fă? urlase el cu o brutalitate ca de Halloween, scoțându-și botul mustăcios din borcanul unui captivant manuscris mov, printat recent, imprimanta mai era caldă, cu rigidități neinstalate la toate articulațiile.
– La mine vă refereați? buiguise poeta, nevenindu-i să-și crează urechiușelor înroșite, că riscă să fie și mușcată de amabilul buldog.
– Ai venit să publici o carte, fa? ghici generalul, intuind cu cine are de-a face și că o paralizase cu sarbacanele privirii până-n oase deja, de-ar fi putut să o aibă fără ca ea să-și dea prea bine seama ce i se întâmplă.
Vivian nu mai îndrăzni să zică nimica. Ca diaristă distrată, tocmai notase în mare grabă de dimineață: viața mea, oh, my Dog, parc-ar fi romanul textualist-mondialist al imposibilității de a nu publica ce ți-ai propus ca poetă. Prin creierași îi trecea doar definiția labișiană a poeziei: Deși-i din implicații și rămurișuri pure/ Ori din cristale simple ce scânteind se rup,/ Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,/ Căci te țintesc fierbinte, prin ghețuri, ochi de lup.
Vorbea de lup doar prin limbajul corpului ei de invidiat, care părea să-l intereseze foarte mult mai mult pe consilierul aulic Garamond. El tocmai intrase prin lateral ca prin zid și, cu gesturi delicate, parfumate și amețitor de dulci, ca de lesbian, o convinse repede să se aplece puțin din mijloc ca un fel de spânzurătoare, datorită părului ei șaten, voluminos și ondulat, din care s-ar fi putut împleti funii rezistente fixând rigid pazia deasupra bârlogului paralelipipedic.
Amușină îndelung, ca un doctor antebelic ascultând un bojoc:
– Tovarășe general, raportez! Nu e din haita noastră... Dar nu e nici din a lor! Consider și avizez pozitiv că putem conveni liric cu ea un aranjament stand-by, publicând-o în tranșe din când în când, pe baza satisfacerii criteriilor de performanță la verificări ciclice!
Vulpița zâmbi cu mulțumire. Se considera salvată ca în natură.
Deci se înșela, deși rămăsese înclinată ca pentru start, cu fața spre ieșire, cel mult mutându-și corpul, încă nemușcat, de pe un picioruș pe altul.
Și era o căldură de efect, tropical. Canicular, bucureștean, global. Veneau toate tranșele de cald și umed deodată. Să turbezi, nu altceva!

Profetic, poeta chiar plângea sfâșietor, iar dinspre gleznă și de pe fluierul delicatului ei picioruș stâng curgeau alene șiroaiele subțiri de sânge rubiniu.
Tocmai ieșise din editură ca de la cel mai greu examen al vieții ei. Notase că să scrii e o plăcere inviolabilă, dar copiii trebuie crescuți. Poeziile – rafistolate, finalizate și difuzate. Pentru cine te tipărește devii o povară, pentru cine te promovează un risc, iar pentru cititor un chin nu numai când te-o plăti, ci și când i te dai în modalități genuine gratuite, care totuși îl obligă măcar să te frunzărească, dacă nu e un nesimțit.
Părându-i-se, așadar, că are picioare pe care se putea bizui și închipuindu-și că a fost mușcată cu incisivi de aur de unul dintre redactori la ieșire, poeta Lucida Tahoma nu avea decât motive în plus să nu se lepede de viciul ei, ci să se răzbune pe viață continuând să metaforizeze cum i-a fost ursita, profitând de soartă cât cuprinde, împlinindu-și destinul de poetă cu cine s-o nimeri, dacă Editura Lyrancuy e încuiată.
Tot ce-și mai dorea era să-și poată linge rănile în singurătate.
– Marș d’ acilea! porunci ea scurt cititorului ei cel mai iubit, unul cam chior, ciacâr și sașiu, care se uita la ea cu iubire, dar și cu groază că volumul cu dedicație va trebuit lecturat, în timp ce afurisitul de lup agățat în țintirim continua să i se gudure și să-i lingă insistent gropițele de pe gambe, alinând-o, tămăduind-o și forțând-o să se întoarcă reflex spre el.
– Știi, i se justifică ea, ofticată, diabetul canceros în vremuri de ciumă mai e cum e, domnule naratar de sertar. S-a prăpădit atâta lume prin spitale sau expediată acasă, dar eu zic că adevărata senzație de holeră e să simți zi de zi, oră de oră, greața că turbezi și nu poți face nimica! De aceea, clienții mei nici nu mai trebuie să demonstreze că poeziile de brand Lucida Tahoma aparțin genului liric!
– Au, hau, cam, cam așa e, mârrrâi sfetnicul, ca și cum ar fi păzit în parc un craniu de miel în preajma Sfintelui Paști sau unul de porc în ajun de Crăciun. Dai, ai! Nu dai, nu ai! Dar, ai, nu ai mouroir acasă, Vivișor, turbarea dinaintea morții expeditive a autorului naratorului te mușcă abia când tot ce-ți ții tu mai scump, pentru destinatar e doar un pârț ieftin, care mai bine nu se năștea. O poezie nu se scrie pentru alții, ca pentru NATO, fato, de s-alergi de nebună singură pe pistă, cu maidanezii după tine.
– Ham-ham, găsi-i-ar turbarea pe toți referenții, editorii și creditorii! oftă cățeaua în interfon, stresată de rumoarea de portavion a traficului care fluiera ca nisipu-n care iarba fiarelor pentru yale nu crește.
– Că pentru o epidemie de turbare scrii, iară nu pentru că turbezi tu, au-vai-vai! completă prietena Morenei, nu Cala, nu exotica Sarama, ci Lisa, cățelușa cu darul proorocirii, care declarase presei că Vivișor de la noi din bloc nu va mai ajunge cea mai mare poetă a lumii postmoderne, deoarece, în urma unei mușcături la gunoaie fericit mediatizate, va candida și la Primăria Capitalei, și la Președinția de la Cotroceni.
– De aceea, mă și mir că-n suspansul cu iz respingător de madlenă, că ne-o primi au ba generosul domn Clinton în primul val NATO, n-ai mirosit încă, fato, critica de întâmpinare că, naratologic, placheta ta e ta-ta-ta, o cățelușă necunoscută, care pe cititorii necunoscuți îi latră, adevărați eroi neidentificați, fiind cam neterminat și cam slăbuț textul dumitale de nu ne mușcă-n locul dureros și moale.
– Mai rafistoleaz-o!
– De jos în sus, când dormi în somn. Eliminând ușoarele urme de eminescianism.
– Stimate domn, și iar, stimate domn, e greu să dai acestui sentiment literă să sugă, se deschise la sutien chiar ca o carte clasică Lupoaica de poetă, echitabil către Romulus și Remus, cei doi tineri critici dioscuri. Pentru că te duci după lăptic, nu-n Piața Romană, ci la noi la blocuri, la Complex, și uite că te mușcă maidanezii, obezii, la gunoaie, când te-ntorci la Baba Dochia cu ouă de la Leda-n pungă, visătoare, cruzi ca romanii nesimțiți, încolonați imperial cu niște capete de dac bărbos în lăbuțe, cum țăranii noștri niște verze la retragerea de la tarabe, când îi dau ei mai ieftin sfârșitul de verdeață lu’ tanti Cici, la spartul târgului literar.

Fata ieșise din ozeneul RomExpo înapoi în lume, convinsă stradal de piețarii supraponderali ai unchiului Ionel Garamond că nimeni în lumea literară nu mai citește nimica, nici măcar tâmpenii ca dedicațiile, nici scrisul de la filme!
O preocupa păcatul difuz, specific la femeia nemușcată, trecută recent ca câinele prin apa plată a unei școli narative solide, Școala Vieții, trandafirie ca Busuioaca de Bohotin. O tenta blasfemia fetească de a dori răul aproapelui, pretextând că o fenta până și Lupul, nefăcând nimic s-o ajute, deși pe Vivian nu o chema nici Vivișor, nici Tașa, nici Tașok, ci Tahoma, tocmai cum o botezase el în vis. Își semna poeziile mai reușite Lucida Tahoma, parcă spre a-l provoca tocmai pe referentul miorlau Garamond să reacționeze batjocoritor în publicistică.
– Dar, Tașa, se enerva tanti Cici de la noi de la bloc exact ca tovarășa Cocuța de la vilă, tu uiți că, încă de la constituirea ei, societatea s-a înarmat cu legi și instituții menite tocmai temperării acestei înclinări spre rău a omului, a primului om care a mușcat prima oară alt om și a făcut un pas uriaș înainte, către inventarea cont(r)actului social...
– O.K. Da, către un nou contact contractat, tanti Cici, către eurolac, către eurogol! Dar amânându-ți calificarea la fericire și plângând ca o proastă, în situația miresei întrebate de popă că ce se pierde atunci când ceva se câștigă, cu ce te alegi, babo? Cu nimica! Rămâi nepublicată. Căci așa cum scria analistul Mihail Ralea, omul este animalul care te amână. Și ce altceva decât Poezia cu p mare poate fascina într-atât pe consumator încât să decidă suspendarea consumației tocmai când îl roade până-n biblioteca ultimului cromozom o foame de lup?
– Tocmai dorul de Lup! admise vrăjitoarea cea șireată și trase zăvorul cu toate că, perfecționându-se continuu mijloacele de represiune, săvârșirea faptelor rele a devenit din ce în ce mai dificilă, mai rară și mai puțin gravă în consecințe, prevestind într-o limbă de slugi resurecția lirismului.
Totuși, își reluă Vivișor gândirea în gând, propensiunea sufletului mamifer, către o răutate de ți se face rău, pare să fi rămas intactă de la Cain până la contemporanii mei, Grivei: rude, vecini, prieteni, colegi de serviciu, vipuri, diferite personaje bipede și patrupede înrăite. Și nu este păcat mai mare decât a dori răul comunității din care faci parte! Oameni sau câini, ne vom convinge cu toții la Judecata aia de Apoi, mai apropiată decât ne închipuim, și de care nu va scăpa nici om, nici câine, chit că acolo se va face paradă de multă euroecomilă!
– Și mai am ceva de spus, babo: nu trebuie să conteze pe Timp inamicii comunității. Nimic nu ne asigură că există vreun termen, vreo logică inteligibilă uman, pentru dezlănțuirea mâniei celei dumnezeiești.
Cine n-are sădită genetic în el milă ecologică și dorește răul semenilor săi în Europa, poate fi trăsnit sau mușcat din senin euroatlantic de înalta instanță divină carnasieră, poate fi sfârtecat, mărunțit și măcinat praf și pulbere, dar cu toate acestea, cazul său va fi redeschis la sfârșitul veacurilor și răscolit pe îndelete cu vârful bastonului, de un critic de un rigorism calvinist, acolo unde nu e decât eternitate, iar pământeasca abordare printr-o procedură de urgență, a unor chestiuni adesea infinit de încâlcite, apare în toată nimicnicia ei legată de ființe fragile, coruptibile și grăbite ca florile câmpului și ca pielea de pe tranziență.

Floare de câmp ea însăși, fragilă și grăbită să-și cufunde căpșorul în somn și așteptare, fata lăsase ca deobicei televizorul să substituie un interlocutor de sertar, Lupul naratar în carne, codoi și oase, urmând de la un timp să se întrerupă singur, sufletul lui electronic având a se retrage hoțește și întrucâtva supranatural, precum un Zburător care a vizitat o fecioară într-o pitorească, acoperită de stuf, casă campestră sau lacustră de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Astfel, creierașii ei s-au îmbibat vreme de vreo oră și mai bine cu îndemnuri televizate pentru vânători și pescari la o viață tot mai spirituală și la sacrificii animalice tot mai mari în folosul altora. De aceea, suflețelul ei s-a înfiorat contabilizând protestant nenumărate datorii strânse în vârtejul treburilor de la care nimeni nu se poate sustrage decât dacă-și poate permite zilnic câteva ore de izolare în pătucean, în neperturbare de nimic și de nimeni ca să nu turbeze pe loc, deși fata consumă produsele senzației că e mai protejată.
Și cât de straniu lucru! În vis, ierarhia urgențelor este cu totul al-ta, fato, decât după pipi în luciditate privind șansele la primul val NATO.
Iată de ce, lucida Vivian, Wiwine, cum o va numi presa de la Bruxelles, poetă aflată acasă în șomaj tehnic și pregătind niște examene, se pomeni ca într-un vis că-i sună un curier nervos la ușă.
Puțin mirată, de parcă i s-ar fi telegrafiat că s-a început lustrarea bolșevicilor sau microciparea oricărui dulău obez, ea s-a ridicat de la masa din bucătărie, unde alegea cu tanti Cecilia cea vicleană orez. S-a uitat pe vizor și a încremenit cu mâna înghețată pe lănțugul de sigu-ranță. Nu era bărbat, era femeie. Agilă ca o veveriță, gata să penetreze prin vizor în intimitatea ei!
