4 februarie 1948, o zi de miercuri. În singurul liceu dintr-o urbe carpato-danubiano-pontică, la cercul pedagogic de limba și literatura română au participat doar verișoarele Verronica Eminentovici și Mitte Eminentovici. Ambele au rămas domnișoare bătrâne, deoarece au căutat să se căsătorească doar cu un bărbat asemănător fizic și spiritual cu poetul nepereche, Mihai Eminescu, alintat Nicuță de prima și Mișu de a doua profesoară. Ciudat era și faptul că verișoara Verronica semăna izbitor de bine cu Veronica Micle, mignonă, blondă cu părul lăsat lung, despre care poetul național a scris: "Ziua de 4 februarie 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut-o pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea mi-a dăruit flori albastre pe care le voi ține toată viața". Profesoara putea să recite la orice oră de zi sau de noapte poeziile de dragoste ale lui Mihai Eminescu dedicate Veronicăi Micle: "Iubind în taină", "Ce-mi șoptești atât de tainic", "Eu număr, ah, plângând", "Ce șoptești atât de tainic", "În liră-mi geme și suspină-un cânt", "Gelozie", ba chiar și "M-ai chinuit atâta cu vorbe și iubire", care conține în penultima strofă versurile: "Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine, / Făr-a comite, doamnă, păcatul moștenit. / Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine! / Azi muza mea mă cată cu ochiul liniștit."
De mirare era și asemănarea Mittei Eminentovici cu Mite Kremnitz, trup mijlociu, blondă cu părul tăiat scurt, căreia Mihai Eminescu i-a dedicat poezia "Atât de fragedă, te-asameni", care începe cu versurile: "Atât de fragedă, te-asameni / Cu floarea albă de cireș, / Și ca un înger dintre oameni / În calea vieții mele ieși", Profesoara învățase pe de rost "Cântul V", din partea "Infernul" din "Divina comedie" de Dante Alighieri, din simplul motiv că a fost citit cu glas tare de Mihai Eminescu imediat după consumarea unui moment neplatonic cu Mite Kremnitz. Profesoarei de filologie îi plăcea cel mai mult scena sărutului, din versurile 133-136, pe care îl recita în italiană, înainte de a se culca, deoarece o prindea un dulce fior în tot corpul: "Quando leggemmo che il sorriso di lei / venne baciato dal suo amante, / costui, che mai sarà da me diviso, / la bocca mi baciò tutto tremante", paragraf în care infidela Francesca de Rimini, aflată în iad, povestește cum a căzut în păcat cu Paolo Malatesta, fratele soțului ei, Giovanni, în timp ce citeau împreună un pasaj, descriind un sărut, dintr-o carte de dragoste. Mitte Eminentovici a tradus celebrele versuri într-un mod original, fără rimă, cu anumite adaptări, precizări și adăugiri, în mod didactic, deformare profesională după aproape o viață de activitate la catedră: "Când am citit în carte că surâsul ei / i-a fost acoperit de sărutări de către amant, / Paolo, care, de atunci, nu s-a mai despărțit de mine, / m-a sărutat și el pe gură, tremurând din tot corpul". Suspinând, domnișoara profesoară se întreba adesea, retoric: "De ce Mite Kremnitz, în însemnările ei, a relatat acest episod erotic?" Uneori, ea găsea același răspuns: "Poate pentru a insinua că Mișu a fost un om atât gingaș și stângaci cu femeile, încât, dacă avea dorințe aprinse de bărbat, atunci făcea apel la citate erotice din marii clasici ai literaturii universale. De aceea îmi doresc un bărbat suav, necorporal, fără virilitate egocentrică, care să atingă centri nervoși ai sensibilității sufletești feminine, după calapodul lui Mișu".
În cadrul cercului cele două profesoare și-au propus să discute manualele de limba și literatura română pentru trei clase gimnaziale, editate în toamna anului precedent, avându-l ca autor pe George Călinescu. După nici cinci minute de discuții, și-a făcut apariția inopinată Gheorghe Gheorlinescu, un bărbat masiv, cu buze mari, acoperite de o mustață lăsată după modelul dat de Stalin, ochi negri, scăpărători, de cărbune aprins, activist de partid la cultură, fost muncitor tipograf, autodidact, care cocheta cu poezia. Fiind anunțat cu ceva vreme înainte cu tema cercului pedagogic, el a întrebat de la început pe un ton răstit:
- Tovarășă Mitte, știți că pe George Călinescu îl cheamă, de fapt, Gheorghe Călinescu? Este ca și cum aș impune celorlalți ca pe mine să mă strige George. Cum ar suna: George Gheorlinescu? Ca un franțuzism mic-burghez, potrivit ca nuca în perete!
