... Văzându-l atât de impulsiv și lipsit de maniere, refuză să se dezbrace. Când încercă să-i vorbească, dorind să-i ceară explicații și să-l tempereze, el o lovi cu dosul palmei peste față atât de tare încât, biata fată, paralizată de uimire și durere, căzu pe canapeaua de pe care abia se ridicase. Rămase blocată, incapabilă să schițeze un gest ori să articuleze vreun sunet. El o privea rânjind, cu pumnii strânși, pregătit să mai lovească. Lipsa ei de reacție din acele clipe îl determină să scuipe înciudat și să se retragă la masă. Își turnă băutură în pahar, indiferent, de parcă nimic deosebit nu se întâmplase. După câteva minute Adriana se ridică. Își șterse sângele ce picura din nas și încercă să-i vorbească, sprijinindu-se de brațul canapelei, destul de răvășită încă de surpriza neplăcută pe care nu și-ar fi putut-o imagina vreodată. El sorbea șampanie, pahar după pahar, indiferent, aparent plecat cu gândul departe. Observând că nu o ascultă, cu pași mici, înceți și nesiguri, Adriana plecă la baie să se spele. Ieși de acolo mai calmă, mai sigură pe ea și se opri în fața lui, destul de aproape, privindu-l fix, cu dispreț și hotărâre în întreaga-i atitudine. Intenționa să-l convingă s-o lase să plece. După doar câteva cuvinte, printr-o mișcare scurtă, surprinzătoare, el se ridică și o prinse de încheietura mâinii. O trase cu forță în mijlocul camerei. O privi sfredelitor și, într-un amestec de ironie, duioșie și autoritate, rosti apăsând pe cuvinte:
- Mai sunt 20 de minute și vei fi a mea la cumpăna dintre ani. Dansăm!
- Sergiu, te rog frumos, încearcă să...
- Să taci când dansez! Auzi?
A întins brațele și a cuprins-o, dar după doar trei pași de dans, a început să-i tragă nasturii rochiței de seară cu intenția de a-i desface. Pentru că nu reușea, a tras atât de tare că materialul a început să cedeze.
- Ce vrei? S-o rup toată? Dezbrăcarea! Si să taci! a țipat Sergiu la ea, mai tare decât se auzea muzica dată la maxim.
Înfuriat de refuzul și încercările ei disperate de a scăpa din strânsoarea lui, a început sa tragă de ea. I-a ridicat poalele și a forțat rochia peste cap cu ambele mâini, mișcare la care s-a împiedicat și a căzut, antrenând și fata după el. Pe covor a prins-o de păr pentru a o împiedica să fugă și cu mâna cealaltă a tras sutienul atât de tare, că au ieșit copcile din pânză, rupând-o. Văzându-i sânii goi, în libertate, s-a repezit ca un uliu asupra ei. Vânjos, mult mai puternic decât fata, a supus-o cu ușurință, cu toată îndârjirea ei plină de furie și rușine. I-a tras cu brutalitate chiloțeii minusculi, până a rămas goală, imobilizând-o sub trupul lui, încercând să se dezbrace, în același timp, folosindu-se doar de o mână.
Cu toate zvârcolirile și încercările ei, Adriana nu reuși să se elibereze. El încerca să o sărute pe unde nimerea, lăsând peste tot o dâră subțire de salivă și, pe alocuri, urme de unghii grosolan înfipte în carnea fragedă ori mușcături pe pielea atât de fină și curată...

- Sărut mâinile, domnișoară! Lacrimile provoacă riduri… Nu ați știut?
S-a oprit speriată și l-a privit pe tânărul ce o salutase atât de respectos. Nu-l văzuse și nici nu-i venea să creadă că mai sunt și băieți manierați. După câteva clipe și-a revenit și se întreba nedumerită de ce-i vorbea el despre lacrimi și riduri. A ridicat mâna liberă și a trecut-o ușor peste față, încercând să șteargă imaginile neplăcute aduse de amintiri. Atunci a înțeles că încă plângea. S-a șters cu batista deja umedă și, rușinată, cu privirea pe lângă ochii lui, l-a întrebat:
- Cine ești dumneata? Mă cunoști?
- Da, domnișoară. Eu sunt Cristian. Lucrez la o societate de pază. Am fost de serviciu la atelierul de la firma la care lucrați dumneavoastră. De mai multe ori și… și vă știu de acolo
- Nu-mi amintesc să te fi văzut, dar n-are importanță… Asta este ținuta de serviciu, presupun, adăugă Adriana după ce îndrăzni să-l privească mai atent.