Mai întâi, a crezut c-a venit poștărița să ceară banii pe abonamentul la televiziunea de stat. Pe urmă, s-a gândit c-o fi vreo încasatoare nouă de la lumină, trimisă doar să verifice dacă tanti Cecilia a notat corect politic, la începutul lunii, kilowații înregistrați de un contor care, e drept că nu cu cine știe ce viteză, umbla și de unul singur, ba chiar da înapoi.
– Cine a venit?
– Nu știu, tanti Cici, n-o cunosc! Dar îmi vine plânsul și simt ca un fel de poruncă să deschid, să îngenunchez și, cu un vocabular ales, exprimând o adâncă smerenie, să o poftesc înăuntru, la noi la masă!
– Atunci nu te mai codi atâta, ca o cățea de apartament cu un crai tot de bloc, de nu știe să ridice piciorul la pipi! Deschide-i și gata!
Cine a țipat? Mătușa sau Străina? Sau ușa?
Multă vreme în noapte, Vivian petrecu întrebându-se cu ochii larg deschiși, bruni ca ai veverițelor în noiembrie și înlăcrimați.
Inspectoarea a intrat fără șovăire, lăsând pe covorașul din hol niște papuci de plajă din plastic roz, înnegriți de jegul vremurilor pe unele contu¬ruri, rupți simetric la breteaua dinspre degetul cel mare. Purta un ha¬lat din molton brun-roșcat de pădure și nu părea să aibă pe dedesubt decât un alt halat, subțire, foarte subțire, alb, suficient de străveziu să dezvăluie o epidermă recent bronzată. Mai departe, planul cotețului de bloc îi punea la dispoziție o ușă spre baie, o alta spre bucătărie, încă două spre camera mică, a Vivianei, respectiv spre camera mare, a mătușii Cecilia. Ca și cum s-ar fi întors în propria-i casă, ea a deschis fără cea mai mică ezitare ușa la Vivian, a ocolit măsuța joasă din mijloc, apoi comoda cu televizorul, și s-a oprit la fereastră ca să contemple îndelung și nu prea departe două containere de trei-patru metri cubi fiecare, unde își deșertau gunoaiele locatarii din mai multe blocuri, precum și patronii sau salariatele lor de la niște prăvălii de parter, cu foarte colorate fațade spre Bulevardul Ecomilei.
Soarele lumina cu putere și bucurie spațiul ici-colo verde dintre cotețele ceaușiste renovate cu îmbunătățiri, gresie și termopan.
De aceea, silueta ei profilată pe gratiile ferestrei, cu zidul de lemn câinesc forfecat dincolo de trandafiri ca fundal, părea a aparține mai degrabă modernității, spațiului exterior, cel cu mormanele de mizerii, momentan în¬suflețite prin prezența pe unul a unei cățele tărcate, iar pe celălalt a unui brav cotoi vărgat, cu puțină miopie ai fi putut spune un tigru, așa de fioros pândea el excitat păsărica ce ciugulea dintr-un hoit de salam cu viermi buni și la plăgile împușcate.
A plâns sau nu Străina cât a zăbovit la fereastră?
Oricum, când a ridicat de pe calorifer, din cutia de bomboane în care își ținea Vivian așa-zisele bijuuri, brățara aurie cu un scarabeu ar-gintiu și cu încheietoarea ruptă, obrajii îi șiroiau perle de lacrimi.
Tocmai atunci s-a dus la ghenă, la tomberoane, la containere, domnul critic Garamond de la trei, să verse manuscrise uzate dintr-o găleată albastră, pătrată, cu unsuros capac galben, stârnind lătrături de avertisment din partea cățelei Lisa, la care s-au alăturat și alte glasuri mai subțiri sau mai groase, dintre care Vi¬vian recunoscu doar pe al unui dulău obez, cenușiu, cu picioare scurte deasupra cărora purta gâfâind un fel de poloboc dezgustător de moale. Era poreclit mai rar Butoiașu și mai des Sumotaru, pentru că semăna mult cu un coleg de-al Vivia¬nei, care participase la incidentul complex când i s-a rupt brățara apotropaică și lucra de la absolvirea li¬ceului industrial tehnic la atelierul de yale al Vulcanizării de la Complex.
– Ce-i, Vivi? Suflețelule! Au bătut iar golanii în geam la tine? apăru și șopti cu duioșie de gardiană tanti Cici, plimbându-și mâna pe fruntea fetei speriate.
– Nu, mătușică, nu încă, deo¬camdată nu...
– Atunci de ce nu dormi și-ai țipat ca o nebună?
– Am visat și eu urât... Și ce vrei? A trecut mămica pe-aici și mi-a reproșat că de două luni mă tot iau cu treburile, cu examenele, cu obligațiile de serviciu, cu șomajul tehnic, cu disponibilizările, cu valul NATO, cu rafistolările, și nu mai ajung să duc la vreun giuvaergiu, sau măcar aici la Complex la ceasornicărie, la yale, brățara cu scarabeu, să mi-o repare Sumotaru!
– Cine visează pe părinți, n-are voie să zică, de un așa de mare noroc, c-a visat urât! se bosumflă mătușa, dând să se retragă în semn de protest din camera ca o proză scurtă a autoarei de poeme lungi.
Fostă gardiană de penitenciar, baba știa bine de la torționari că sancțiunile trebuie să urmeze cu promptitudine faptei nedorite în sânul poporului. Altfel, își diminuează efectul disciplinar tot astfel cum dezinfectarea târzie a unei plăgi rabigene este adesea un gest superfluu.
– Nu c-am visat-o pe mama, reuși Vivian să plângă, am folosit eu imaginea vis urât, mătușică, ci pentru că era tristă și părea că fugise de la spital numai ca să se repeadă oniric pân’ la mine, să mă avertizeze asupra a nu știu ce lucru rău disonant care va fi să mi se întâmple, doar mie sau, că n-am înțeles tot mesajul, poate că tuturor...
– Cine tuturor, fa? se enervă tanti Cici, făcând pete violete pe față și tremurând ca o dalmațiană care a hăpăit multă ciocolată mentolată.
– Tuturor!... Toți, vreau să zic, dar n-am cuvinte. Toți de pe aici, de prin oraș, toți în general... Ce știu eu care toți?! Doar nu-s ghicitoa-re. Eu doar am visat ceva și m-am speriat foarte tare, iar matale susții că am și hămăit... Ceea ce... zău dacă-mi amintesc să fi făcut!
– Ba da, ba da, ai urrrlaaat îngrozitor, Vivișor. Oho, ce-ai mai urlat! Ca o lupoaică beta frustrată. Dacă erau treji, s-ar fi putut alerta și vecinii...
– Și ce dac-auzeau? Crezi c-ar fi coborât vreunul să vadă ce s-a întâmplat, de ce țip, am nevoie de ajutor, de ceva, nu am?... Trebuie sunat la poliție, la pompieri, la salvare sau la sfânta biserică? Aș! S-or fi-ntors pe partea ailaltă! Ca niște nesimțiți. Și or fi sforăit mai departe, cum văd că au și făcut, fiindcă zici c-am lătrat la ei, c-am urrrlaaat îngrozitor, și uite c-au trecut minute bune și încă n-a venit nimeni la ușă să se intereseze dac-am pățit ceva grav, dacă ne-a atacat cineva la noi în coteț...
– Cum să vi¬nă când nu erau treji?! izbucni în râs tanti Cici. Bine, Vivițelule, bine, lasă că nu s-a-n¬tâmplat nimic! Mai ai o zi până la examen. Somn ușor! Dormi, dormi poetă micuță, să fii odihnită mâine în zori pen¬tru o recapitulare finală, iar cât privește brățara mă-tii, te asigur că i-o arăt eu cât de curând lui domnu’ Garamond de la trei, să se uite și dânsul la ea, că poate și să n-aibă, sărăcuța, vreun defect așa de mare și poate ne-o ajuta Dumnezeu să nu fie nevoie de ceasornicar sau de bijutier. Se pricepe la toate domnu’ referent Garamond, e bărbat! Totdeauna cu pălărie. Și e și foarte serviabil. Mi-a re¬parat și mie niște ochelari când am pierdut un șurubel meschin de la ei...
– Ochelarii dumitale, mătușico, poate... Dar brățara apotropaică de la mama, oricât de mare meșter psihopomp s-ar da domnu’ Garamond de la trei, n-o să se atingă de ea cu degetele alea unsuroase ale lui!
– Care degete unsuroase, fa? sări în sus tanti Cici, scăpând cârjele din mâini și prăbușindu-se pe marginea ca¬napelei. Care degete unsuroase? Ai vedenii? De unde ai mai scos-o și pe asta?!... Domnul Garamond și degete unsuroase! Degete fine de clavecinist, face minuni în viața formelor cu ele, de schimbă până și expresia facială a morților, sau găleata cilindrică în găleată cubică, iar tu-mi zici mie că le are unsuroase!
– Ba da, ba da, ba da, se încă¬pățâna să-și susțină opinia micuța sirenă Vivi, sunt unsuroase, babo!... Și găleata lui de gunoi final, aia stranie ca un cap de birocrat luminat de Halloween, cubică, albastră, era unsuroasă! Și capacul ăla galben, da, era unsu¬ros de la manuscrise... Cum să nu fie și degetele? Sunt și degetele unsuroase... Și put! N-am să-i permit să se atingă, cu niște degete unsuroase care put, de brățara de la mama!... E clar?... Niciodată! Niciodată!! Să n-aud că i-ai dat brățara de la mama, că nu știu ce-ți fac! Te strâng de gât și te mușc peste tot!
– Da’ taci odată, suflețelule, că scoli vecinii! se milogi mătușica, speriată... Nu vrei? Nu vrei!... Nu trebuie să scoli viermii din tot blocul. Să treacă examenul ăsta sentimental cu bine, și te-i duce singurică singurea la ce bijutier oi vrea. Poate dai de vreun hoț și te mai fură la aur de să-ți faci cătușe erotice, pe urmă, din tinichea! Eu, în orice caz, nu mă mai bag, am pățit-o, descurcă-te! Fă cum știi tu! Râde lumea de noi că ne certăm ca niște cățele nebune, noaptea, de la practicile interpretării de text aiurit, când viața e maidanez de simplă! E ca o cătușă care nu se mai închide.

Deodată, blocul hurui ca la cutremur, dar fără a se urni.
Îngrozite, fata și pensionara încremeniră cu ochii holbați spre un colț al draperiei groase ce acoperea fereastra.
– Vezi, își reveni prima din spaimă bătrâna, vecinii noștri nu dorm. I-ai trezit cu țipetele tale isterice. Îți închipui cum ne blesteamă jigodiile alea două de la patru. Ai făcut balamuc din casa asta onorabilă!
Într-adevăr, nu zgrepțănase nimeni la geam. Ciocănise în țeava caloriferului cineva de pe coloană, pesemne de la unu, dar cum erau obișnuite să le bată câte un chefliu nocturn în grilaj, se înșelaseră asupra sursei metalicului zgomot. Li se păruse că începe un cutremur drag, anunțat, dorit de toți. În ultima vreme, n-au avut o nopticică fără musafiri, bine informați: totdeauna au operat doar la fereastra fetei, ca și cum . Lucru la urma urmei firesc pentru un apartament de parter, cu fațadă spre gunoi și spre plopii schilozi, pe ale căror trunchiuri lacustre, protejați de gardul viu din lemn câinesc, se ușurează lacustru consumatorii de bere de chioșc instalat în plin spațiu verde. Verde doar pe sus, desigur, unde cântă dimineața guguștiucii, fiindcă la sol este totul bine bătătorit de automobiliști, de copii, de traseele gunoiului și de cele ale câinilor, toate distinct marcate odorant, în funcție de eșalonarea în timp.
Ziua, adesea cântat în poemele Lucidei Tahoma, Moș Marlett, care nu-și părăsește niciodată borcanul-chioșc, dă la clienți bere Sköll de la dozator, să fugărească simbolic bidiviii Soarelui, iar pe-nserat, bere tot nordică, Hati, îndemnându-i acum să gonească iepele de la carul Lunii.
Oricum, de oprit se opresc și unii, și alții, să mai răsufle, ori la plopi, ori în boscheții din dreptul geamului, așa explicându-se ura difuză ce o poartă Vivi mătușii sale Cecilia. A fost liber un coteț cu două camere la etajul trei, de unde puteai să arunci mai bine oscioare la maidanezi, dar bătrâna a refuzat să-l ocupe cât încă se mai putea, deși ar fi avut acolo și balcon, unde ar fi putut crește o grămadă de flori, și posibilitatea de a fi mai aproape de familia Garamond, ceea ce i-ar fi permis să mai schimbe o vorbă, o știre, o amintire, cu acești vechi consăteni și colegi de serviciu.
– Cum o să mă urc eu zi de zi până la trei cu cârjele astea? explica resemnată pensionara, frământându-și mâinile neajutorată.
– Da’ ce-ți trebuie dumitale să te fâțâi toată ziua de colo colo? nu înțelegea bătrânețea micuța Vivi. Întocmești o listă de nevoi, și merg eu în fiecare zi, și-ți fac toate cumpărăturile. Ador shoppingul. Chiar mâine, o să mă scol înaintea dumitale, să fac eu piața!