- Tovarășe Gheorlinescu, vă rog să aveți în vedere că George Călinescu este un pseudonim literar. El a semnat mult timp G. Călinescu.
- Tovarășă Verronica, știți că el a fost înfiat, numele lui la naștere fiind Gheorghe Vișan?
- Cum să nu? Dar nu discutăm acest amănunt biografic în cercul nostru pedagogic.
- Tovarășă Mitte, știți că George Călinescu a îndemnat bărbații la destrăbălare?
- Ce cuvânt oribil?
- A afirmat în "Enigma Otiliei" că, citez: "Un bărbat cu o singură femeie este emasculat, de fapt". Sunt convins că nu știți: emasculat înseamnă castrat.
- Ooo… nu este nevoie să ne explicați…
- Tovarășă Verronica, știți ce a spus George Călinescu despre regele Carol II, după ce acesta a promulgat legea Casei Scriitorilor, care prevedea pentru scriitori pensionarea de la vârsta de 56 de ani, pensiile fiind, pe cinci categorii, de la 8000 la 25000 de lei? Nu știți! Eram sigur! El a spus: "Nihil sine Deo, nihil sine Rege"! A fost un monarhist, chiar dacă în prezent este deputat de Botoșani. Este un oportunist, își schimbă opiniile politice ca marinarul poziția velelor, după cum bate vântul. Aceste manuale i-au apărut pentru că a avut relații sus-puse la Ministerul Educației Naționale, o afacere pentru el. S-ar putea să fie dat afară din universitate pentru trecutul său, chiar în acest an.
- Să trecem la tema programată, tovarășe Gheorlinescu! Să luăm manualele pe rând. Se poate?
- Păi, tovarășă Mitte, răsfoiesc manualul pentru prima clasă de gimnaziu. Ce văd? Conține poezia "Ce te legeni?"! Ce caută Eminescu în manual? Păi, știți că el a scris și poezii pornografice? Culegeam literele de plumb din "Spovedania" lui Mihai Eminescu, una câte una, începusesem să le mângâi și încet-încet m-am excitat atât de tare, încât am fost nevoit să rog o tovarășă tipografă, militantă și ea pentru comunismul adus ca lumina soarelui, tot de la răsărit, să meargă cu mine într-o debara, unde am ținut broșuri, care îndemnau la revolte sociale. Era prin ’35. Făceam parte dintr-o echipă de agitatori. Trebuia să dăm tot acest material propagandistic, pentru a fi răspândit în oraș, unui tânăr, calfă de cizmar, acum secretar al Comitetului Regional Constanța, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Ați auzit de el, tovarășă Verronica?
- Habar n-am. Am auzit despre Petru Groza și Lucrețiu Pătrășcanu.
- Dar dumneavoastră, tovarășă Mitte?
- Habar n-am. Eu, ca și Verronica, știu doar despre Petru Groza și Lucrețiu Pătrășcanu.
- Nu aveți nicio scuză! Să revenim la subiect! Cum spuneam, acolo, pe broșurile întinse pe ciment, eu și colega de servicu i-am imitat pe fetișcana măritată și popa din "Spovedania". Am crezut că am ajuns în al noulea cer al lui Dante Alighieri, ultimul, în care nici stele nu mai sunt, nici măcar cele verzi - bună gluma, nu? - ci doar lumina. Pe cuvântul meu de fost tipograf că așa a fost!
- Dar, tovarășe Gheorlinescu…
- Vă recit din memorie din poezia "Spovedanie": "Pacea se coborîse pe întreaga fire / Coborîse seara la o mănăstire / Era în toiul serii jos într-o poiană / Stau vorbind un popă cu o fetișcană / El cu barbă lungă și obraji frumoși / Cu ochi de cărbune și corp viguros / Ea micuță, zveltă, cu sâni săltăreți / Cu șolduri rotunde și cu părul creț"…
Ooo… nu… până aici, vă rog, tovarășe Gheorlinescu!
