Orașul este trist și dezolat. Plouă de două zile neîntrerupt. Norii au coborât amenințător peste casele întunecate părând că vor să le înghită cu totul. Dincolo de urbe, pe malul mării, conacul tronează pustiu, înfruntând de unul singur potopul. Pare bântuit. Doar o lumină pâlpâie stingheră la ultimul etaj, într-un colț al clădirii masive.
În fotoliul de lângă fereastra largă cu draperii din catifea roșie și grea, străinul șade rezemat, cu ochii ațintiți în întunericul de afară. Stropii de ploaie se zdrobesc de geam, unul după altul, într-un ritm amețitor. În lumina difuză aruncată de candelabrul de cristal, ochii bărbatului amestecă nuanțe de gri-vinețiu ca într-un carusel. Pe masa din apropiere, o carafă cu vin alb și trei pahare.
Ușa se deschide încet și în cameră intră femeia cu păr de miazănoapte. Se apropie cu pas șovăitor și se așează în fotoliul liber de alături. Surâde stins, inocent.
- Sunt răvășită de ploaie și de vânt, spuse privind fereastra.
- Îți este teamă de furtună? o întrebă bărbatul întorcându-și pe jumătate capul spre ea.
- De furtună? Nu, nu de furtună îmi este teamă. Liniștea ce-i urmează mă înfricoșează, nu furtuna. Liniștea aceea ce îți țiuie în urechi și care nu prevestește nimic bun... răspunde privindu-l nedumerită.
- O fărâmă de adevăr, Guapa, nimic mai mult, îi replică el impasibil. Descumpănită, frumoasa femeie nu poate ascunde acest lucru. Își strânge mâinile în poală.
- Nu-mi place liniștea de după. Îmi transmite un soi de neliniște, de nesiguranță! adăugă ea apăsând ultimele cuvinte.
- Când totul se va fi trecut, o vom uita cu desăvârșire. Este adevărul de care nu ne putem ascunde...
- Crezi că deține cineva adevărul? Eu nu cred...
Bărbatul se ridică și turnă vin din carafă în două pahare. Îi oferi unul femeii și, privind-o plat, îi spuse:
- Să bem pentru adevărul suprem! ridică paharul. Femeia fără vârstă îl privea zâmbind confuză.
Ciocniră paharele. El gustă puțin din licoarea ce arunca umbre ciudate, puse paharul pe masă și își reluă locul în fotoliu continuând să privească dansul stropilor de ploaie din geam.
- Cine deține adevărul suprem, adevărul absolut, dragul meu? Nimeni nu știe adevărul, nimeni nu știe nimic! spuse ea cu hotărâre și se ridică brusc îndreptându-se către fereastră.
Preț de câteva minute, străinul tăcu, doar privea fascinat apa ce curgea necontenit pe sticla ferestrei largi. Ea duse paharul la gură cu ambele mâini și bău înfrigurată.
- Spune-mi, te rog, Guapa, ai blestemat vreodată marea? o întrebă bărbatul.
- Marea? Nu, niciodată. Sunt doar din stirpea ei, nu? și în colțul gurii îi înflori un zâmbet dulce-amărui.
- Într-adevăr, ești din aceeași stirpe cu marea... Iată un alt adevăr de netăgăduit, draga mea.
- Atâtea și atâtea adevăruri... Oare câte adevăruri or fi în lumea întreagă? Are fiecare adevărul său...
- Frumos spus, Guapa, fiecare își are un adevăr al său... Îmi place! ochii străinului luceau asemănător vinului din carafă.
Tăcură din nou privind mărgelele ploii din geam. Prin fereastră răzbătea surd vuietul mării.
- Totuși, nu este așa, draga mea, adăugă la o vreme bărbatul. Se ridică apucând paharul gol de pe
masă cu o mână. Îl duse în dreptul ochilor. Femeia îi urmărea neliniștită fiece mișcare. El îi zâmbi vag și dădu drumul paharului care se sparse cu zgomot de marmura camerei, împrăștiindu-se în zeci de cioburi.
- Vezi, Guapa? Acesta este adevărul... Zeci, sute, nenumărate adevăruri într-unul singur. Fiecare ciob este o frântură de adevăr, bucățica de adevăr pe care fiecare și-o poartă crezând că duce cu sine tot adevărul, adevărul suprem, unicul și irepetabilul adevăr!