– Scoală-te, fa! Și du-te! Poate te mușcă de picior câinii la gunoaie! se enervă și prooroci baba, făcând și bot, apoi botișor, amintindu-și la oglindă, pieptănându-se îndelung, că fusese sex-simbolul cartierului.
– Nu mă mușcă ei tocmai pe mine, care din ecomilă de părinți, le-am tot dat mereu de pomană! Am fost mizericordioasă cu cât cuprinde, tanti! Le-am făcut parte și din ce aveam eu mai scump, de-am rămas de-atâtea ori nesătulă de textualism!
– Tu să-ți vezi de examenele tale, de rafistolări și de șomaj, Vivițelule!... Nu te pricepi tu ce... oase și ciolane să le cumperi la câini, o privea cu un fel de ecomilă vrăjitoarea. Tu ești așa naivă, Vivișor, e atâta candoare înscrisă pe boticul tău de poetă lirică, încât până și cel mai cinstit piețar – creștin, mahomedan sau chinez – simte o diabolică râvnă de a te mușca, fie la preț, fie la marfă... Asta e rația, nația și tratația! Ce covridogul lui! Te trimet să-mi aduci niște ingrediente, și tu-mi vii cu altele, numai minuni de care n-am avut niciodată nevoie în bucătăria mea alchimică sau nici n-am auzit de ele. Iar când deșert sacoșele tale, găsesc întotdeauna că ți-au strecurat piețarii ba un cartof stricat de-a binelea, ba un măr putred, ba vreun ou bălos, spart nu din transport, ci direct din carton, și tot așa! Ca să nu mai blestem și precupețele ce-ți vâră-n pungi, nu pulbere de mandragoră, fie ea și contrafăcută, importată de pe unde se mai spânzură azi masculi, ci ațe, cârpe, flori veștede din cimitir, oscioare de lilieci, numismatică funerară, sârme îndoite obscen în unghi drept, smocuri de păr, mortăciuni, pietricele... De-aia și prefer să mă târăsc eu, cu laba asta beteagă, decât să-mi fac inimă rea că te iau la mișto, micuță poetă, toți hoțomanii și analfabeții, toate scorpiile, toate vrăjitoarele!
– De-aș avea și eu niște cârje ca ale dumitale, nici pe mine nu m-ar mai înșela nimeni, babo! Ar ezita, din milă și din instinct de conservare totodată. Le-ar fi frică și de Dumnezeu, și de cârje ca atare, căci infirmii au adesea crize de furie justițiară, soldate cu gesturi de violență necugetată, la care nu poți replica, fiindcă oricât de nesimțit ai fi, o vagă frică de Dumnezeu tot te mai furnică pe la încheieturi și atunci le cedezi.
– Revoluționarul care și-a pierdut piciorul la o Revoluție a devenit erou martir și nu e infirm! se albi de indig¬nare mătușa Cecilia. Mai gândește-te! Analizează datele! Vei constata că eu sunt mai revoluționară decât ești tu poetă experimentalistă, fiindcă tu nu manifești ca alți artiști perioade alternante de comportament normal, prozaic, și de comportament bizar sau neobișnuit, constând în anxietate, halucinații, spirit primar agresiv, delir. Nu poți fi poetă numai în timpul liber, Tașok, sau în vis! Mie în tarot îmi iese că făr-un șoc care să te marcheze definitiv, n-ai nicio șansă să te depărtezi de la noi de la blocuri, de la gunoaie, fato, ca să-ți poți permite, simțindu-te protejată de NATO, adevăratele peripluri prin pădurea narativă, unde îți iese-n cale ca o veveriță Inspirația pentru poezia perenă! Ca să și fii Lucida Tahoma!
Teoretiza calmă, dar tremura! Pusese mâna pe cârjă.
– Ai carnet de revoluționar? rânji cu răutate hipnotică micuța Vivi.
– Nu am și nici nu-mi trebuie! simți vrăjitoarea că-și pierde puterile... Vezi să n-am, în schimb, Vivișor, unul dintre acele accese de turbare atât de caracteristice, cum îți închipui tu, schilozilor și răsfățatelor!
– Da’ nu-mi închipui deloc! Așa percep eu invalizii, tanti Cici! Și mi-e o miiilă de ei! Ca de niște ogari șchiopi, cu priviri carnivore, sălbatice, de fiare totuși gata să se repeadă și să te sfârtece, la primul șuierat al Stăpânului, al mafiei lor, care le întocmește graficul tramvaielor, reușind strălucit în a nu se repeta personajul!
– Ești nebună, Vivișor dragă, completamente nebună!... Te-ai surmenat de tot cu examenul ăsta. Ar trebui să te duci undeva la munte, de îndată ce scapi de el. Să-ți pui hamacul în pădurea de simboluri. Mi-e să n-ajungi să te internez în vreun sanatoriu , și numai Dumnezeu știe pentru câtă vreme! Hai, fă odată nani-nani, Vivi, și nu te mai gândi la nimic! Dormi neîntoarsă până mâine, să-ți iasă recapitularea finală dimineața pe răcoare.! Fiindcă seara te trimit la plimbare și te culc devreme, cu Lapona Enigel. Nu-ți mai dau voie să citești nimic, absolut nimic, Vivițelule! Nici măcar scrisul de la film la televizor!

– Ah, mătușico-mătușico, izbucni în plâns fata, câtă milă ai mata de mine și cum îmi ierți tu, cu o nemărginită bunătate, orice obrăznicie sau greșeală!... Iartă-mă! Iartă-mă c-am reușit să fiu atât de rea! Uite, îți promit, pe cuvântul meu!... Să mă ia dracu dacă după examenul la inima de raze nu merg la șefu’ și-mi prelungesc concediul de șomaj tehnic. Și pe urmă, consult oferta Last Minute, pentru o vacanță esoterică, să pot alerga pe plajele lumii, fiindcă recunosc că am probleme. Nu-mi mai vine nici inspirația! Toate mi se par fără sens pe lume, am insomnii, urticarie, și nu știu cât o să mai rezist așa, dacă tracasările astea nu încetează!
– Așa să faci, fetița mea! lăcrimă cu mulțămire înțeleapta gardiană, sărutându-și duios drept în frunte prizoniera. Trebuie să mai ieși și tu puțin din coteț, chiar dacă zici că nu prea ai cu cine. Hai, fă nani-nani, Vivișor, că de acum încolo e deja binișor spre ziuă și nu mai trece nimeni pe drum! Nu mai ciocănește nici dracu în blestematul ăsta de gemușor. O să ai un picușor de liniște. Profită cât poți de ea, adună energie din toate părțile, pentru marile încercări din viitor... Suflețelule, somn ușor!
Robită, micuța poetă adormi instantaneu, surâzând de aici de la noi către lumea de dincolo de empireu, unde mama ei o aștepta, poate, ca s-o crească mai departe, să-i dea la vremea potrivită acele sfaturi esențiale pentru reușita în viață, pe care nimeni alta n-ar fi putut să i le dea cu o sinceritate similară, mai ales când vrei să reușești în poezie.
Doamna gardiană Cecilia s-a retras în tăcere la tarotul ei, nu înainte de a arunca o lungă privire asupra canapelei, întrebându-se, îngrijorată și practică, dacă e destulă zăpușeală chiar în acest final de noapte, încât să nu mai fie cazul să-și învelească ne¬poțica în camera care nu se putea aerisi prea bine din pricina draperiei trase cu frică în dreptul grilajului.

Fata plângea sfâșietor, de crăpa pavilionul RomExpo, iar dinspre gleznă și de pe fluierul delicatului ei picioruș stâng curgeau efectiv șiroaie subțiri de sânge rubiniu deși, naratologic, această carte, a tristeții auctoriale românești, e a unui câine nenăscut care latră și mușcă pe niște oameni nenăscuți.
Da, e cam greu să dai acestui sentiment literă să sugă, se văita poeta Lucida Tahoma, presimțindu-și Mușcătura ca pe o consecință a inevitabilului val de prosperitate ce va popula cu maidanezi obezi ecomila viitoare, de sub umbrela NATO, care va proteja și Editura Lyrancuy, unde cu urechile ciulite domnul Garamond își flutura cu mâna-i zbârcită întrebător volanele rochiței de căldură. Era incert dacă are sau nu chiloți, pe care ea nu și-i punea din instinct când mergea la negocieri, fie și cu femei, pe care uzând de această procedură le bloca mental.
– Poți să ne spui și nouă ce-ai vrut să zici cu acest religionalism în text? îndreptă Garamond nasu-i roșu de clovn spre ea. Mă refer la versul al șase sute șaizeci și cincilea: Când va intra Mântuitorul în RomExpo, călare pe cathar. Ce-mi ascunzi tu dedesubtul imaginii călare pe cathar?
– O carte, bă boule, se confecționează din mai multe cărți, îl repezi surescitat în favoarea fetei generalul, vibrând ca un vampir energetic. Asta se cheamă intertextualitate, păcătosule! Talent la purtător. Iei zece-cincisprezece cărți, și adaugi și tu pe-a ta, parazitând pe alea. Așa se scrie literatura în postmodernitatea asta, parcă concepută chiar de cine are talent de plagiator. Iar fetele cuminți, neștiutoare de mecanismele pieței, de marketing, încep cu parodiile de la Biblie. Nu-i așa, virgino?
– Nimic mai simplu, domnilor! îl contrazise fata ridicând două degete ojate argintiu de păreau umede. Eu am vrut să spun că Mântuitorul nu se poate sprijini pe nesimțiți, ci doar pe oameni simțitori, rafinați, care au citit multă teologie în limbile originale, refugiați în cetatea lor susă.
Căci a face siesta la ce-ai acumulat ridicându-se argintul viu la creieraș, e ca și cum ai fi singură la parter în ring și ai medita orizontal la perspectivele tale electorale, cu omphalosul potrivit pe axa de simetrie a Pavilionului RomExpo, propovăduind unor bărbați urâți frumusețea codrului, cu toate că unora nu le place decât pornografia în HD!
Și dădu să se dezbrace în pădurea narativă. Căuta un cui să-și agațe lira. Brusc, editorului, poate și referentului, i se năluci că aia-și dezgolește întreg sufletul, fără să se fi prelucrat de către stăpâni tehnologia efectului de sinceritate la idiotul național în toate editurile, și că se-nserează-n RomExpo de-atâta obscenitate. Silabisindu-l ca pe o poezie pură, descoperiră însă doar romanul realist c-o iubește, pe ea, nobilul cleric coleric Coștei, dar poeta și l-ar dori soț pe roturierul flegmatic Sumotaru, avându presimțirea că-l poate schimba, exact cum reușește să scoată ceva șocant dintr-o rochie mai largă a bunicii. Știe ea cum să-i dea lui mult de suferit, să mai slăbească, apoi să-l muscularizeze ca desăvârșit atlet, de să nu-i fie rușine cu el nici pe cea mai cool plajă din lume, Copacabana, la alergat!
Dar deși prin limbajul trupului, cum se repartizase-ntre cei doi filologi, fata arăta că nu pricipește o iotă din ce i se întâmplă doar fiindcă s-a ambiționat să-și publice încercările lirice într-o lume mușcată de prozaic la desfigurare, ei tot se strofocau să-i dea jos harta gândurilor.
Generalului umblător pe inelele ex-centrice ale ozeneului RomExpo, interesat de prospătură, fără să-i întâlnească numele, i se năzări că-i cade pe ceafă și-l ghilotinează tocmai pazia pe care scrie Editura Lyrancuy, nimerind în poemul Cititorul static, de la prima răsfoire a plachetei Câine și Pâine, peste pălmuitoarea sonoritate a imaginii lirice mizerabiliste stabat lector jigodia doggy style la poeta-n genune/ ratând God is Dog primul val NATO la soare-apune.
– Cine e, domnilor, tânăra speranță Lucida Tahoma, care ne confirmă cu ajutorul lui Dumnezeu forța profetică a poeziei, lătrând furioasă la clasa noastră politică și la formatoarea ei, clasa intelectuală?
– Haida de, tânără! rânji de alături sardonic la mustățile lui vânzătoarea de cărți, jucată de o cucoană casier cu coc mov, ochi galbeni și portbagaj încăpător, pe care o chema Ionela. Călcași în argintul viu? Și tânără, și speranță, ai?... Deși poate că textualismul, ca marketing, reduce prin decapitare o semantică la o mantică, de devenim cu toții numai ghicitori, putori și vrăjitoare pe tot de-a rândul! God is Dog, îâââî?