- Să trecem la manualul de clasa a doua de gimnaziu! Văd că, în sfârșit, tovarășului George Călinescu și-a dat seama de greșeală. Nici urmă de Mihai Eminescu. Avem, în schimb, Lev Tolstoi și Zaharia Stancu. Până la urmă, cine a fost Mihai Eminescu? Păi, numele lui adevărat este Mihail Eminovici! Iosif Vulcan a fost "nașul literar", care i-a schimbat numele în februarie 1866, când a primit poezia "De-aș avea" la sediul redacției revistei "Familia". Apoi, nici data exactă de naștere nu este clară. Într-un registru de la "Junimea", Mihai Eminescu a declarat și a semnat că s-a născut pe 20 decembrie 1849. În documentele Gimnaziului din Cernăuți apare că Mihai Eminescu s-a născut pe 14 decembrie 1849. În arhiva bisericii Upsenia din Botoșani este menționat faptul că Mihai Eminescu s-a născut pe 15 ianuarie 1850. Aglae, o soră de.a lui, a susținut că Mihai Eminescu s-a născut tot pe 15 ianuarie 1850, dar la Ipotești.
- Dar, să nu uităm cele 94 de strofe ale poemului "Luceafărul", capodopera lirismului eminescian, în care apar marile teme abordate de Nicuță: dragostea, geniul, natura...
- Opriți plugul cu lăudătorii, măi tovarășă, că subiectul poemului nu este original. "Luceafărul" este o versificare a basmului "Fata în grădina de aur", adus în țară prin anul 1861 de Kunisch și nu știu mai cum îl chema, un nemțălău. Știați asta? Sigur că da, însă treceți cu vederea acest aspect, ca să formați cultul lui Eminescu atotștiitor, de toate făcător! În basm, un zmeu s-a îndrăgostit de o fată de împărat. Aceasta i-a pus condiția să devină muritor. Zmeul s-a dus la demiurg cu această cerere, dar a fost refuzat. Între timp, fata s-a îndrăgostit de fiul unui alt împărat, ambii fugind în lume. Zmeul, nebun de gelozie, a prăvălit o stâncă peste fată, provocând o durere atât de mare în sufletul tânărului, încât el a murit de inimă rea.
- Tovarășe Gheorlinescu, poemul este o îmbogățire exemplară a gândirii mitice cu idei filosofice.
- Păi, ce mare lucru? Doar a studiat filosofia atât la Viena între 1869 și 1872, ca "Gasthörer", adică "auditor", deoarece nu a avut diplomă de bacalaureat, cât și la Berlin, între 1872 și 1874, ca "ordentlicher Student", ceea ce înseamnă "student extraordinar". Chiar dacă nu a luat licența s-a prins ceva de el. Îmi dați dreptate, nu? Spuneți-mi un element original, o idee originală în opera lui! Totul este preluat din cursurile audiate sau din lecturi. El este un versificator din filosofia altora. De exemplu, de la Arthur Schopenhauer, Mihai Eminescu a preluat pesimismul incorigibil, deoarece, filosoful german a afirmat că voința este un impuls interior, creator permanent de noi necesități, care nu pot fi satisfăcute niciodată pe deplin și, astfel, viața devine un șir lung de suferințe. Dacă omul își neagă voința, el scapă de chinuri, modalitatea de realizare constând fie prin asceză, fie prin contemplație artistică. Arta îl face pe om liber de suferințe, transformându-l în "einfach und passiv Subjekt der Erkenntnis", adică, dacă nu v-aș jigni prea mult cu traducerea, "subiect pur și pasiv al cunoașterii".
- Dar ce sublim este descris zborul lui Hyperion prin cosmos! Nu mă pot abține să nu citez: "Un cer de stele dedesubt, / Deasupra-i cer de stele/ Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin ele."
- Ce este precizarea "cobori în jos", s-ar putea coborî și în sus, tovarășă Verronica?
- Este o licență poetică…
- Dacă aș fi scris eu un vers atât de stupid ca acesta, ar fi fost toată critica literară buluc peste mine, cu tot arsenalul din dotare.