- Da, așa este. Þinuta de serviciu în care vin și la acel atelier… Dumneavoastră treceați pe acolo doar să faceți prezența. V-am văzut de mai multe ori când eram de serviciu. Vă simpatizează tot personalul, să știți... Toate fetele vorbesc frumos despre jurista lor! Chiar și șefii de secții, dar mai pe ocolite... Mergeți la serviciu, acuma? a întrebat-o băiatul, oarecum intimidat de tăcerea ei prelungită.
- Da, merg către acolo, deși…
Adriana a răspuns cu voce nesigură, gândul fiindu-i plecat deja la mare depărtare, înghesuit de multe semne de întrebare la care era hotărâtă să dea răspunsuri cât mai repede. Dorea să-și clarifice definitiv poziția la locul de muncă și încă era nedecisă. Nu era sigură că planul ei va reuși, că nu va avea probleme. Se temea, totuși, de atitudinea patronului.
- Domnișoară, sunt cu mașina de serviciu și merg chiar acolo. Dacă acceptați, vă rog să urcați! Vă duc mintenaș și nu vă mai obosiți cu drumul.
L-a privit surprinsă și i-a examinat din nou, mai atent, ținuta vestimentară, memorând sigla societății de pază înscrisă pe bluzon. Încă nehotărâtă, a murmurat cu voce ștearsă:
- Nu vreau să ai dumneata probleme cu șefii. Pot ajunge și pe jos...
- În niciun caz, domnișoară, a întrerupt-o Cristian vesel și convingător. Fac un ocol de nebăgat în seamă… Vă rog să nu vă supărați pe mine, dar nu arătați prea bine. Cred că n-ar trebui să mergeți atât de mult. E cale lungă... Sunteți cam dărâmată, cum se spune!
- Chiar se observă? a întrebat Adriana, surprinsă și rușinată, simțind cum i se roșesc obrajii. Așa este, am niște probleme...
- Dacă vreți, vă rog mult, le spuneți în mașină, domnișoară. Nu trebuie să vă citească oricine pe față. Unii oameni se bucură de răul altuia...
- Da, ai dreptate și dumneata, ce să mai zic... Accept propunerea. E mai bine, cred.
Au traversat strada pe spațiul destinat pietonilor. El s-a asigurat că nu sunt pericole din cele două sensuri de circulație, ținând o mână întinsă protector până la cotul Adrianei, fără să o atingă. A arătat cu un gest larg mașina aflată în apropiere, staționată lângă bordură, schițând un zâmbet ușor de încurajare. Nu era sigur dacă fata a observat și o privea îngrijorat când a deschis portiera spate a mașinii. Fără să intenționeze, într-un impuls pe care nu și-l explică, Adriana examină fugar mașina și compară însemnele vopsite pe fiecare portieră cu cele reținute de pe bluzonul lui, după care zâmbi imperceptibil. Intră și se așeză pe bancheta din spate, oarecum ușurată și bucuroasă că s-a ivit această ocazie. Nu-i scăpă nici privirea lui atentă.
- Am vrut să vin pe la dumneavoastră de mai multe ori, la birou, i se adresă Cristian, după ce porni motorul și se înscrise cu autoturismul în traficul lejer al străzii...
- Cu ce ocazie? Ai probleme pe linie de muncă?
- Nu, domnișoară. Doamne ferește! Aveam nevoie de niște cursuri pe care bănuiam că le păstrați și acceptați să mi le împrumutați...
- Cursuri?! Ce nevoie ai avea?
- Sunt student la Drept, în ultimul an. Aici, în municipiu. Am început deja să lucrez la lucrarea de licență. Aveam nevoie...
- O, bravo! Felicitări! Cu serviciul dumitale… ai timp să te pregătești?
- Este destul de greu, să știți. De regulă lucrez în tură de noapte, dar… trebuie să fac ceva. N-o să stau toată viața agent de pază, domnișoară! Asta nu este meserie de viitor. Salariul nu este din acela care să asigure un trai decent dacă-ți faci o familie, explică pe larg Cristian, pe un ton tot mai trist pe măsură ce vorbea, privind atent drumul și oglinzile retrovizoare.