În consecință, criticului Garamond, care se temea de nevastă-sa asta mov de vindea temporar cărți și marketing, Ionela, mai mult și decât generalul parapsihopupu Vasea, i se păru de asemenea că-i cade pe ceafă și-l ghilotinează aceeași pazie pe care scrie Editura Lyrancuy, auzind câinii în Giurgiu blestemându-l furioși în corul poetei mușcăturilor gingașe, Lucida Tahoma:
– Dare-ar Dumnezeu, Ionel-Ionelule, dacă nu-mi faci tu rost mie, de la colegii tăi, de citate elocvente, pentru coperți și pentru dosarul de Uniune, să te muște maidanezii la gunoaie, pe la spate, să-ți capseze amândouă venele safene mici, și ultimele tale cuvinte de om înainte de reîncarnare să fie câine, salvare! Iar ceilalți colegi critici, auzind că ți s-a scurs tot sângele din tine, să zică dă-l în mă-sa de impotent, de ce n-a avut prezența de spirit să-și improvizeze un garou? Înseamnă că toată viața lui a fost un dobitoc! Știa și nevastă-sa, Ionela. Iar dacă te execută, te sfâșie și te roade toată noaptea, Ionele, o haită-ntreagă, atunci dare-ar Satana să susțină mai toată presa că erai beat, alcolistule, că te-a călcat un jipan de șmecheri și că te-au aruncat beizadelele peste gard la fiare, să învinuiască poporul pe câinii comunitari ai șantierului sau ai depozitului!

Fata blestemându-l bestial, bestia de Garamond, deși editor familiarizat cu imagologia bestiarului politic la românii pe cale de dispariție, dar destrăbălați ca drogații, și intoleranți, era uluit de comportamentul contra naturii al cățelușei debutante. De la Lotman, Pavlov și Bahtin rezumase, în jerpelitele sale caiete anti-Eminescu și în jurnalul de vampir spiritual, basmul că suratele ei sunt teritoriale numa-n curtea lor, în apartament, în bucătărie sau în budoar, unde concep și scriu, dar pe stradă sau în vizită la editură, nefiind teritoriul lor, ele n-ar mai fi agresive. Ci mușcă pasive cel mult din plăcerea de a mușca – da, există această plăcere! –, deci să nu ne mai mirăm dacă din ozeneuri coboară niște dulăi grași, cu chitanțiere de dat amenzi cui miroase a usturoi antistrigoi, ca vrăjitoarea de Cicișor, mătușica domnișoarei cățele debutante, inspiratoarea a suficiente poezii bestiale ca să se justifice o nouă categorie estetică, adiacentă celei de publicabil.
Ci Soarele dând un ultim pupici la Casa Scânteii, vine un moment nietzschean al asfințitului, când Marele OZN prinde a se roti lent, imperceptibil, cu intenția divină de a deplasa centrifugal criticii și promoterii, dinspre pulpitul amvonului Omphalus al podiumului central, spre standurile periferice, cu iz de toalete, de unde se va afirma totuși la Cotroceni, chiar de sub pazia pe care scrie Editura Lyrancuy, acel președinte providențial cult, cu proprietăți lirice messianiste, chit că are sex frumos în pantalonii de fițe.
– Nu pot să nu admir calamburul postmodern, jocul ăsta de cuvinte și de forță, izbucni generalul în hohote de râs liliachii, cu ochii totuși pe ce-i făcea sau nu-i făcea referentul fetei. Cică Cici citea din Kierkegaard, care gândea ca un german, uitând că e un pic mai danez!
– Maidanez ești tu cu mă-ta! explodă cu obidă candidata, de furie că i se permite referentului, care spăla și morți, remodelându-le cu degete de clavecinist expresia facială, să-și vâre botul hermeneutic unde nu trebuie. Și s-o mai și ciupească! Tanti Cici, se justifică ea textualist, este o mare teoloagă a ecomilei fără de care numărul persoanelor mușcate de câini înfometați și bolnavi ar crește diavolește, generale. Iar ăsta spală morți să fure apă pentru Ionela lui, care e mare farmazoană cocalară și are un caracter nașpa imuabil!
– Auzi, iubire? o mirosi și unchiul Vasea, mușcându-și pipa bestială. Aici discutăm poezie, nu teologie sau vrăjitorie! Opera ta este înălțătoare, incantatorie, bine scrisă, în cuvinte alese, ca o teoremă pe deplin justificată textualist. Paradoxul God is Dog te exprimă și pe tine și, lăutărește, pe altul sau pe alta, după mușcături similare. Numai că acest standard de bună practică nu mă constrânge pe mine să te și public. Pe banii mei! Nu mă lasă Cocuța. O carte e ca un copil, fato! L-ai făcut, trebuie să-l întreții. Dacă n-are cine-ți plăti pensie alimentară postmodernă, pentru că nici tu nu știi prea bine cu cine ți-ai tras-o beată, sau o fi tatăl biologic vreun strigoi zburător, atunci o scoți în regie proprie, faci un împrumut la un bancher și te descurci!
– Da’ de ce să nu mă publici? Ce e aici? Editură sau ecarisaj? Nu am și eu protecții, relații și receptacule ca oricare? Ce dacă sunt virgină? Nu sunt virgină și în viziunile mele! Sensul Poeziei cu p mare este s-o scrii în accepția ei ultimă de nobilă gratuitate, apoi s-o arunci în pubelă, nu s-ajungi sclava ei, s-o slugărești! Ci numai scormonitorul în gunoi, criticul, să o reconstituie din bucățele și să ghicească ce sens liric s-ar fi putut emana din acele descompuneri de cuvinte duioase, dac-ar mai exista public. De-aia pe Poezie o s-o i-a dracu! Drama Adrenalina, ca cuțitul la os, la oscioarele de la lilieci, vine abia atunci când te mușcă la gunoaie tocmai pe tine, care ai avut plăcerea de i-ai hrănit și i-ai cântat, câinii cei burtoși ca niște butoiașe. Dog is God!
– Virginitatea angelică, reveni editorul la mustățile sale de hengher, poate deranja bestial ca un șbilț orice vizuină, domnișoară. De aceea, ea trebuie asigurată obligatoriu de către cățelul pământului contra catastrofelor naturale, cum ar fi inundațiile și gazele. În plus, viziunea ta umblă fără. Fără creier, fără rațiune, tocmai pentru că nu are tahoma minimă necesară să cedeze publicabil imperativelor lucidității. Și nici măcar nu conține acele mărci textuale prin care se arată cititorului, ca cenzor, că ai făcut, ca și el, unele concesii dulci în scopul publicării și, evident, în al publicității care atrage și încălecarea pe val, întâi pe plan euroatlantic, apoi pe cel mai plan în orizontalitatea sa, pe cel național!
– N-auzi, mă, că nu e virgină și în viziuni! murmură șoptit Garamond, îndoind sârmulițe din agrafe, dar fără prea mare convingere.
– Nu sunt virgină și în viziunile mele! am zis.
– Bine, fă, tot nu te lași?! se uită lung la ea și vibră editorul ca vampir energetic. Lasă-te sau lasă-ne, du-te, că nu eu decid ierarhia valorilor în țara asta împuțită de hoitul minorității majoritare. Dacă vrei să fii Cineva, mergi la cine te poate face Cineva! Ești admisă acolo, vei fi și promovată generos. Și vezi cu cine ai plăcerea să te cerți, că nu directorii decid, ci responsabilii de colecții, referenții, înalții funcționari profesioniști de acolo... Degeaba ne blestemi cu mătușa! Eu primesc des ordine parapsihopupu, iar vecinul tău liste șerpiliene cu ce și pe cine laudă. Nimeni nu e de capul lui în comerț, nici Editura Lyrancuy, nici dozatorul lui Moș Marlett, dacă avem o economie liberală de piață, în care rolul hotărâtor îl joacă marii importatori de carte, bibliotecile focusându-și pe ei funcția patrimonială, căci vom intra-n NATO, fato!
– A tipări o carte, își dădu ochii peste cap de plăcere consilierul aulic Garamond, e un gest mai semnificativ decât a o scrie și mai puțin delicios decât a o concepe. Pentru că e ca și cum ai avansa cuantic de la amorul liber, depărtând crăcile fractalului până la catastrofă, către teoria haosului în amorul comercial. Nu e totuna și îți trebuie injectate în căpșor noțiuni introductive din domeniul pisciculturii. Ești cât de cât cultă?
– Depinde numai de interlocutor! se pisici propunătoarea în sensul că aforismul lui Rottweiller, filozoful existențialist dubitativ postmodern german, că depinde al cui e câinele cartezian și al cui plodul aneantizat prin mobbingul practicat în joacă de haita comunitară, ar sugera că tanti Cici era și vicleană, și cultă, dar nu prea știa să aplice astfel de subtilități serioase la concretul bășcăliilor noastre, așa că referentul Garamond deveni brusc serios și sincer, de parcă l-ar fi blagoslovit întâiul val NATO.
– Mă așteptam, Vivișor, se întristă el, la o replică a ta de debut la Zoosophia lui Ion Gheorghe, ca s-o exprimi și pe regretata de toți tanti Cici de la parter, lămurindu-ne cum e cu a da de pomană la câini in memoriam. God is Dog. Eu ți-aș sugera un titlu care să rimeze cu ecomila generoasei teoloage, care a teoretizat așa de bine de ce trebuie noi să le dăm lor de pomană, nu la falșii cerșetori, – un titlu acceptat de toate filoanimalele, cum ar fi Filozoofia!
– Filozoofia? Exclus! bătu din piciorul nemușcat la gunoaie fata. Despre pâine și câine am scris, Pâine și Câne public! Vorba lui tanti Cici: câine pe pâine o să mănânc! Nu-mi umblați voi mie la titlu!
Când în cămăruța sordidă a Redacției se auzise dorința Tahomei de a-și publica poeziile nu sub titlul Filozoofia, ci sub titlul Pâine și Câine, fișetul se cutremură și-și deschise ușile de oțel, lăsând să se vadă dosarele cu metri cubi de alte creații puse la dospit, cum se exprima secretara mov Ionela, iar editorul simți cu un fel de satisfacție exhibiționistă că, deși rezistase, întâmplător nu își are tras bine fermoarul de la pantaloni.
Referentul se uită la ea consternat. Tupeistă, pornise negocierile de la o condiție de scriitor profesionist și părea amatoare în toate cele!
– Dar ce e aia poezie, fată? O plachetă de poezii? Ce e aia, fă? Ai tu sponsor un domn atât de generos încât să-ți plătească niște cititori să te citească?
Candidata nu știa ce să răspundă moderatorului. Decât că îl ura, pentru că intrând în hățișul sofismelor, avea să-și sfâșie fusta și cei doi intelectuali masculi vor profita și o vor mușca la gunoaie. Câtă absurditate! Ea avea nevoie de o Mușcătură, care să-i justifice renunțarea la poezie, jurând să se dedice protejării tuturor categoriilor defavorizate. Știa că trebuie să facă unele sacrificii pentru a ieși din anonimat. Inclusiv să scrie proză sau să se ilustreze în publicistică. Să ia premii. Iar ăsta umbla cu prostii, cerea definiții și lămuriri privind finanțarea proiectelor!
Resimți o nevoie insațiabilă de adevărata senzație, că este protejată, fie și ca animăluț, cum zicea și Brigitte Bardot, scriitoarea franceză ce-și semna Yourcenar operele mai negre: La protection de l'animal, c'est au fond le même combat que la protection de l'homme. Dog is God!
Un lup îi apăru atunci ca în vis, din La Fontaine, și o consilie să aibă totuși rețineri, să se păzească mereu de referentul Garamond și să nu se grăbească să se dea acum editorului, adică generalului parapsihopupu Vasea, ci mai târziu, când va veni vremea, abia după ce se va oferi electoral, să fie primită, mogulului/nababului din mila căruia era protejat ticălosul ăsta să facă bani bestiali din pipă. Abia de aici, de la acest uzufructuar al virginității ei lirice, avea să se tragă și ascensiunea poetei noastre spre Președinție, de la marele capital, ghici tot atunci prin marketing clarvăzătoarea secretară Ionela și se făcu a nu zări lupul de la NATO din containere, roșind și privind discretă alături, în Grădina Raiului, unde Adam și Eva își vorbeau în poezii, necunoscând decât graiul originar, spre marea indignare a Șarpelui de la cifru, care deocamdată nu pricepea nimic din doctrina God is Dog.
De afară se auziră tot atunci haite de maidanezi tropăind rinocerește. Viziunea lor, concepția lor, ce-aveau ei în cap era că nici ei nu erau de acord ca Tahoma să facă acum Editorului concesii orizontale, fie și cu titlu provizoriu, când le putea face ulterior la Cotroceni de pe alte poziții, dispunând și de numeroși consilieri români și neromâni.
Priculiciul, în calitate de cuantă a câmpului generator de hierofanie, admise atunci că aceasta era însăși misiunea sa: să o împiedice pe Vivișor să-și degradeze extazul vizionar într-o capitulație banală. I se băgă brusc între picioare și fata, împleticindu-se, căzu lăsându-și ochelarii de soare în frunzișul prăfuit din rigolă. Așa că reluă negocierile de unde se blocase.
– Dar nu e dator fiecare să înceapă prin a se adresa unei mari edituri din capul locului, obiectă gâjâind generalul. Începi la editurile mai mici, nu la editurile terminale. Acesta e cursul firesc al afirmării valorilor!