- Poezia a fost tradusă în franceză de Alexandru Vlahuță: "L’etoile du berger".
- "Steaua ciobanului"? Mai bine traducea titlul în "Hyperion", deoarece sună mult mai frumos.
- Dumneavoastră treceți cu vederea cosmogonia lui Mihai Eminescu din, de exemplu, poezia "La steaua", din care citez câteva versuri: "Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre" sau "Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, si nu e".
- Tovarășă Mitte, în primul rând, la această poezie a existat și continuă acuzația de plagiat, despre care nu vreau să discut acum. Vă atrag atenția că prima determinare a vitezei luminii a fost realizată în 1676 de astronomul danez Ole Christensen Rømer, el declarând valoarea de 220.000 de kilometri pe secundă, cu un sfert mai mică decât cea determinată de cercetătorii moderni. De aceea este normal că o stea, imediat după ce s-a format, să fie observată mult mai târziu de la un observator aflat la o oarecare distanță. Tot așa, o stea poate să dispară, dar ea încă să fie vizibilă din depărtare. Mihai Eminescu nu putea fi străin de faptul că viteza luminii este finită.
- Dar, ce spuneți despre nașterea universului din "Scrisoarea I": "Dar deodat-un punct se mișcă… / cel întâi și singur. Iată-l / Cum din haos face mumă, iară el devine Tatăl!…"
- Păi, tovarășă Verronica, "Tatăl" se găsește în "Geneza" din Vechiul Testament, iar Mihai Eminescu, sexosul autor al pornograficei "Spovedania", a mai adăugat și o "mumă", cu toate literele scrise cu minuscule, dând o explicație genitală a obârșiei lumii. Unde este ideea filosofică inovatoare? Eu, poate și dumneavoastră și mulți alții, cu toții ne-am gândit în copilărie că pe lângă Dumnezeu-Tatăl ar trebui să fie și o "Mumă", dar cu prima literă scrisă cu majusculă.
- Să trecem la celălalt manual, tovarășe Gheorlinescu. Se poate?
- Ooo… ce văd? Poezia "Greieruș"! Din nou Mihai Eminescu? Este prea mult! George Călinescu a întrecut orice măsura!
- Tovarășe Gheorlinescu, dumneavoastră gândiți exclusiv masculin. Bărbatul - genial, sexos, iar ea, femeia – o floare de rupt în trecere. Permiteți-mi să recit poezia "Greieruș", a erosului de fată mare, descris de Mișu într-o formă populară, care induce în cititor o plăcere artistică dintre cele mai înalte, mai ales pentru fetele de gimnaziu: "Greieraș ce cânți în lună, / Când pădurea sună, / Cum nu știi ce am în mine, / Greiere străine? / Că te-ai duce, de-ai ajunge, / Noaptea de te-ai plânge / Ca o pasăre măiastră / La noi în fereastră. / Vai de picioarele mele / Pe-unde umblă ele! / Vai de ochișorii mei / Pe-unde umbla ei! / Inima-n mine-i bolnavă, / Floare de dumbravă"…
- Ooo… destul, tovarășă Mitte, cu recitarea unor bocete sterile, de adolescentă cu vedenii stranii, care zărește în lună nici mai mult nici mai puțin decât un greiere. Bine că nu a văzut un păianjen! Ca în grinda din tindă. Ha, ha! Nu mai declamați lamentările uneia, până ieri puberă, care nu știe încă ce vrea, și apoi, o să prea vrea ce știe, ca fetișcana măritată din "Spovedanie". Ați remarcat că Mihai Eminescu nu a omis să descrie și femeia, care, ca să vă parafrazez, rupe în trecere știuleți. Ha, ha, v-am zis-o!
- Orice ați spune dumneavoastră, pentru mine, Mihai Eminescu rămâne bărbatul ideal, nu-i așa, dragă Mitte?
- Pentru mine, Mihai Eminescu a rămas și va rămâne ca un Făt-Frumos din basme!