- Te înțeleg... Știi, zilele astea sunt cam... ocupată. Peste o săptămână, dacă mă cauți, cu mare plăcere. Am și câteva caiete de notițe, poate îți vor folosi. Este prea târziu atunci?
- Nu, nu este. Mulțumesc mult, domnișoară! Am știut eu că sunteți amabilă și nu mă refuzați.
- Ei, nu sunt chiar așa. Aparențele…
- Nu mai vorbiți așa, domnișoară, o întrerupse băiatul privind-o fugar prin oglindă. Spuneți asta acum că aveți vreun necaz, se pare, dar... Dacă nu sunt indiscret sau obraznic, cine vă supără mai mult? Patronul ori avocatul?
Adriana nu răspunse imediat. Simți un anume ceva în intonația ce o imprimase Cristian acestei întrebări și încercă, mai întâi, să înțeleagă din ce motiv. Era sigură că nu i se pare. „Știe el, oare, că am probleme cu acești oameni? În acest caz de unde știe? Întrebarea este foarte directă… Cine este el, cu adevărat?
- Ce te face să crezi că acești oameni ar fi cauza? Am probleme personale, de familie.
- De familie? Iertați-mă, dar nu vă cred, domnișoară! Nenea Pavel este un om de tot respectul și doamna Aurora, la fel, este o…
- Ei, asta-i bună! De unde-mi cunoști dumneata părinții? întrebă Adriana, întrerupându-l total surprinsă, încercând să-i examineze fața atât cât putea din poziția în care se afla pe banchetă.
- Tatăl meu este prieten bun cu nenea Pavel, domnișoară. Au lucrat împreună la uzină. Au fost colegi de școală în tinerețe...
- Hm! E mică lumea asta în care trăim… Iată că am ajuns. Mulțumesc mult, domnule Cristian! Sunt datoare acum, așa că vei obține materialele de care ai nevoie. Ca să scap și eu de datorie. Totuși... de ce crezi că cei doi...
- Domnișoară, îi cunoaște toată lumea cât sunt de jigodii. Amândoi! Multe salariate s-au plâns de ei...
- Bine, bine! Este suficient… la revedere! Încă o dată, mulțumesc! Se grăbi fata să încheie subiectul, redevenind rigidă și temătoare.
Ultimele cuvinte pe care Cristian le rostise au avut darul de a-i întări hotărârea ce se înfiripase în mintea ei. Strângând cu putere dosarul ce-l purta cu ea, Adriana se îndreptă îndârjită către birou. La fel de îndârjită cum se întâmplase atunci, când cu ultimele fărâme de forță și voință, scârbită și umilită, a reușit să scape de Sergiu...

… El o domina prin forță și era conștientă de acest fapt. Ultima fărâmă de simpatie și din dragostea ce i-o purta se pierduse în acea urâtă încercare de a o poseda fără voința ei. Când a simțit că el a reușit să-i desfacă picioarele, cât să-și introducă un genunchi între ele, a rămas paralizată de teama a ceea ce urma să se întâmple mai departe. A încetat să se apere și a întins brațele lateral pe covorul moale, gemând și respirând sacadat. Profitând de situație, el a ajuns cu mâna acolo și a strâns-o cu putere. Durerea a făcut-o să-și ridice ambii genunchi și el, victorios, încerca să o penetreze. Simțindu-i goliciunea învârtoșată, Adriana a țipat și, plină de scârbă și teamă, și-a repezit ambele brațe puternic în pieptul lui, reușind să-l răstoarne pe o parte. În încercarea de a se ridica să fugă l-a lovit cu un genunchi exact între picioare, destul de puternic ca el să se-ndoaie de durere, să urle și să-și ia mâinile de pe trupul ei.
S-a îmbrăcat în fugă, înnebunită de spaimă, în timp ce el încă se văicărea și se zvârcolea pe covor, fără să o vadă ce face. A găsit telecomanda în buzunarul hainei lui și, după mai multe încercări, a auzit zăvoarele culisând în lăcașurile lor. S-a repezit la ușa și a fugit afară fără să se mai uite înapoi.
A început să-și mai aranjeze părul în timp ce încerca să se orienteze încotro să meargă. Era foarte dezorientată. Venise cu mașina și, de moment, nu știa în ce parte să meargă, să fugă cât mai departe de casa aceea, de omul pe care-l iubise și de care-i era teamă să nu o urmărească.