– Asta, hă-hă, într-o țară normală! luă fără să vrea apărarea fetei Garamond și își mușcă imediat buzele mov până la sânge.
– Dar câte plachete trebuie să scot eu ca să fiu admisă în Uniune?
– Minimum trei, și să ai ecouri critice, o lămuri tot el.
O adulmecă încă o dată, zgâriindu-și nasul roșu în rejansa de la fustiță, și o avertiză cu o sinceritate necreditabilă pentru un vecin:
– Nu ai mirosul haitei mele, deci eu nu pot să te susțin la Uniune, nici măcar la alegerea în filială... Norocul tău e însă că nu ai nici mirosul dușmanilor. Ne mai gândim...
– Cum te simți, fă, la Târgul de Carte? Așa, în general! îi veni o idee spontană parapsihopupu generalului.
– Ca proasta-n târg! pufni ea enervată de zgrepțănatul maidanezilor de la ușă. Îmbulzeală, dezorientare și n-are cine să te aprecieze cât de apetisantă ești!
– Știi, Luci, șopti simultan Tahoma Lucidei, eu am impresia că atunci când latră, schelălăie sau urlă un câine, el vrea să spună Ceva.
– O fi spunând. Dog is God. De fapt, e absurd să nu scrii sau măcar să nu latri!
– Însă nu altui câine, nici către sine. El se adresează așa, în văzduh, ca și cum ar spune că el speră că e adevărat sloganul God is Dog!
– Chiar când tace, maidanezul spune ceva. Ceva comercial, legat de ce-a văzut aici-șa la noi în piață. Nu fi așa proastă, că te fraierește, pe urmă, toți!
– Ei și ce? Poemul cu p mare nu are spațiile sale mute? Cele mai reușite, cele mai semnificative din lume, cele mai mute, care nu se pretează la toți mutanții, fie și purtându-se fără.
– Mută, Luci, ești tu cu mă-ta! făcu o ultimă încercare unchiul Vasea, să se vâre cu pipa ca un vampir energetic în sufletul ei bogat în zăcăminte neexplorate. Poezia ta nu mă convinge, pe când tanti Cici mă punea jos imediat cu zăcămintele ei aurifere și de aramă, relatând cu realism povestea câinelui care s-a urcat în copac și nu mai putea să coboare de acolo. Scena cu baba milogindu-se de el, să lase pisica în pace, mă impresiona până la ultimele lacrimi. Eram epuizat. Acel câine gras ca o scroafă era de fapt o cățea obeză, Chubby, și boababul în care se cocoțase oricând mi se putea rupe în paișpe!
Înțelegându-l în felul ei pe întristatul general, Lucida Tahoma numai scroafă nu era și, ca să-și convingă interlocutorii fără a ceda din părți, își aduse aminte la disperare niște versuri pe care, de emoție că va fi mușcată de cei doi câini nemâncați, și le crezu cu nevinovăție ca fiind ale ei, concepute chiar de ea, cu maidanezii gunoieri din tabăra de creație de la noi de la blocuri.
Editorul Vasea și referentul Garamond schimbau priviri complice că fata nu e bună de poetă, dar poate candida repede la Primăria Capitalei.
Tupeist, Garamond se duse la coada ei și îi ridică iar fustița puțin câte puțin, pentru a adulmeca mult, zgomotos, ostentativ.
Dar după vreo două minute de extaz, beli ochii consternat spre șef: poeta nu mai mirosea a nimic concret, putea să fie o hologramă!
– Tahoma asta, oftă el, n-ar fi o poetă genială, domnule, dar o ajută daimonul ei, adică Lucida! Cum? Dându-i încredere în amatorismul ăsta turbat. Prin argumentul NATO, fato, că în postmodernitate geniul nu mai poate exista. De ce? Nu numai pentru că primăriile optează pentru eutanasiere. Ci și pentru că nu mai ai unitatea de măsură, cititorule! Cu ce să-l mai măsori după castrare? Lipsește tocmai etalonul!
Generalul Vasea, care în tot acest timp privise distrat formarea unui nor pe fereastră, redeschise dosarul cu file bine laminate și șerpuit legate proaspăt, pe care îl frunzărea la sosirea intrusei. Era al altei poete.
Alese la întâmplare și citi cu vocea-i puternică de bas, parcă pentru a savura frumusețea frustă și sinceră a limbii debutantei, exact versurile care i se păreau ei că sunt ele ei:

Din bucata mea de pâine,
Am crescut un om și-un câine.
Omul m-a abandonat,
Iar câinele m-a mușcat.
Și atunci te-ntreb pe tine
Care-i om și care-i câine?

În timp ce generalul parapsihopupu rostea mustăcios versurile, Lucida Tahoma bătea din mânuță tactul, ca și cum i-ar fi scuturat pipa, iar la interogatoriul retoric Și atunci te-ntreb pe tine/ Care-i om si care-i câine?, ea împunse cu degețelul acuzator și ojat argintiu spre Garamond.
Instinctiv, acesta se trase îndărăt și rânji, ca și cum la un proces fata era solicitată să arate care și mai care dintre bănuiții aduși s-au implicat în violul în grup în serie, adică în seria lirică.
Desigur, ca să se plinească ce au spus profetul, pe când se dădea salamul doar pe buletin, numai la oameni, scris fiind că ea era atât de frumoasă încât și câinii haleau – asfaltul de sub tălpile ei. Ãia erau câini amărâți ai foametei, nu maidanezi obezi, niște mofturi de-ale prosperității.
– Este vorba de bucățica ta, nu? se împotmoli din capul locului generalul Vasea în ambiguitățile discursului liric. Din bucata mea de pâine,/ Am crescut un om și-un câine... Hm!
– Ghici! își dădu părul ondulat pe spate Tașa, zâmbind enigmatic.
– Ba e chiar bucățica ta! îl luă gura pe dinainte pe Garamond, care nu-și dădea seama în bazar, în RomExpo, că se referă la propriile lui fantasme de îmbogățire dintr-o lovitură mediatică, printr-un film cu o zoofilă de la noi din bloc și dulăii generalului, un lup Corbu, un rottweiler Rott și un pitbull Pit, iar lupoaica Șarona să stea să se uite...
– Nu, domnilor, protestă fata. Eu pledez pentru iubire. Noi ne tragem din iubire, nu din maimuțe ca niște cățele. Amorul gingaș, dintre lupul dac și lupoaica romană, e un astfel de exemplu istoric de iubire. Iar șarpele de pe coada drapelului de luptă sta acolo doar să se uite.
Aici licantropul din sufletul ei era de altă părere:
– Poe poetul declara presarilor că nu este pe lume tragedie mai mare decât drama la vânătoare când moare o fată mare ca Morena și e deplânsă de logodnicul ei, cum ar jeli-o Măturici. Tot ce aduce nou postmodernitatea, așa cum presimțea și Nietzsche, care în neantul ființei sale era un credincios ardent, God is Dog, este o multiplicare colectivă a resentimentului, a Remușcării, defuncta fiind plânsă azi nu numai de logodnic ci și de toți amanții reali sau virtuali din rețeaua ei socială!
– Există două iarmaroace de carte în Capitală, domnișoară, o dumiri generalul Vasea, pe poeta lui Poe rătăcită în vremurile noastre. Unul de vară, destinat plachetelor ușoare, de luat în concediu ca o atenție către gazda din RO (România) sau din DRO (Diaspora Română), la care să te duci și să lași o pioasă amintire. Și altul de iarnă, unde cine are obligații către șefi, către furnizorii de servicii spirituale sau față de terți, își poate procura o gamă atrăgătoare de cadouri selecte mai grele și mai lucioase, din lista de nevoi mai speciale, alegând dintr-o mare varietate de sortimente. Te-aș ruga să ne spui, fără a face economie la sinceritate, pentru care dintre aceste două iarmaroace ți-ai proiectat cărticica ta de vise! Lupoaico!
– Înainte de a fi o carte a visului romantic, suma sinergică a poeziilor mele e o cărticică de suveniruri și, generic/ genezic ca orice florilegiu liric, ea este o promisiune, o promisiune a Þării Promise, prin urmare eu nu m-aș lansa nici la Bookfest, nici la Gaudeamus, ci o dată la patru ani, așa-mi vine ciclul textual, în campania electorală! Asta este ocazia productivă sustenabil a celor mai creatoare descrieri ale viitorului, unui public surescitat până la receptivitatea maximă, domnule general!
– Păi dacă tot vorbim că ești receptivă, se îmbună editorul, să facem și recepția, comandând deja ciorbă de burtă, smântână, ardei iute, tiramisu, clătite și băutură! La un han lacustru cu camere de oaspeți, ca să te poți și odihni sau machia, călătoare printre stele, călătoare printre stele!
– Deși se vrea textualistă, privi lung spre general referentul, în versurile inspirate de doamna Vidman, Mama Câinilor demult decedată, poeta Lucida Tahoma e doar ironică, parodicul ei convingându-ne abia când descrie demersul spiritual postmodernist ca fiind unul similar cu efortul de purificare sufletească al teoloagei ecomilei, doctrinara minimalismului moral, că să dăm de pomană la câini, deoarece în prosperitate nu mai există cerșetori autentici, confruntându-ne doar cu actanții rețelelor organizate de interlopi pe unele mijloace de transport în comun, la temple, și la supermarketuri. Optând pentru o formulă sintetică, vedem aici un omorâtor exces de creștinism, o megamilostenie neadecvată și un optimism textualist deșănțat. Poeta combate pe Vrăjitoare ca boxerul Mike Tyson pe un sac cu nisip. De fapt, dând de sufletul morților de pomană la câini, fato, sub pretext că aderând la NATO în primul val, prosperitatea garantată ar duce la dispariția sărăciei cerșetorilor autentici, proiectanta noii religii, tanti Cici, omite obiecția că ecomila a generat deja mulțimea de maidanezi obezi care dezgustă pe mulți trecători! Iar soluțiile nu mai pot veni decât de la Palatul Cotroceni.
– Stimate domnule general, deveni solemnă fata, Editura Lyrancuy a surprins perfect ce am vrut să spun că vreau să fac, așa că pe copertă vreau să se scrie exact ce a spus aici consilierul aulic Garamond!
– Poeta Lucida Tahoma, deveni sibilinic editorul, ne degresează obezitatea în păcat a sufletelor noastre prin Mușcătura versului ei iactant, care ne amintește cruzimea in statu nascendi a prietenilor noștri credincioși, cu nimic mai prejos decât a fenomenului canin scăpat de sub control, atât pe câine, cât și pe pâine inscripționându-se God is Dog.
– Așa să ne ajute Anubis! șopti de la fereastră câinele-lup care cu lăbuțele pe scorojitul pervaz, ciulise urechile la această din urmă formulă sintetică, transferabilă cu mici adecvări și într-un discurs electoral limpede ca o ciorbă de burtă prevestitoare de tiramisu.

Fata adormise surâzând, cu placheta Dog is God mângâiată pe piept și pe sâni. Vreun sfert de oră mai târziu, cât nu se luminase încă de ziuă, niște pași vicleni și molatici, de prădător, i s-au apropiat de fereastră. Sârma subțire a unui electrod de sudură, îndoită vrăjitorește, s-a strecurat prin marginea plasei de plastic menite a proteja cotețul mătușii Cecilia de țânțarii și puricii produși în subsolul blocului, de moliile care ies din răsuflarea lacustră a contemporanilor, precum și de muștele născute sau măcar adunate în containerele de gunoi veșnic.
Draperia s-a clătinat și s-a deplasat ca atunci când, de pe scenă, vreun actor sau vreun mașinist se interesează de prezența publicului în sală ori de starea lui de spirit, lirică sau filologică, favorabilă sau nu spectacolului gata să înceapă la un semn al regizorului ecomilei.
Niște ochelari fumurii ca ceața din retorte și doi ochi de un albastru sumbru: cel din stânga cercetător și umed, cel din dreapta imobil și fals, o emisferă dintr-un glob de cristal.
Da, Vivian era în patul ei, nu flana prin paradisuri artificiale, și ar fi trebuit să urmeze lovitura în grilaj și dispariția în beznă a ticălosului. De data asta însă, nu s-a întâmplat nimic, semn că relația dintre călău și victimă progresase că¬tre adevărata senzație a redescoperirii sentimentelor umane de către flăcău, solidaritatea întru somn.
Și cine ar fi îndrăznit să facă cel mai mic zgomot, când fata dormea statuar ca o regină gisantă cu mâinile pe piept, având la creștet becul palid de numai 25W, de tip lumânare obscenă, al unei veioze cu abajur proiectat doar pentru becuri sferice? Cine oare, fiind și chior pe deasupra, tot atât de chior precât puțin luminătoarea veioză, ar fi avut curajul să întineze o asemenea imagine lubrică, sfântă dar funebră?
În niciun caz Coștei, băiatul de la Vulcanizare, îndrăgostit prima oară de Vivian încă din ultimul lor an de școa¬lă generală, dacă se poate vorbi serios de asemenea sentimente la pai¬sprezece ani, când puțini puberi au avut suficient contact cu marii poeți ai lumii, ca să poată identifica măcar în traducere ce e amorul.