- Eu m-am pregătit pentru această întâlnire cu dumneavoastră, chiar dacă nu am studii de specialitate, am știut unde și cum să mă documentez. Mi-au trecut prin mâini mii de cărți la tipografie De aceea, ascultați ce a scris Mite Kremnitz, sosia dumneavoastră, în privința frumuseții lui Mihai Eminescu: "Mai mult scund decât inalt, mai mult voinic decât zvelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu înfățișarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la fata, nebărbierit, cu dinți mari galbeni, murdar pe haine si îmbracat fără nicio îngrijire." Din studii comparative a rezultat că avea înălțimea de circa 1,64 metri, iar Matei Eminovici, fratele mai mic și cel mai longeviv, a mărturisit: "Mihai era foarte păros, credeai că-i omul lui Darwin". Nicolae Densușianu l-a descris astfel: "Era un tânăr cu față negricioasă, cu ochii mari, cu un zâmbet pe buze".
- Tovarășe Gheorlinescu, pe noi nu ne interesează atât de mult corporalitatea lui Mihai Eminescu, cât faptul că a fost un vizionar, a scris "Împărat și proletar".
- Tovarășă Verronica, îmi displac total versurile: "Faceți ca-n astă lume, să aibă parte dreaptă, egală fiecare și să trăim ca frați!". Adică leneșul să aibă parte egală cu cel harnic, nu? Să încurajăm nemunca? Noi, comuniștii, punem mare accent pe munca în acord, la bucată, nu pe aceea în regie. Cine produce mai mult trebuie să primească în plus. Apoi, noi să fim frați cu foștii exploatatori? Mai bine îi omorâm sau îi trimitem într-un lagăr de muncă forțată, într-un gulag.
- Ooo… ce grotesc!
- Păi, ce ne propune Mihai Eminescu? Să renunțăm la cultura europeană, începută încă de pe timpul Atenei lui Pericle, Platon, Socrates, continuată cu Renașterea din literatură, arte plastice, muzică, arhitectură. Citez: "Sfărâmați statuia goală a Venerei antice"! Apoi, noi ce să facem? Tot Mihai Eminescu ne dă un răspuns halucinant: "Zidiți din dărâmături gigantice piramide"! Adică să construim morminte uriașe, înălțate spre cer, temple păgâne. Această propunere este dovada că, încă din 1 decembrie 1874, când a compus "Împărat și proletar", Mihai Eminescu a prezentat accese de nebunie, simptome de psihoză maniac-depresivă ereditară, diagnosticul pus de doctorul Șuțu pe 28 iunie 1883, cu prilejul primei internări.
- Ooo… domnule Gheorlinescu, sunteți un Ghiță Contra pentru Nicuță cel Mare și Sfânt, parcă trăiesc unul dintre cele mai urâte vise din viața mea.
- Ooo… l-ați făcut și sfânt. Din punctul de vedere al Veronicăi Micle poate a fost un sfânt. Tovarășă Verronica, am și cuvinte de maximă apreciere pentru Mihai Eminescu, atunci când, de exemplu, a scris: "Religia - o frază de dânșii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, / Căci de-ar lipsi din inimi speranța de răsplată, / După ce-amar muncirăți mizeri viața toată, / Ați mai purta osânda ca vita de la plug?" Sunt cuvinte spuse de un ateu convins, nedus la biserică. Am dreptate?
- Ooo… sunteți un detractor al lui Mișu cel Mare și Sfânt, parcă trăiesc un coșmar.
- Am înțeles ce vreți să spuneți. Figurativ vorbind, eu am rupt din sfânt o moaștă nerecomandată, perisabilă, nu din oasele perene, rezistente peste veacuri, ci… ha, ha… din partea dorsală, cea mai moale a corpului.
- Ooo… ce glumă macabră, de prost gust! Motivul detractărilor pe care le faceți este că nu știți să faceți analiză pe text.
- Păi, tovarășă Mitte, de ce vă faceți că nu ați observat cacofonia "ca cu" din versurile precedente? Am sau nu dreptate? Este tot licență poetică? Dacă aș fi scris eu o asemenea cacofonie, critica literară m-ar fi desființat ca poet, "m-ar fi îngropat", cum se spune în lumea literară. Lui Mihai Eminescu i se iartă tot.
- "Împărat și proletar" este un poem filosofico-social, o transpunere a concepției poetului despre devenirea istorică.