Deodată cerul s-a luminat și aerul a început să vibreze sub presiunea exploziilor al căror zgomot se propaga din toate direcțiile. Jocurile de artificii, cu intensitatea lor deosebită, a făcut-o să înțeleagă care este direcția către Universitate. Mii de claxoane și sirene se întreceau în toate tonalitățile pe străzile capitalei plină de animație, cântece, urale și alte strigăte de bucurie.
Era Anul Nou!
Adriana străbătea dezolată Bucureștiul la cumpăna dintre ani, strecurându-se temătoare, fără speranță, prin labirintul vieții...

Plină de zel, îngândurată, dar meticuloasă, făcea ordine în hârțoagele ce le avea în primire. Ce nu mai era bun, rupea și umpluse coșul de hârtii. Tria și clasifica cu pricepere toate documentele. Pe domenii, pe cauze și alte direcții bine cunoscute de ea.
Secretara se făcea că lucrează absorbită de importanța hârtiilor, pe care le frunzărea aiurea, urmărind curioasă activitatea Adrianei. Nu a întrebat-o nimic și nu a întrerupt-o în nici-un moment dar, neobservată, a acționat un fel de buton de alarmă de sub tăblia biroului. După numai trei minute Adriana auzi vocea patronului, care intrase fără zgomot în încăpere:
- Nu ai venit să-mi comunici ce hotărâre ai stabilit cu domnul avocat!
- Nu, domnule, vă va comunica domnia sa. Eu vă voi prezenta astăzi demisia...
- Cum, renunți la slujba asta onorabilă pe care abia ai găsit-o?
- Da, domnule! Ar fi fost onorabilă dacă ați fi creat un mediu favorabil, dar în condițiile...
- Aha, nu vrei să mai lucrezi cu porcii! ridică el tonul, iritat și insinuant.
Descumpănită, Adriana rămase cu o mână plină de hârtii în aer, privindu-l pe director din ce în ce mai surprinsă. Își revenit rapid și-i răspunse cu toată ironia de care era în stare:
- Circulă rapid veștile rele, domnule!
Patronul se întoarse cu spatele și, când măna i se opri pe clanță, îi spus printre dinți:
- În zece minute să te prezinți cu hârtia!
Și s-a prezentat...

*

Emoțiile se destrămau pe măsură ce mergea și se apropia de casă. Nu știa cum să le povestească părinților toate cele prin care trecuse. Nu ar fi dorit în ruptul capului să-i supere dar... nu avea ce face. Era firesc să le spună că și-a dat demisia. Căuta doar modalitățile.
Aurora a rămas încremenită și asculta totul în tăcere. Fierbea la fiecare episod relatat cu mânie și jenă de Adriana. Își ștergea lacrimile cu colțul baticului ce-l purta la bucătărie în timp ce prepara mâncarea și își bătea uneori șoldurile plinuțe cu palmele. Nu-i venea să creadă și suferea enorm văzându-și fiica cât de marcată a fost de purtarea celor doi de la firmă.
- Lasă, mamă! Găsești tu să te angajezi în altă parte. Dumnezeu este mare și le vede pe toate. Are El grijă...
- Da, așa este dar... cu tata ce facem? Dacă-i spun motivul adevărat...
- Doamne ferește, Adriana mamă! Vrei să-i omoare? Să-i snopească în bătaie și să dăm de alte necazuri?
- Da, ai dreptate, mamă. Îi voi spune numai despre probleme de serviciu. Strict. În plus, nu au vrut să mă angajeze permanent, cu carte de muncă...
Pavel s-a enervat, a bodogănit o jumătate de oră și, după ce s-a mai calmat, a întrebat-o pe Adriana:
- Tu… ți-ai făcut datoria acolo?
- Da, tată. Tot ce am avut în sarcină, absolut totul, am rezolvat.
- Și cum ai rezolvat? Corect ori aiurea?
- Legal pe toată linia. Poți fi sigur de asta…
- Aha! I-a deranjat legalitatea strictă, mama lor de nenorociți...!
În ziua următoare a mers la firmă pentru a rezolva tot ceea ce se impunea în asemenea situație. Cererea era aprobată. Secretara i-a înmânat-o de cum a intrat pe ușă și i-a adus la cunoștință că toate documentele trebuie să i le predea ei, adunate într-un dosar. În această situație, Adriana a întocmit un proces-verbal de predare-primire la care a atașat un opis cuprinzând fiecare adresă oficială, decizie de orice fel, hotărâre judecătorească și orice altă hârtiuță în legătură cu serviciul. Nu mai avea încredere în nimeni. A cerut ca directorul societății să semneze acest proces-verbal, spre aprobare ori de luare la cunoștință, apoi a impus secretarei să-l înregistreze. Manifesta o hotărâre greu de clintit, de care nici ea nu știa că este în stare.