O dilise din memorie cât umblase la profesională, o văzuse o dată la o discotecă și-și reamintise totul abia de când se angajase la Vulcanizare la Complex, zărind-o aproape zilnic, când rătăcind de una singură, când însoțind, îmbujorată de oarecare je¬nă, o bătrână înfiorător de zbârcită, cu ochi verzui, pătrunzători, și destul de vioaie, deși umbla-n cârje, lipsindu-i laba piciorului drept, după un accident cu o dubă, când evadase un celebru escroc, interlopul Lupu.
Într-o noapte de toamnă și fără televizor, lui i-a venit rândul de pază la atelier, având și ceva comenzi de lucru până dimineața. Chiaun, asudat, trudit, având pe el o salopetă neagră ca de coșar, după ce a măturat și a făcut ordine în așteptarea lui Sumotaru, care trebuia să-l schimbe de dimineață, Coștei a ieșit cu găleata și a dat la gunoaie nas în nas cu somnoroasa poetă ce-și semna creațiile Lucida Tahoma.
– Care mai e viața ta, Vivițelule? Ah, ce bucurie! Stai pe undeva pe-acilea? a zâmbit el câine-câinește, luând o față prietenoasă.
Fata însă făcu bot, nu-i răspunse nimic. Speriată, l-a tratat involuntar ca și cum ar fi tușit un câine, cu un fel de greață: nici bunăziua, nici alt¬ceva, aproape c-a luat-o la fugă spre bloc, ca pentru a vomita, jignindu-l profund ca mascul. El a rămas stană de piatră, chircindu-se ca maidanezul din Pompei, adânc umilit de cele întâmplate. A scâncit doar un Ce fugi, fă, așa?, a tras cu sete un șut în găleata de tablă galvanizată, deformând-o, și-a descărcat mânia cât de cât și poate că incidentul gunoier ar fi rămas fără consecințe literare sau de biblioraft.
Înalt de vreo doi metri și proprietar a vreo sută patruzeci de kilograme de carne, venea însă pe cărare la serviciu, încet dar ferm, Sumotaru. Inteligent și credincios prieten, el a observat de la mare distanță toată scena și a înțeles imediat în ce consta vinovăția alegorică a Vivianei. Cu o agilitate imprevizibilă pentru un asemenea gigant, în momentul în care fata a trecut pe lângă el, el i-a prins în pumn ca în menghina la care pi¬lea cheile, fragila încheietură a mânuței stângi, rupându-i brățara poetei și întrebând-o cu o voce cavernoasă, de vampir:
– Ce fugi, fă, așa? Te faci că nu mai cunoști lumea, îâââî? Păi ce suntem noi acilea, Vivițelule, substantive, oameni sau câini?
Replica a fost un vers ca un țipăt, atât de acut încât criticul a simțit că-i plesnesc creierii, muiați în grăsime de origine animală și vegetală:
– Auu! Auu!... Brăța-ra! Brățara de la mama!!!
Imediat s-au deschis niște geamuri și, uluit de tentativa sau chiar de faptul jafului în care se implicase într-un mod atât de nepremeditat, Sumotaru avu totuși prezența de spirit de a-i da drumul din pumn, cu brățară cu tot, îndepărtându-se de locul faptei cu pași liniștiți de alegător cinstit, care nu are a da seamă la ieșirea de la urne decât propriei conștiințe.
Vivi și-a ridicat emoționată brățara apotropaică din noroi și a încetat cu țipătul, nici măcar mulțumind celor câteva siluete întrebătoare de la ferestre. A intrat în bloc și mai ales mătușii Cecilia nu i-a spus nimic, că și-așa avea destule necazuri cu infirmitatea ei. Considera incidentul încheiat, nu voia decât să fie lăsată în pace noaptea, să poată dormi ca acum, liniștită, în perspectiva unor examene, grele, chiar foarte grele, cum sunt toate demersurile publicării unor versuri lirice într-o lume prozaică, filologică, redusă la cât pot simți ei din peisaj, ca niște câini de vilă, universitarii.
Coștei însă nu se simțea bine dacă nu-i repara fetei brățara. Și perseverența lui fu răsplătită. Zări pe calorifer cutia de bijuuri a frumoasei adormite: mărgele, verigi, inele, broșe, cercei, mai totul lucrat ieftin din plastic sau din sticlă. Cu o singură excepție: brățara! Încă nereparată. Era un simplu joc de copil să rupă plasa și ar fi ajuns cu degetele până la ea. Ar fi dat-o lui Sumotaru, obligându-l s-o repare, și ar fi adus-o la loc înainte ca tânăra ei proprietară să se trezească din somnul din somn.
Nobile intenții, plan măreț, dar pericol mare. Vivian ar fi putut să aibă clarviziuni, să se autosesizeze de dispariția bijuteriei, să reclame la poliție și chiar un câine-lup începător n-ar fi avut prea mari dificultăți în a detecta prea bătătorita cărare dintre fereastra buclucașă și Vulcanizare. Altă soluție nu era decât un furt în toată regula, săvârșit eventual de un prieten, altădată, conform unui proiect bine întocmit și implementat doar dacă cele două locatare vor rămâne tot atât de imprudente în ce privește expunerea bijuteriilor în locuri accesibile străinilor.

Da, altădată, altă fată, parcă citi Coștei din versurile ei. Acum, uite, se luminează, încep oamenii să umble. Guguștiucii și rândunelele ciripesc. Javrele și jigodiile cartierului, ca niște buni pirați sau tâlhari, se organizează să ocupe cele mai bune poziții de pomanagii în calea trecătorilor și mai ales a trecătoarelor, fiindcă ele-s mai predispuse la mila pandemică universală, propovăduită de Sfântul Pantelimon.
Inima îndrăgostitului chior, pirat, se face cât un purice: dintr-un apartament de la parter se aude lătrătura furioasă a unui lup, căruia îi răspunde imediat un caniș de la ultimul etaj, de la patru. La gunoaie, s-a dezlănțuit o încăierare de mare show: se bat liderii a două haite, unul negru, celălalt brun. Coștei a renunțat cu totul. Se îndreaptă gânditor spre locul de muncă. Se produc grave încălcări de frontiere. O cățea în călduri, Cala, sex-simbolul cartierului, remorchează un ciorchine de followers, dulăi de diferite foste rase și de diferite dimensiuni, din teritoriu în teritoriu, stârnind proteste vehemente, amenințări, soldate din când în când cu altercații fără consecințe prea grave, fiindcă în ultimul an specia a prosperat pe aceste meleaguri, toți sunt grași, comozi, și nu se poate vorbi cu deplin temei de o reală criză de cățele, care să te împingă spre bătălii de mare risc, inegale, disperate, iar Morena stă în coadă și se uită.
E chiar impresionant să-l urmărești pe ăsta: un dulău voinic cu dizabilități, căruia i-au rupt Pit și Rott – pibullul și cu rottweilerul generalului Vasea – membrul drept din spate, așa c-ar fi mierlit-o de foame, sărmanul, de nu i-ar fi plâns generos de milă Vivian și gardiana sa șchioapă, predispusă la o empatie anticipabilă. Excesul demografic e cu adevărat bun la noi la blocuri. Uite, nicio haită nu acceptă integrarea acestui bot mare în plus. Ele-și permit luxul de a renunța la un mascul cu atâta experiență, căruia copiii, în cruzimea lor veselă, îi zic Handi, Handicapatu, parcă bătându-și cu ingratitudine joc de blândețea lui, că atât de mare, tăntălăul, și n-a mușcat niciodată pe nimeni!
Hărmălaia ajunge la paroxism. Vine momentul în care se aud simultan toate haitele cartierului. Nu mai poate dormi nimeni. Se trage apa la closete. Tentația e atât de mare încât nu se pot abține nici nefericiții din apartamente, destul de mulți și aceștia. Ei se pun pe lătrat înfruntând orice riscuri, spre marea admirație a tuturor cățelelor, implicate sau nu.
Parcă e al lor tot cartierul, tot sectorul, tot municipiul!
Câte un automobilist, ieșit să verifice existența tuturor roților și să dezmorțească motorul, urlă un exasperat Duu...! și înjură, aruncă vreo piatră, vreun băț, face liniște pe câțiva metri pătrați. Coștei a ajuns la Vulcanizare și îi vorbește despre brățara cu scarabeu giganticului său prieten.
Vivianei îi place acest foarte matinal moment canin al cartierului, când după profunzimea ecourilor poți estima dimensiunea zonei locuite. E o demonstrație de vitalitate, un imn soarelui, câinele însușindu-și la oraș această meserie a cocoșului. Ea are ureche muzicală și deosebește sunete până la vilă la tovarășa Cocuța cea urâtă, bătându-i inima când latră lupii Corbu și Șarona, rottweilerul Rott și pitbullul Pit.
Dacă scoți capul la aer rece și curat, spre containerele răcite și înrourate, constați că marea utrenie canină a trezit o bună parte din blocuri. Da, se aud din toate direcțiile rezervoarele closetelor râgâind. Urmează încă vreo oră de somn dulce, sau mai multe, după cum are serviciul sau naveta fiecare.
De astă dată, Vivi nu mai poate s-adoarmă.
Se tot uită cu jale la brățara de la mă-sa și imaginează tot felul de variante de a o repara. Deși poetă ce-și semnează Tahoma, eventual Lucida Tahoma, versurile totdeauna lirice și niciodată filologice, micuța nepoțică a lui tanti Cici este suficient de inteligentă încât să ia în considerare și cazul în care s-ar duce cu toată impertinența chiar la atelierul de yale, sa-l roage pe Sumotaru să-i dreagă ce-a stricat, dar îi e rușine. Ea nu se îndoiește nicio clipă că bruta care a speriat-o atât de tare este totuși deplin stăpână pe meseria practicată. Ea este convinsă că acele degete grase și cumplit de puternice pot acționa și cu mare gingășie, realizând operații deosebit de delicate, cum ar fi schimbarea bateriei la un ceas, înlocuirea curelei la un casetofon sau lărgirea ireversibilă a duzelor la un aragaz care funcționează în condiții de presiune scăzută.
În camera mare, tanti Cici doarme. Nu a mers la baie, deci n-au trezit-o câinii când au ieșit pe platou la apelul matinal. Tanti Cici sforăie ușurel, iritând urechea de posibilă melomană a nepoatei.
Vivi a luat cu ea o sacoșă de polietilenă, albă pe dinăuntru, iar pe dinafară zugrăvită pe ambele fețe cu aceeași stampă color, fotografia unui adorabil pisic de prin Turcia, pus să-și scoată sfidător capul dintr-un colaj de floricele albe cu miez portocaliu, asemănătoare margaretelor care cresc din belșug pe versanții însoriți ai munților noștri Carpați. Cum adică? Dacă n-am cârje, or să-și bată joc de mine toți hoțomanii și or să mă înșele la preț? Fiindcă îmi este scrisă nu știu ce cretină candoare pe frunte? Măi, să fie! Chiar dacă fac versuri lirice și le semnez Tahoma, eu îmi păzesc gândirea să fie mereu lucidă! Și nu rămân nimănui datoare! Cine face vrăji în contra mea, se va pomeni că i se întorc înapoi: God is Dog și Dog is God, măi, măi...
Vai, mătușico-mătușico, ce bună ești matale cu mine! Cum te zbați tu să mă protejezi, să am cât mai mult timp de învățat, doar-doar oi trece cu zece și examenul ăsta! Iar eu stau și ascult ca nesimțita toate prostiile, mă țin de poezie și nu observ ce eforturi faci!... Brava mea mătușică!
Agitând punga cu pisoiul și gândind să cumpere niște savarine care plac așa de mult mătușii Cici, Vivian nu scăpă din vedere, în drumul ei spre piață faptul că la gunoi parcase cineva o căruță pe roți de mașină din care coborâseră vreo șapte-opt copii de ambele sexe. Fata se opri și privi cu încântare cum micii lucrători sar în containere fără nicio reținere dinaintea duhorii de sconcs turbat sau zumzetului pe bună dreptate supărat al muștelor. Al muștelor aparținând la cel puțin două specii, cam ca măslinele: unele erau negre, grase și leneșe, altele verzi, sclipitoare și agile.
Vivi izbucni în râs, gândind cele două containere ca pe un parlament bicameral în care se confruntă oratori negri și oratori verzi, reprezentând interese din întreg cartierul.
Prichindeii se cufundaseră până la brâu în locul de muncă, extrăgeau și adunau în saci soioși, pe categorii, sticle, cârpe, metale, material plastic. Pe lângă brichete și baterii, mai găseau și câte un picior de păpușă sau altă jucărie. De asemenea, ei aduceau cu multă măiestrie de la volum mare la volum mic cutiile de carton binemirositoare aduse aici, la sfârșitul zilei de vânzare, de lucrătoarele de la Complex.