- Păi, tovarășă Verronica, iar mă provocați! Concepția filosofică din poem nu este originală, a fost preluată în mare parte de la Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Să începem cu faptul că filosoful german a introdus mai multe concepte fundamentale, printre care: "Herr", adică "stăpân", "Knecht" - "slugă", "Selbstbewüsstsein" "conștiință de sine". Acest ultim concept, conform teoriei lui Hegel, înseamnă că omul există în măsura în care există pentru ceilalți. Recunoașterea statutului unui om de către ceilalți înseamnă că acel om și-a relevat identitatea, are conștiință de sine. Stăpânul hegelian, în acest caz, împăratul Napoleaon III, este recunoscut de sluga hegeliană, în acest caz, de plebea pariziană în, de exemplu, versurile: "Și mâna-i care poartă destinele lumești, / Cea grupă zdrențuită în cale-i o salută./ Mărirea-i e în taina legată de acești." Finalul poemului este pesimist, de influență schopenhaueriană, împăratul spunând: "Ș-un gând te-ademenește: ca vis al morți-eterne e viața lumii ’ntregi!" Quod erat demonstrandum! După cum v-am mai spus, Mihai Eminescu a fost un versifcator al ideilor filosofice enunțate de alții.
- Tovarășe Gheorlinescu, orice ați spune dumneavoastră, dar să știți că în versurile lui Mișu se ascunde cea mai înaltă gândire filosofică din cultura românească. Titu Maiorescu a spus că autorul "Luceafărului" va domina secolul XX nu numai din punct de vedere poetic, dar întreaga "cugetare românească".
- A scos Mihai Eminescu un tratat sau, măcar, un dicționar de filosofie? Mihai Eminescu a scris circa 17000 de pagini, cu tot cu variante la aceeși scriitură, iar Nicolae Iorga – extrem de multe, peste de 40000. Filosofia românească a fost într-o criză de recunoaștere publică, dar și de sine, de aceea, Titus Maiorescu nu a fost prea departe cu prezicerea pentru prima jumătate a secolului XX, a fost chiorul între slabi văzători. Mihai Eminescu nu a adus nimic nou în specializarea sa universitară, a fost doar scribul de servicu al propriilor gânduri sau senzații, care a notat tot, chiar și debordările pornografice.
- Nicuță a fost scris "Sărmanul Dionis", prima nuvelă fantastică din literatura română.
- O nuvelă cu un balast de 15 strofe, care nu au legătură cu firul povestirii, fapt care dovedește că Mihai Eminescu s-a simțit cel mai bine în poezie. Dialogul este forțat. Vă dau un exemplu, deoarece v-am mai spus, eu m-am pregătit cu acribie pentru această întâlnire. Ascultați: "Ce frumos a fost papa! zicea el surâzând și mumă-sa, auzindu-l, își ștergea într-ascuns lacrimile ei. - Ochii? nu-i așa, Dionis - ochii! - Da, mamă!" Apoi, nu este corectă exprimarea: "își ștergea într-ascuns lacrimile ei". Dar, deh, s-ar putea ca dumneavoastră să vi se pară genială! Mai este și zeama lungă de fasole – excese de epitete, comparații, metafore obositoare, în care se pierde din vedere cărnița - verbul, firul narațiunii. Astfel eu mi-am dat seama de metamorfoza lui Dionisos în călugărul Dan abia când s-a remetamorfozat în personajul inițial, care visase, citez: "și... și își deschise ochii". Nici ploaia, nici ninsoarea nu sunt bune, dacă depășesc o anumită limită!
- Dar despre publicistica lui Mișu ce spuneți, tovarășe Gheorlinescu? Chiar m-ați făcut curioasă ce enormități veți mai spune.