Cu o copie a procesului-verbal în geantă, sigură pe ea, a plecat spre casă eliberată de problemele născute la acest loc de muncă. Acum era deja preocupată de elaborarea unor planuri de viitor. I se părea că toate sunt posibile, dar după o oarecare analiză a detaliilor nu mai era mulțumită. Le elimina, fără părere de rău, unul câte unul. Găsea fisuri fiecăruia și era nemulțumită de ea însăși că nu descoperă un ceva care să-i dea speranțe de realizare.
O săptămână încheiată a umblat prin oraș, a citit toate anunțurile din ziare referitoare la angajări și a trecut de câteva ori pe la Oficiul forțelor de muncă. Nimic în domeniul ei, pentru stagiari! Peste tot se cerea vechime de la 3 la 5 ani. "Cum să fac această vechime dacă nu mă angajează nimeni"? Asta era întrebarea obsedantă care o măcina cel mai rău și care rămânea, invariabil, fără răspuns.
Singurele locuri de muncă unde ar fi fost primită, fără condiția de vechime, erau de vânzătoare. Se hotărâse să meargă la un magazin modern de produse electrocasnice, cu salariu minim pe economie ori operator PC la un ziar local. La magazin a renunțat după o întâlnire întâmplătoare cu Cristian. În câteva cuvinte a lămurit-o cu privire la obiceiurile patronului de aici. Vânzătoarele care nu-i cedau se pomeneau peste noapte cu minusuri în gestiune, astfel că nu mai apucau sa-și ia nici ultimul salariu! Iar la ziar, se punea problema angajării "la negru" și, normal, nu-i convenea această situație...
Tot Cristian i-a dat o sugestie la o altă întâlnire "întâmplătoare", după ce Adriana i-a cerut o explicație:
- Dumneata nu locuiești în cartierul meu, dar cred și nu mi se pare că ne întâlnim, întâmplător, cam des. Ai obiective de pază în această zonă?
Băiatul înghiți în sec, roșind vizibil. Cu privirea pironită în pământ rosti spășit:
- Domnișoară, eu vă cunosc de mai mult timp... De când veneați acasă în vacanțele de vară. L-am auzit pe tata vorbind despre familia dumneavoastră și vă lăuda că sunteți o studentă foarte bună...
- De unde să știe tatăl tău despre mine?
- De la tatăl dumneavoastră, cum v-am mai spus... Iar la serviciu vă vedeam des, dar... nu am îndrăznit să vă salut ori să vă vorbesc...
- De ce să nu îndrăznești? Nu ai venit să-ți dau cursurile de care ai nevoie. Nu ai îndrăznit?
- Domnișoară, eu nu am terminat studiile superiore și nu cred că ați fi acceptat să...
- Să ce și de ce? Ce treabă au studiile cu o relație amicală, care este benevolă și dezinteresată?
- Dacă este așa... vă pot socoti amica mea? îndrăzni băiatul să o întrebe, vădit emoționat.
- Ei, hai că ești nostim. Chiar așa! Îmi vine să râd. Ai dumneata destule prietene…
- Nu, nu am pe nimeni. Eu numai la dumneavoastră mă gândesc!
A fost rândul Adrianei să roșească și să-si îndrepte privirile către pământ. Niciodată nu s-a gândit de ce băiatul acesta face în așa fel încât să o întâlnească tot mai des. Și acum...
Îl privea cu coada ochiului și dacă a văzut că freacă asfaltul cu vârful pantofului și nu se uită la ea, a ridicat ochii și l-a învăluit intr-o privire cercetătoare. L-a catalogat ca fiind un tip prezentabil! „Da, da, da! Chiar drăguț, dar timid...”.
- Ei bine, poate vom discuta și problema asta cu altă ocazie, rupse ea tăcerea. Dar să știi că nici eu nu am prieten, încă din primul an de facultate. Și nici încredere în prietenia unui băiat nu am... Spuneai că ai să-mi spui ceva. Despre asta era vorba?