Ce copii vrednici, ce băieți drăguți, ce fetițe minunate!... Oare ar accepta mătușica să adoptăm unul? se întreba Vivi trăgând cu coada ochiului spre chioșcul circular al lui Moș Marlett, unde căruțașul și căruțașa se răcoreau cu bere de la dozator sub poiată, prevestind o zi caniculară, dar se tratau și cu vin de culoare roșie, intelectual, ieftin. Nu, nu, nu. Mătușica n-ar accepta niciodată așa ceva, o adopție. Sau cel puțin atâta vreme cât sunt frumoasă, cât mai atrag, fie și pe un Coștei sau pe un Sumotaru. Gândim cam la fel. De ce nu ne-am îngădui să visăm un prunc chiar al nostru?
Și, zâmbind interior, Vivian își aruncă pletele ondulate puțin în sus, potrivindu-le mai bine pe umeri, încât domnul Garamond de la trei, rămase pentru a treizecea sau a patruzecea oară surprins de cât de bine seamănă colocatara aceasta a sa cu solista sa de muzică ușoară preferată în floarea vârstei, așa cum o văzuse el cândva cu soția sa, ascultând-o și bisând-o la un spectacol de varietăți, când demult-demult își mai puteau permite asemenea ieșiri și, desigur, mai trăia și Ceaușescu. Ce emoție memorială: să simți, ca adult, ce ca mucos prost n-ai avut discernământ. Că există bogăție! Și ce poate achiziționa cine beneficiază de noroc.

Norocul e cum și-l face omul. Iar azi, banii se fac din publicitate. Dacă nimerești cu mobilul un instantaneu senzațional și vinzi imaginea unei agenții de publicitate mondială, atunci ești un om făcut, Pantiușa!
Cu pălăria de paie prăfuite și putrede căzută pe ceafă, cu ochelarii mult înălțați pe nasu-i cârn și roșu, domnul Garamond tocmai explica unor țărănci fermiere din Dragomirești, Domnești sau Dobroiești, care vindeau lăptuci, ridichi de lună, cimbru uscat și legături de ceapă verde, cum că România are șanse reduse de a intra în NATO în primul val.
Interlocutoarele sale râdeau foarte tare, arătând danturi luminate de argintiul punților de viplă, și păreau a imagina pe acest NATO ca pe un litoral cu mai multe valuri în care sirenele se hârjonesc cu vârcolacii.
Nu erau deloc impresionate de mobilul, aruncat de fii-su Pentelei din Italia, dar recondiționat de un expert, cu care sculă flecarul ăsta putea să le fotografieze, transmițând imaginea direct pe un PC de acasă, rețeaua celulară fiind a generalului Vasea, iar scopul ei, monitorizarea bunăstării celor 4 câini ai săi, doi lupi, botezați Corbu și Șarona, un pitbull – Pit și un rottweiler, desigur Rott, când mai pleca departe cu tovarășa Cocuța.
În orice caz, țărăncile îi dădeau dreptate anticipat domnului Garamond, fiindcă îl cunoșteau de ani de zile și se convinseseră că are opinii sănătoase. Într-adevăr, ideea care trecea ca un fir roșu prin orice opinie politică, socială, economică sau culturală a dumnealui era că România nu poate să iasă din rahat decât pe o singură cale. Și anume: să se conserve ce a fost bun și merituos în cei patruzeci și cinci de ani de comunism, la care să se adauge tot ce este bun și valoros în NATO, dar să se adapteze potrivit condițiilor noastre concrete, tot ce se aduce din experiența altor țări. Și e drept că o asemenea teză, oricât de tâmpit sau de tâmpită ai fi, nu poate fi respinsă în forul său interior decât de cineva slab la capitolul patriotism.
– Ce e, Vivișor, cu tine prin piață? rămase cu gura căscată sincer vecinul. E cumva bolnăvioară madam Vidman?
– Nu, tușica nu are nimica, se îmbujoră la față fata, fiindcă țărăncile se uitau la ea ca niște examinatori la un concurs de misse. N-are nici pe dracu! Am vrut doar să-i fac o surpriză și să învăț, totodată, și eu cum se execută corect operația asta de rutină, a shoppingului la noi în cartier.
– Operație?! se făcu că se miră dl Garamond.
Brusc scoase de la spate, din portstația de la centură, telefonul celular pe care i-l bricolase generalul Vasea susținând că are performanțe similare cu ăla folosit la 11 iunie 1997 de inventatorul Philippe Kahn, când a transmis wireless poze cu fii-sa nou-născută, pentru întâia oară în istoria omenirii.
– Numai că m-am încurcat deja, mărturisi ea, jenată, în timp ce fotograful tot ridica în sus antena telescopică a stației, trăgând clișeu după clișeu. Eu nu mai înțeleg nimica, domnu’ Garamond! Tanti Cici susține că ea ia brânză dulce, smântână și lapte nefiert în megasticlă de doi litri doar de la o anumită femeie de încredere, fiindcă altfel brânza e acră, smântâna subțire și făinoasă, iar laptele, de vechi și spălătură cu detergenți ce este, se brânzește imediat ce-l pui la foc! Ca să nu mai vorbesc că poate mirosi urât, a balegă, a oală nespălată sau a nu știu ce buruieni nepermise în hrana vacii...
– Nu există femei de încredere! îl luă gura pe dinainte pe fostul vânzător de cupoane, retrăgând antena.
Și începu să lălăie, gesticulând de te umfla râsul numai privindu-l de la distanță: Te vorbește-n față bine/ Și-n spate lovește-n tine!
– Or eu, tresări puternic Tahoma auzind versuri, nu o cunosc pe acea femeie. De la Dragomirești, Dobroiești sau Dărăști, am uitat, domnule, și mi-e jenă... Nu pot să merg pe la fiecare în piață și să întreb: de la dumneata ia dimineața lapte baba aia care umblă-n cârje fiindcă și-a pierdut laba piciorului drept când a fost cu demâncare la Televiziune?
– Lasă, lasă, fetița mea, nu mai plânge, nu te întrista, fătucă dragă, deveni amabil domnul Garamond, vino cu mine înapoi și îți jur c-o să-ți prezint un țăran de încredere, om în etate, serios, peste tâmplele căruia s-a așternut floarea de cireș a anilor și care a lucrat la o fermă de vaci a partidului. A Partidului! El face un lapte așa de bun, de delicios și ușor de digerat, încât garantez că o să te lingi pe bot după ce-l vei gusta, și dumneata, și preastimata mătușică, al cărei preaplecat servitor mă aflu.
Astfel o agrăi vecinul și o conduse pe Vivian spre un individ negricios și mic de statură, neras, limitat sus de o pălărie antebelică, iar jos de niște adidași rupți dar purtabili încă. Între cei doi se aprinse o vie controversă, numai nu se mușcară, de la oportunitatea semnării acum a unui tratat capitulard cu Ucraina.
– În orice epocă și sub orice regim, se jelui domnul Garamond, am avut întotdeauna trădători mai mari sau mai mici, după cum îl țineau puterile pe fiecare. Dar ca ăștia care au venit acuma, n-am avut și nici nu vom mai avea, cred eu, vreodată, fiindcă s-a dat tot ce era rentabil să se dea. O fi fost el Ceaușescu, săracul, cum o fi fost, trădător, dar teritorii românești n-am auzit să înstrăineze vreodată! Oricâte presiuni ar exercita asupra noastră CIA, KGB-ul și Mossadul, noi nu trebuie să semnăm nimic înainte de a ne asigura că până și ultimul extremist ucrainean, fost bolșevic, fost securist de-al lor sau fost ideolog, nu recunoaște într-o declarație oficială la O.N.U. că în componența tânărului stat ucrainean au intrat regiuni care nu i-au aparținut niciodată și pe care numai o slăbiciune economică și militară pasageră, explicabilă prin dispariția CAER-ului și a Tratatului de la Varșovia, ne împiedică pe noi, pe români, a intra peste ei și a ni le relua cum au făcut masele populare în 1918!
– Care mase populare, dom’ le? se mira interlocutorul de sub pălăria interbelică. Care mase?... Tarabe poate!
Vivian surâse înțelegător, fiindcă a urmărit și ea aseară convorbirea dintre un moderator, un analist politic și consilierul pe probleme de istorie al acestuia, a înțeles și ea, ca toată lumea care s-a uitat, că România nu face bine ce face și că actualii guvernanți vor plăti scump pentru că n-au ascultat de bunii lor sfătuitori, că să se asigure durabil și sustenabil o reconciliere istorică te tip franco-german, dar în rest problemele n-o interesau, nu erau teritoriile ei, se și mira cum pot pensionarii să se ambaleze atâta când oricum sunt foarte multe persoane și personalități plătite tocmai pentru a se gândi la toate aceste probleme spinoase, unii întorcându-le pe o parte și alții pe cealaltă. Nu politica ne face fericiți, ci poezia, era textul ei preferat în care învelea cartonul cu savarine.
Ea părea fericită că rezolvase cu laptele, care atârna greu în punga cu pisică. Restul n-o mai interesa.
Ce mai avea de cumpărat în acest matinal periplu prin țară era chestiune de rutină și oricum neimplicând prea mari riscuri de a fi certată sau, mai rău, luată la mișto de babă. De la o doamnă cu ochi albaștri ca floarea inului și cu broboadă roșie cu bulinuțe albe, fata a cumpărat pe mai nimica un snop de ștevie, cam bătrână după verdele întunecat al lungii sale frunze. De la niște adolescenți țigani angajați de fermierii români pentru a le vinde produsele, a ales trei legături de salată udă și proaspătă. Nici acești vânzători nu i-au cerut prea mult pe marfă. Ei au întrebat-o râzând sclipitor ca niște cântăreți de pe MTV, cu ce marcă de șampon se spală ea la păr de este așa de lung și de ondulat și total lipsit de mătreață.
A izbucnit și ea în râsul ei sănătos și tânăr, plin de vitalitate:
– Cu șampon de-al nostru românesc, de urzică, fiindcă tanti Cici susține că materia primă este prea ieftină ca să-și mai bată capul cineva s-o falsifice cu cine știe ce chimicale.
Băieții au răspuns râzând la fel de sănătos și de tânăr, liderul lor i-a recomandat ceva mai eficient și decât șamponul verde de urzică, și anume frunza de nuc naturală, oferindu-se să-i furnizeze personal acest produs, la comandă, dacă mai trece pe la ei prin piață.
– Să mă mai gândesc, a răspuns enigmatic Vivi. Am reținut această ofertă a voastră, băieți, și vă sunt sincer recunoscătoare pentru ea. Data viitoare am să vin pe la voi și cu o poezie despre efemerele flori de nuc, să crape toată critica filologică de necaz!
Soarele, deși răsărise puțin, se chinuia să mai răsară o dată, adică să urce deasupra stratului de mâzgă aurie cu care îl întâmpinase respirația orășenilor, a câinilor și a diferitelor categorii de autovehicule. O adiere mângâia tandru vârfurile plopilor. Guguștiucii se întreceau în cântec și, dintr-un balcon de cetățeni pescari, deținut într-o colivie la vedere, se auzea un pitpalac nostalgic și răsunător, capturat într-o lungă așteptare cu undița lângă un canal de irigație, plin de apă și de pești de râu datorită unei inundații, dar care nu mușcau la viermuși fiind manipulați genetic.
Coștei și Sumotaru vorbeau și fumau pe trepte la Vulcanizare în așteptarea clientelei, care ar fi putut fi bogată dacă se confirma previziunea sateliților meteorologici privind temperatura înaltă și pe alocuri caniculară, muind cauciucul, favorizând penetrația unor obiecte ascuțite și chiar exploziile pur și simplu. Pe trotuar, la vreo zece metri de ei, trecu frumoasa Vivian, planturoasă, bogată în carne, rubensiană slăbind până la standardul femeii de treizeci de ani a lui Balzac, totuși fecioară abia azvârlită de pe băncile liceului direct în lupta vieții. Ei nu se hotărâseră încă asupra strategiei optime. Era limpede doar faptul că violența e contraproductivă. Coștei susținea că trebuie cerute scuze civilizate, reparată brățara și apoi alte obiecte casnice, și pe urmă om mai vedea. Sumotaru mergea însă de-a dreptul la țintă: el considera că ferestrele de la parter rămânând deschise datorită caniculei, s-ar putea folosi o sârmă lungă și o cârpă îmbibată cu formol sau cu ce dracu te adoarme, trebuie întrebat care știe. Apoi scoți grilajul, ceea ce la mușchii mei e ca și cum ți-ai aprinde bricheta, și poți apoi să regulezi fără prea mari complicații și pe gagică, chit că-și semnează poeziile Tahoma Lucida, și pe doamna plutonieră, care i le critică de le desființează, socotind prioritate absolută nu lirismul, ci examenele.