- Stați așa, ca să clarificăm acuzația că "La steaua" ar fi un plagiat după "Siehst Du der Stern", adică "Vezi tu steaua", poezie apărută în 1851, fiind compusă de scriitorul elvețian Gottfried Keller. Într-o primă etapă, eu voi citi poezia în germană: "Siehst Du den Stern im fernsten Blau / der Schimmerernd fast erbleicht? / Sein Licht braucht eine Ewigkeit / bis es dein Aug’ erreicht. // Vielleicht vor tausend Jahren schon / zu Asche stob der Stern. / und doch steht dort sein milder Glanz / noch immer still und fern. // Dem Wessen solchen Scheines gleicht / der ist und doch nicht ist / oh Lieb dein anmutvolles Sein / wenn du gestorben bist". Apoi, tot eu voi citi o traducere aproximativă, făcută de mine, deoarece am învățat germană pe front. Fiți atente! "Vezi tu steaua din albastrul îndepărtat / A cărei licărire aproape pălește / Luminii ei i-a trebuit o eternitate / Până ce a ajuns la ochiul tău. // Poate cu o mie de ani în urmă / În cenușă s-a transformat steaua, / Și totuși stă acolo luciul ei blând / Încă mereu tăcut și îndepărtat. // La ființa umană un astfel de luciu luminează / Care este și încă nu este / O dragoste, ești plină de grație, / Când tu deja ai murit". Și acum…
- Doar nu o să citiți "La steaua", pentru a face comparația, tovarășe Gheorlinescu!
- Nici gând! O voi recita! Atenție! "La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă. // Poate de mult s-a stins în drum / În departări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre. // Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie; / Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, și nu e. // Tot astfel când al nostru dor / Pieri în noapte-adâncă, / Lumina stinsului amor / Ne urmărește încă". Ce părere aveți? Plagiat, asociație de idei sau reminiscență? Tovarășă Verronica, vă ascult!
- Profesorul universitar de filologie Garabet Ibrăileanu a spus în 1928: "E o refacere, se poate spune o transfigurare, e atât de minunată, încât ar fi deajuns numai această «La steaua» pentru a face nemuritor pe «traducătorul» ei".
- Refacere? Adică plagiat, dar spus eufemistic!
- Profesorul universitar de filologie Mihail Dragomirescu a făcut în 1906 următoarea apreciere: "Este un caz de originalitate plastică slabă, dar adâncă".
- Deci, originalitate plastică slabă, un eufemism pentru plagiat!
- Cu și fără "La steaua", convingerea mea este că Nicuță rămâne poetul nepereche.
- Cu și fără "La steaua", convingerea mea este că Mișu rămâne poetul nepereche.
- Trecem la publicistica lui Mihai Eminescu? O lăsăm baltă sau o vom discuta cu altă ocazie, ce spuneți?
- Tovarășe Gheorlinescu, să vedem ce mai spuneți despre ziaristul Nicuță, care a militat contra cedării sudului Basarabiei, în schimbul alipirii Dobrogei de Nord, ca urmare a Păcii de la Berlin, încheiată pe 1 iulie 1878. Voi cita dintr-un articol din multele scrise în acest sens: "Noi am zis de la început că nu există compensații pentru Basarabia, precum nu există niciodată vreo plată pentru o palmă din pământul patriei. Acestea sunt lucruri sfinte, care se pierd și se câștigă prin împrejurări istorice, dar nici nu se vând, nici nu se cumpără, nici nu se schimbă".
- Mihai Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la "Timpul", ziar al conservatorilor, unde a lucrat șase ani. Deci s-a dat cu burghezii. Înainte de a vă pune o întrebare, voi face o mică paranteză. Pe 23 August 1944, tovarășul Iosif Vissarionovici Stalin, marele prieten al tuturor popoarelor, ne-a luat Basarabia, dar ne-a retrocedat din Transilvania de Nord, răpită de hortiști pe 30 aprilie 1940, în urma Dictatului de la Viena. Este corect ce-am spus până acum?
- Stalin a luat și de la Ungaria un teritoriu, ca să nu facă discriminare între frații mai mici.
- Exact, tovarășă Verronica. Acum vine întrebarea. Știți ce a scris Bogdan Petriceicu-Hașdeu despre natura Basarabiei?
- Spuneți-ne dumneavoastră, tovarășe Gheorlinescu, ne putem aștepta la orice.