- A, nu! Am aflat că este un post liber de grefier. Pentru luna viitoare ori peste trei săptămâni s-a anunțat concursul pentru ocuparea lui. M-am gândit că poate vă interesează...
- Pentru așa ceva am făcut eu patru ani de facultate? îl întrerupse Adriana, destul de iritată, privindu-l cu reproș. Dar, stai puțin! Nu am vrut să te jignesc. Sincer! Tu ai fost bine intenționat, nu pe tine mă supăr eu... Iartă-mă, te rog! Unde pot afla toate datele exacte?
- La Tribunal. La avizier este tot ce v-ar putea interesa.
- Mulțumesc mult, domnule... Cristian! Bănuiesc că știi și unde locuiesc. Mâine seară vii să-ti dau cărțile… La revedere! Să știi că te aștept...
Mai erau patru zile până la epuizarea termenului de depunere a cererii și a actelor necesare pentru înscrierea la concurs. Adriana a mers direct la medicul de familie pentru a obține adeverința medicală și apoi, potrivit planurilor ce și le făcea cu viteza luminii, s-a întors la Tribunal pentru a se înscrie în audiență.
A avut mare noroc. Era zi de audiență la președintele tribunalului și după un sfert de oră de așteptare, în lipsa altor solicitanți, se afla în biroul acestuia. În câteva cuvinte a spus tot ceea ce era de spus, fără să uite nimic...
- Domnișoară, postul de grefier este prevăzut pentru studii medii și, drept urmare, salariul este corespunzător acestora. Accepți în aceste condiții, dacă reușești la concurs?
- Domnule președinte, accept! Poate că după o anumită vechime...
- Vechimea nu schimbă poziția în statul de funcțiuni. Se aplică doar sporul prevăzut pentru ea. Dacă nu accepți, nu are sens să-ți depui dosarul.
- Accept, domnule președinte. Există obligativitatea de a rămâne pe funcție un anumit număr de ani?
- Nu, nu se pune problema asta. Poți pleca oricând, la cerere, în condițiile prevăzute de lege. As vrea să-ți fac câteva precizări, dacă ești atât de hotărâtă...
- Vă rog, domnule președinte!
- Va veni timpul înlocuirii grefierilor de ședință cu personal calificat. Va veni curând vremea ocupării acestor funcții numai de absolvenți ai Facultății de Drept. In aceste condiții, presupun că și grila de salarii se va adapta corespunzător.
- Deci, dacă reușesc să ocup postul, peste câțiva ani voi beneficia de...
- Exact! Știi să lucrezi pe computer?
- Da, am atestat de operator PC, răspunse fata imediat, plină de speranțe.
- Este foarte bine. În doi-trei ani, sperăm, în fiecare sală de ședințe grefierul va lucra pe computer. Dar, pe vremea aceea, s-ar putea să pleci!
- Nu înțeleg la ce vă gândiți. De ce aș pleca atunci?
- Cu experiența de grefier și cu însușirea tematicii indicate în fiecare an, îți va fi foarte ușor să reușești la admiterea în Institutul Național al Magistraturii. Ce zici?
- Ce să zic?... Deocamdată, mi-ați luat o piatră de pe inimă și vă mulțumesc respectuos!
- Atunci, studiază bibliografia și... ne vedem la concurs. Succes!
- Vă mulțumesc mult, domnule președinte! Bună ziua! a exclamat Adriana cu bucuria împlinirilor viitoare pe care le simțea foarte aproape.
A coborât într-un picior pe treptele Tribunalului, ca pe vremea în care era o fetiță în clasele primare. Se simțea ușoară ca un fulg și abia se abținea să nu fugă, să ajungă mai repede acasă să le dea vestea cea bună.
Acasă, bucurie mare!
Părinții au fost mulțumiți și fericiți. Planurile de viitor ale fiicei lor, așa cum le-a înfățișat ea, păreau realiste și se conturau cu precizie și claritate. Era serviciu la stat, nu la patron, iar acest aspect era pentru Pavel mai mult decât îndrăznise să spere. Drept urmare, nimeni nu avea voie să o deranjeze pe Adriana în următoarele zece zile până la momentul concursului. Pe de altă parte, Adriana era hotărâtă să nu mai iasă din casă. Era șansa ei. Nu avea voie s-o rateze, sub nicio formă.
Spre seară, a venit Cristian și a avut parte de o primire frumoasă la care nu a sperat niciodată. A primit doar o parte din cărțile și notițele promise.