Necunoscătoare de bărbat, oricum neîndrăznind să-și închipuie ce gândeau demonii care îi stricaseră brățara de la mama ei, frumoasa poetă lirică Tahoma Lucida Viviana le făcu în treacăt, zâmbitoare, un fluturat semn cu mâna, nu chiar ridicată în sus, dar suficient de clar mișcată încât gestul să fie reperat și să cauzeze o seamă de gânduri sumbre, rău prevestitoare. Coștei se gândi că cineva, poate chiar baba, îl observase la geamul fetei. Jenat, el își lăsă capul în jos, înroșindu-se. Sumotaru începu să gâfâie greu de emoție, fiindcă dimensiunile sale impresionante intimidau tineretul feminin și numai pe căi foarte întortocheate ajungea el la relații pașnice cu sexul opus. Naturalețea cu care îl aborda vedeta îl buimăcea complet, nu prea mai știa de unde s-o apuce.
Micuța Vivi uitase că, pe lângă lapte, ștevie și lăptuci, mai are de
luat de la Pâine o franzelă. Nu se mai întoarse în piață, ca să nu-i pară lui Coștei că se plimbă cu tâlc prin dreptul Vulcanizării. Hotărî să cumpere una de la chioșcul dintre blocuri, un fel de borcan, mic dar aprovizionat, al lui Moș Marlett, chit că o da nițeluș mai scump și mai veche. Avu însă noroc: pâinea moșului era caldă, așa că fata își permise să ia două. De poftă și de mirosul dulce și patriarhal ce i s-ar fi potrivit ei înseși, fata începu să ciupească și să molfăie încet, bătrânește.
Căruța cu scotocitorii în gunoi plecase, lăsând în urmă duhnitura de vin ieftin, intelectual.
La containere era liniște. Și la cele mari trapezoidale deschise, și la cele mici, cu capac veșnic ținut ridicat de adoratoarele de câini.
Sprijinit cu mânuțele pe buza unuia din tablă galvanizată și privind în gol, stătea gânditor doar un zăvod gras ca un poloboc, cu picioare ridicol de scurte, poreclit de prichindeii dintre blocuri Sumotaru, fiindcă semăna cu un băiat gras, tot Sumotaru, de la noi de la Vulcanizare.
God is Dog. Un nor pribeag tocmai întunecă vremelnic soarele natural, fără de care viața pe planeta noastră se zice că n-ar fi cu putință. Pitpalacul din colivia la vedere scoate sunete mai jalnice, cărora guguștiucii le răspund cu glas jos și înfundat de fagot funebru.
O doamnă cățea în călduri ni se va arăta de după colțul blocului, remorcând un ciorchine de dulăi de diferite foste rase și de diferite actuale dimensiuni.
Ea este calmă și demnă, conștientă de responsabilitățile de mămică pe care și le asumă, de greutățile care vor veni, căci nu e ușor cu cei mici nici femeilor cu salariu în ziua de azi, dar celor fără, ce supraviețuiesc cum or fi știind numai ele, de pe o zi pe alta! Ei sunt surescitați, furioși că sunt purtați pe drumuri fără niciun folos, de mai multe ore bune. Vivian recunoaște cu bucurie printre ei pe domnul Mitică, zis și Măturici, câinele blocului ei, poreclit așa datorită cozii sale stufoase și grele, pe care când o mișcă în semn de salut, literalmente mătură cu ea cimentul.
Iar pe doamna cățea Cala o cunoaște bine mătușica. A războtezat-o cu un cuvânt de modă nouă, ale cărui virtuți semantice, poate lirice, nici c-o frământă pe nepoată: Purisanca. Prescurtat: Puri. Cum îi zicea Ionela odinioară lui Puricilă al ei!
Vivișor a văzut cu ochișorii ei cum, la nunta ei de la gunoaie și de sub trandafiri, la umbra zidului de lemn câinesc, Cala ce albă, când a vrut să se urce pe ea un zăvod poreclit de copii Handi, adică Handicapatu, sau Trepiedul, că l-au lăsat în trei picioare fiind rău Rott și cu Pit ai lui unchiu’ Vasea, ea s-a mișcat înainte mârâind, a țâșnit de-acolo, scuturându-și scârbită blana, și s-a repezit să-l lingă pe obraz pe mult mai tânărul Coștei, chit că era și ceacâr, și sașiu, și cam chior de-a binelea, dar simțitor și săritor, de un curaj dement și nobil, vulcanic nu roturier.
– Purisanca dracului! a oftat atunci madam Vidman, renunțând zâmbind să-i mai explice lamarckistei Cala că de la Handi nu se poate alege cu puiuți șchiopi, dar de la Ceacâru se poate trezi cu ei chiori.
– Ce e aia purisancă, mătușică? s-a interesat fetița.
– Ei, ce-ți trebuie să le știi pe toate?... Purisanca e un fel de babă mai așa, deșucheată, o babă mai tânără. Cum ar alinta poetul Balzac pe una peste treizeci-patruzeci trecută, dar de pe la noi din cartier, profilată pe băieți foarte tineri, ca ăia de la Vulcanizare. Cala abia începe, a avut de la cine să învețe, de la leneșa aia de Sarama, căreia nu degeaba i-am dat acest romantic nume indian, românizat de copii în Sarmaua, că prea s-a îngrășat de când cu ecomila asta!

Lui Vivi îi vine să și râdă: pentru o clipă avu în memorie, de când era mică, imaginea unor domni respectabili, exasperați la o coadă la un fel de cafea numită nechezol, vânzătoarea de la Complex, deși băgase, rămânând enigmatică sau neștiind nici ea cum sună dispozițiile, dacă se dă sau nu se dă, iar ei având totuși bănuieli sumbre că se dă pe la spate, unde domnul Garamond forma deja o altă coadă, la care a oprit și pe madam Vidman cu fetița. Și au apucat toți, să-i dea Dumnezeu sănătate, că mult l-au mai pomenit pe urmă ele două!
Precum încetinește o mașină de formula unu dinaintea unei șicane, de îndată ce o reperă pe Vivișor așa făcu și cățeaua galbenă, învechită, Cala, modificându-și în unghi drept traiectoria, pentru a se lipi de zidul jegos al blocului și a-și scărpina de el, prin frecare intensă și aplecarea indecentă a capului, greabănul pe partea din stânga.
Precum bodyguarzii, după ce au oprit limuzinele negre și stăpânul potrivește la nesfârșit panglicile la coroană la monument, pentru presă, iar ei se îndreaptă cu pași amenințători și priviri fixe spre adunătura de gură-cască, tot așa și dulăii nuntași, lăsând mireasa să-și facă treaba la zid, se îndreptară spre Vivian, cu Măturici în frunte, însă nu disuasiv ca de protecție, ci cu vădite porniri agresive, care reieșeau din lătratul exagerat de furios, nepoliticos de le săreau stropi diamantini odată cu aerul din plămâni.
– Marș!... Marș! țipă fata, instinctiv dar voios și, crezând că le e foame, le azvârli pâinea ciupită, de care haita se feri însă ca de o piatră, întețindu-și lătrătura și apropiindu-se și mai mult de apetisantele ei picioare, încălțate cu niște săndăluțe roșii cu botul decupat de se vedeau inofensive unghii ojate sidefiu, nu canini incisivi, încât n-aveai de ce să te temi și să te dai înapoi, oricât de javră ai fi fost.
– Marș!... Marș de-aici! Auuu! țipă încă o dată micuța Vivi când aproape că-i atinse genunchii o jigodie cenușie, cu un ochi albastru ca privirea colegului Coștei și cu unul alb ca faianța de la baie.
Poc!... Plici! dădu ea în el cu punga în care se aflau laptele, ștevia și cele trei legături de salată, în loc să se lase mirosită ca-ntr-o editură.
Buimăcită, fiara dădu înapoi și se retrase lateral, în timp ce creierul năuc al studentei se întreba, în mod cât se poate de intelectual și de nepotrivit bătăliei necruțătoare care e lupta pentru existență, dacă despre o persoană cu ochii de culori diferite se zice corect, cum? Că e împălișată, sașie sau ciacâră? Iar urmarea acestui scurt moment de retragere din teroarea prezentului, care de fapt este una a istoriei înseși, fu că dulăii, văzând pisoiul cel turcesc de pe pungă că părăsea hoțește floricelele albe cu miez galben, asemănătoare margaretelor de pe la noi, agresându-i cu înălțimea lui aparentă ca de cotoi, au răspuns la miorlăita violență cu și mai mare violență, înfigându-și bine colții în el, făcând punga harcea-parcea, tocând ștevia și salata, slobozind pe asfalt ca pe o torpilă albă megasticla de plastic cea umplută cu lapte de vacă.
– Auuu!.. Marș! Marș de-aici! Ajutooor! a strigat iar, văzându-se tâlhărită, micuța Vivi din tot Universul, scăpând din mâini și cea de-a doua pâine.
Și atunci au apărut dinspre Complex, în fuga mare, ca un comando de-al poliției de vecinătate, alde Coștei, Sumotaru și, mai târziu puțin, domnul Garamond. Totodată, s-a deschis un geam binecunoscut la cotețul doamnei Vidman, care în persoană hămăia și ea răgușit ceva sfaturi Vivianei, cum că să se aplece, să ia de jos o piatră și să ochească să dea cu ea în ăla cenușiul, care e liderul grupului!
Prea târziu. Fata plângea deja sfâșietor, iar dinspre gleznă și de pe fluierul delicatului ei picioruș stâng curgeau șiroaie subțiri de sânge rubiniu.
– Mama... Mama, azi-noapte... Vai! Vai, ce nenorocire!... Ce nenorocire! bolborosea printre sughițuri Vivian, în timp ce, la fereastră, madam Vidman, dându-și seama și ea că ireparabilul s-a produs, se apucase cu mâinile de cap într-un gest tragic grec de disperare mută și fără leac.
– Care din ei ai mușcat? întrebă tunător Coștei, odată ajuns la locul faptei. Fără a mai aștepta răspuns, el culese de pe jos pietre și pietricele și recipiente de plastic și ținti în câini la întâmplare. Ei mârâiră încă, supărați, sparseră totuși gașca și se răspândiră în toate direcțiile, dând din cozi cu o veselie din care nu reieșea deloc că regretă vreunul fapta!
– Care ai mușcat, mă? puse el încă o dată această întrebare primordială în terapia antirabică. Rușine să vă fie, mă!... Ce rușine!
– Ãla ciacâru, cenuși-uuu! mărturisi printre lacrimi micuța Vivi. Fir-ar ai dracului cu cine le dă de mâncare și-i hrănește fără să-i ia acasă! adăugă ea, bătând puțin din picior și făcându-l să înghită în sec pe domnul Garamond, aflat în culpă.
El asista deoparte visător, dar răspunse demn, aproape mârâind:
– Ai mei stau amândoi doar sub mașină, domnișoară, și nu atacă niciodată pe nimeni! Cât despre luatul acasă, e ilogic. Trebuie să ajuți orice ființă aflată în nevoie, asta e ecomila! Iar cine ajută un cerșetor nespălat și bețiv, un aurolac în criză sau un boschetar ofticos, sau chiar un popă dintr-o parohie zgârcită, nu e obligat să-l ia și acasă, cum nici eu, care te ajut pe tine nu cred că e bine să te duc sus, la mine în coteț, fiindcă nici nu știu dac-a apucat să plece, Ionela mea la servici!
Totodată, el luă cu deosebită grijă de pe jos pâinile și laptele, arătând că deplânge macularea simbolurilor lor ca alimente sacre.
– Lasă-le-acolo! Aruncă-le la gunoi! Lasă-le! Nu mai am nevoie de ele!!! țipă isteric fata, care ținea totuși în mână, în virtutea inerției, punga sfâșiată în care snopul de ștevie și salata abia se mai țineau ca printr-un miracol.
– De ce?... Da’ nu... mormăi încurcat și Sumotaru, ștergând de colb cu mâneca sticla de lapte. Ãsta n-are absolut nimica, preciză el cu vocea sa subțire și mămoasă, iar pâinea o treci puțin prin flacăra de la aragaz și se dezinfectează de toți microbii, indiferent dac-au pus câinii botul pe coajă!... Prin câte mâini poposește ea, chiar că n-are nicio importanță, domnișoară, dacă a căzut puțin pe jos. E păcat de Dumnezeu, că e chipul Domnului nostru Iisus, pâinea, ca să-ți bați joc de ea și s-o arunci. Altul poate se uită și n-are... Iar tu o dai tot la câinii care te-au mușcat!
– Vai, ce nenorocire! Vai, vai, vai ce mai nenorocire s-a întâmplat! mai aminti o dată de tragedia ei, cu gravitate de sibilă, bătrâna gardiană la fereastră și dispăru brusc, deschizând ușa, să întâmpine pe micuța și nefericita Vivi, care venea șchiopătând și remorcând după ea un ciorchine lung de bărbați de diferite vârste și dimensiuni, celor doi foști colegi ai ei și vecinului de la al treilea etaj, adăugându-li-se între timp și alții, care toți vociferau împotriva înmulțirii debordante a câinilor fără stăpân, însă neputându-se constitui toți locatarii în haită n-avea nicio cățea din cartier a se teme de măsuri concrete contra puiuților ei, care de fapt nu mușcaseră pe nimeni!