- Citez! "Natura Basarabiei diferește din totdeauna de aceea a celorlalte țări române. În loc de majestuoase păduri și daurite holde, nu vezi decât monotone deșerturi, așternute cu luciul nisipului sau presărate cu debili arbuști, păducei sau măcieși, și cu sălbatice ierburi și buruieni, între care cel mai caracteristic este fantasticul scaiete, al cărui cap, rotund ca o minge, spinos ca un arici și ușurel ca puful, se dezlipește toamna de putrezitul său trunchi și apoi, gonit de cea mai slabă suflare a vântului, se rotește mereu de-a lungul pustiului, până ce se îneacă în Nistru sau în Dunăre. În loc de posomorâții Carpați, uriașe santinele, nu vezi decât pitulate și împrăștiate grămăjoare de pământ, care par a fi înălțate de mâna omului, căci producerile naturii nu pot fi atât de meschine. În loc de nenumărate ape și râulețe vezi câte o baltă săracă, câte un pârâu efemer, pe care nu îl vei mai găsi mâine, sorbit fiind de arșița soarelui". Păi, tovarășele mele profesoare, iată pentru ce s-a luptat cu penița de ziarist Mihai Eminescu.
- Tovarășe Gheorlinescu, nu ați văzut valea Răutului, la cotul în ac de păr de la Orheiul Vechi, flancat de versanți stâncoși verticali, înalți de peste 100 de metri!
- Tovarășe Gheorlinescu, nu ați trecut pe malul Nistrului, lângă cetatea de la Soroca, unde ai impresia că ești lângă Freiburg, pe Platoul Elvețian, pe valea râului Saane.
- Păi, tovarășe profesoare, eu nu dau ochii peste cap și nici nu cad pe spate ca dumneavoastră, când aud de Mihai…
- N-a apucat activistul de partid să spună mai mult că a fost întrerupt de directorul liceului, un bărbat cu figură fioroasă, cu bărbie masivă, parcă cioplită în piatră, cu ochii aproape acoperiți de sprincene stufoase, care a rostit tărăgănat, cu gravitate în glas:
- Tovarășe Gheorghe Gheorlinescu, am primit telefon de la cancelaria primului-ministru, tovarășul Petru Groza. Sunteți chemat la București.
- La București, este de rău sau de bine? a întrebat activistul de partid, devenit dintr-o dată palid la față.
- Este de bine. Se pare că veți fi numit atașat cultural la ambasada țării noastre de la Moscova.
După ce Gheorghe Gheorlinescu a plecat tot atât de intempestiv cum a venit, Verronica Eminentovici s-a adresat verișoarei ei:
- Știi, dragă Mitte, activistul de partid mi-a stricat tocmai această zi.
- Dar, ce este azi, dragă Verronica?
- Cum, ai uitat? Azi se împlinesc 72 de ani de când Veronica Micle, sosia mea, i-a acordat o oră de îmbrățișări inghenue lui Nicuță. O zi sfântă pentru mine!
- Dacă stau să mă gândesc bine, activistul de partid mi-a stricat și mie această zi, care are și pentru mine o anumită importantă.
- Care?
- Cum bine știi, Mite Kremnitz a avut mai multe iubiri total neinghenue, una fiind cu Mișu, celelalte fiind, printre altele, cu regele Carol I și cu Titu Maiorescu, cumnatul ei.
- Ãăă… îmi amintesc o scrisoare a lui Titu Maiorescu către un prieten, referitoare la relația sa cu Mite Kremnitz: "Cu luni în urmă îmi dădea brațul îmbrăcat; apoi mâna goală, apoi i-am atins obrazul; m-am animat de buze; ea mi-a lăsat în voie sânul, în cele din urmă piciorul pfui, sună oribil când scriu asta; și totuși sunt atât de fericit când o fac…"
- Exact. Din relația cu regele Carol I s-a născut Emmanuel. Kremnitz, iar cu Titu Maiorescu – George Titus Kremnitz.
- Nu este o noutate pentru mine. Nu văd legătura cu ziua de azi.
- Să facem calcul. George Titus Kremnitz a văzut lumina zilei pentru prima oară pe 3 septembrie 1876. Deci, dacă s-ar fi născut la șapte luni, există o foarte mare probabilitate ca băiatul lui Mite și Titu Maiorescu să fi fost conceput exact acum 72 de ani.
- Extraordinar! Vezi, dragă Mitte, cercul nostru pedagogic a fost fructuos; am descoperit că 4 februarie, 16 februarie pe vechi, 1876 este o zi cu dublă importanță atât pentru noi, admiratoare a tot ceea ce este legat de poetul nepereche, cât și pentru istoria literaturii române.