- Peste zece zile îți dau și restul. Am nevoie de ele. Trebuie să învăț...
- Nu înțeleg. De ce trebuie să...
- Particip la concursul pentru ocuparea acelui post de grefier. Mii de mulțumiri pentru că mi-ai spus despre el!
- Mă bucur mult, domnișoară...
- Mă cheamă Adriana! îl întrerupse fata, privindu-l în ochi, îndrăzneață și oarecum ghidușă. Pot să-ți spun pe nume?
- Chiar vă rog, domnișoa...
- Cristian! Þi-am spus că mă cheamă Adriana. Ok?
- Da, bine, Adriana! După cele zece zile pot să te văd? întrebă el imediat, prinzând curaj, dar roșu la față de emoție.
- Bineînțeles. Nu vii să-ți dau și celelalte cursuri?
- Ba da, voi veni, că am nevoie...
- Bine, am să te aștept. La revedere!
- Sărut mâna, Adriana! Multă baftă! și-a luat Cristian rămas bun, simțindu-se în al nouălea cer.
După ce l-a condus până în casa scării, Adriana a intrat cu grabă în camera sa și s-a aruncat pe pat râzând. Își bălăbănea copilărește picioarele și se întreba ce anume are acest băiat de se face așa de repede plăcut? În afară de „înfățișarea agreabilă”, destul de evidentă pentru oricine, i se părea că „este altfel decât mulți băieți. El este mai matur, mai logic și cu mult bun simț”.
Dar, cel mai mult, îl vedea ca fiind mai omenos decât toți foștii ei colegi. Nu avusese prieten de la întâmplarea cu Sergiu și se jurase că nu va mai permite vreunui băiat să o atingă. S-a dedicat numai studiului în vremea aceea. A citit mult din coduri și legi care depășeau tematica recomandată, apoi a studiat atentă cursuri din timpul studiilor și întreaga bibliografie indicată la fiecare temă. Nu avea alte preocupări. Orice ieșire ar fi însemnat întâlniri neprevăzute care ar fi consumat timpul fără să aibă vreun folos și ea tocmai asta dorea să evite. Au încercat mulți să se apropie de ea, să o abordeze într-un fel sau altul, fie ei colegi de grupă, de an ori mai mari. Era frumoasă și avea personalitate puternică. Era deosebită în orice împrejurare, dar nu suporta nicicum gândul să o atingă un bărbat...

*
Bibliografia pentru concurs i s-a părut destul de accesibilă. A parcurs-o și a însușit-o fără eforturi deosebite doar în trei zile și deja trecuse de faza emoțiilor. Nu-și făcea probleme. Mergea la sigur și mai avea aproape o săptămână la dispoziție.
Avea timp să sporovăiască cu mama ei la bucătărie și să o ajute pe ici pe colo. Andrei plecase la facultate. A reușit să obțină cameră la cămin. Dăduse șpagă la un student de anul patru care "administra" o parte din afacerea "cazarea". Aveau vești bune de la el.
Aurora a încercat de mai multe ori să vorbească despre repulsia fetei față de băieți. Faptul că de atâția ani nu avea un prieten o îngrijora și nu înțelegea ce se întâmplă. „Când era la liceu veneau atâția băieți să o invite la plimbare, la discotecă, la spectacole…! Acum, când și-a schimbat, biata de ea, situația, nu este invitată niciodată”. A fost îndepărtată permanent cu tact, dar fără explicații. Îl văzuse pe băiatul care a fost să ia cărți și a considerat că este una dintre puținele ocazii favorabile. A intrat încetișor în camera fetei și, observând-o cum își mișcă picioarele ștrengărește, cu zâmbetul pe buze, a intrat direct în subiect:
- Băiatul cu cărțile… dă și el examenul ăsta?
- Nu, mamă, de ce mă întrebi?
- Credeam ca de aia a venit...
- Știi cine este? Îl cunoști? se repezi fata cu întrebările privindu-și atentă mama.
- Nu-l cunoșteam pe el, dar știu al cui este. Un fost coleg de-al lui Vasile...
- Da, mi-a povestit despre asta, a întrerupt-o fata, ușor dezamăgită că nu află mai mult decât știa.
- Frumușel foc băiatul. Ce zici?
- Nu știu, nu l-am examinat și nu mă interesează, răspunse Adriana brusc iritată, cu vocea schimbată.
- Dar care te interesează pe tine, maică?
- Toți sunt la fel și, repet, nu mă interesează. E clar? Am plecat, mai am de citit...
A răsfoit câteva pagini și s-a oprit. Chipul lui Cristian a apărut printre rânduri. A remarcat și ea că este "frumușel foc", după expresia mamei sale. Îi făcea plăcere să-și amintească explicația întâlnirilor "întâmplătoare", pe care a încercat-o el, rușinat, privind-o stângaci de la bărbie în jos. În afară de asta, era un băiat galant, educat, cu mult bun simț. „Dar... și Sergiu era așa la început, nu? Oare Cristian ar fi capabil să se poarte la fel de urât? Numai timpul poate răspunde la asemenea întrebare. Uf! Tare întortocheat este labirintul vieții… Totuși, va trebui să-i dau și lui o șansă”, gândea Adriana și aproape că-i venea să gândească cu voce tare. „Cum să se apropie și eu cum să-l cunosc dacă-l resping? Ei bine, după examenul ăsta am să văd ce se poate face, domnule Cristian. Hm! De-ai ști tu că mi-e dor de tine și că aș vrea să te vad!”, a exclamat fata în gând. A răsfoit toată cartea de la o copertă la alta, a scuturat-o, a redeschis-o la pagina la care își întrerupsese studiul și s-a afundat în lectură.
În același timp, Cristian, care ajunsese acasă în timp record, avea o discuție mai apropiată cu mama sa. Erau prieteni buni, așa cum era și cu tatăl său, de altfel. In familie nu existau secrete de niciun fel și Dumnezeu le binecuvântase casa cu înțelegere și armonie. Se mulțumeau cu puțin și prețuiau liniștea din casă...
- Bine, Cristi. Ești convins că ai procedat corect dar, dacă vei ajunge la regrete cândva, să nu te aud că te vaieți!
- Nu, mamă! Nu voi regreta niciodată. Dar ce a zis vericul tău?
- Ce să zică? E supărat că ai refuzat să te duci la tribunal și preferi să stai șofer pe mașina aia. Altă dată nu te mai ajută!
- Nu, mamă dragă. Ce a zis de fată? I-a plăcut?
- De fată a zis că are prima șansă. I-a plăcut. Zice că e fâșneață și reușește. Dar e păcat că se mulțumește doar să fie grefier. Cică ar fi capabilă de mai mult.
- Și eu o văd capabilă.
- Și când nu se va mai uita la tine, o să-ți dai cu pumnii-n cap, băiatu’ mamii!
- Nu contează, mamă. Eu am serviciu bun deocamdată și câștig mai mult aici decât aș fi luat acolo. Iar când diploma îmi va sta în buzunar, o să vezi câte șanse voi avea. Dacă o vedeai plângând pe stradă, nu mai vorbeai așa. Era dărâmată, mamă!
- Bine, bine. Vom vedea. Þi-ai retras dosarul?
- Nu, dar nu mă prezint.
- Ai grijă să nu te dai de gol! După cum ai descris-o, nu cred că ar accepta gestul tău.
- Nu trebuie să știe niciodată. Ãsta este secretul nostru. Gata! Mă odihnesc puțin înainte de a pleca la serviciu.
Cu mâinile sub cap, pe post de pernă, Cristian zâmbea chipului pe care și-l imagina alături de el. Pe Adriana o vedea ca pe o icoană. Frumoasă, cu liniște binefăcătoare pe față și curată, zâmbind tuturor ce ar privi-o cu prietenie și respect. O analizase de când a văzut-o prima oară pe stradă. Simțise în tot trupul un fior plăcut și inima-i bătuse cu putere. Ea era studentă. Trecuse în anul doi. Vacanța de vară a fost lungă și el se bucura că niciodată n-a văzut-o însoțită de vreun băiat. Nici în celelalte vacanțe. Era singură oriunde s-ar fi plimbat. A petrecut-o în drumul spre casă de câteva ori, nevăzut, necunoscut. Știa unde locuiește și din cine este compusă familia ei. Mai apoi, întâmplător, aflase că tatăl ei este prieten bun cu al lui. S-a hotărât să meargă la facultate, de dragul ei. Gândea că nu trebuie să fie mai prejos decât ea și a lăsat lucrurile să-și urmeze cursul de la sine, fără să intervină în mersul lor. Zâmbea mulțumit că toate intrau încet, încet, pe făgașul dorit...