După concert, ne-am dus să ne plimbăm în Grădina Botanică. Tăceam, fiecare cu gândurile și cu trăirile sale. Simțeam o răceală de gheață dinspre Claudiu și, din acest motiv, am simțit imboldul să fac un gest de apropiere, fără să intuiesc faptul că tocmai gestul acela avea să producă ruptura. I-am luat mâna într-ale mele și l-am întrebat: „Þi-a plăcut?”. Reacția a fost, pe cât de neașteptată, pe atât de îndreptățită. Pentru prima dată de când îl știam, Claudiu m-a privit cu răceală și mi-a vorbit tăios:
- Pe el de ce nu-l întrebi?
Întrebarea ne opri în loc pe toți trei, ca la un semnal. Și, pentru că mă arătasem nedumerită, a continuat, cu același tăiș de sabie în voce:
- Să-ți traduc? Să-ți spun eu de ce nu-l întrebi pe David dacă i-a plăcut? Pentru că știi. Pentru că pe el l-ai simțit. Dinspre mine, în schimb, nicio adiere. Pe mine m-ai întrebat ca pe oricare străin: „Þi-a plăcut?”, crezând că astfel te-ai „achitat” de datorie. Nu-mi ești datoare cu nimic, Ina, tot ce mi-am dorit de la tine a fost iubirea. Dar nu iubirea unei prietene oarecare, ci iubirea aceea pe care i-o dăruiești lui David, fără ca el, idiotul, măcar să priceapă. Atât a fost! O inimă are patru cămări, dar bate o singură dată și pompează într-un singur sens. Am sperat că inima ta va bate pentru mine, dar m-am înșelat. Iartă-mă! Nu te acuz; nu-i poți dicta inimii când, cât și pentru cine să bată. Dar nici nu poți ascunde pentru multă vreme suspinul ei. De azi înainte, noi trei nu mai putem fi prieteni. Vă iubesc pe amândoi prea mult, ca să-mi pot permite s-ajung să vă urăsc. Dacă aș rămâne în preajma voastră, asta s-ar întâmpla inevitabil. Adio!
Apoi a rupt-o la fugă, dispărând în noapte. Aveam să-l mai văd abia peste niște zeci de ani. La scurtă vreme, s-a însurat cu Păpușica, iar puțin înainte de Revoluție, au „fugit” în Franța, stabilindu-se la Paris, unde el a devenit un pictor cunoscut și apreciat. Aveam să mă întreb multă vreme cine-ar fi ajuns Claudiu, ori cum aș fi fost eu, dacă în noaptea aceea geroasă nu mi-ar fi venit ideea să-l iau de mână întrebându-l dacă i-a plăcut concertul. Probabil tot acolo s-ar fi ajuns. Pe căi mai ocolite, cu pași mai nesiguri…
Deocamdată, mă pricopsisem c-o fericire nouă, cu care nu prea știam ce să fac. Deși m-a durut felul în care s-a rupt prietenia cu Claudiu, modul fulgerător și intransingent în care plecase – din Grădina Botanică și din viețile noastre – mai mult m-am bucurat. Eu tot amânam momentul lămuritor cu Claudiu și iată că el venise cu rezolvarea, scutindu-mă pe mine de-o explicație pe care ezitam s-o avem, în ciuda faptului că era necesară. Mi-au fost întotdeauna nesuferite tranșările, intransingențele, lucrurile definitive. Deși, în egală măsură, nesuferite mi-au fost situațiile ambigui, indeciziile. Aș fi vrut ca toată lumea să accepte de la sine că unele lucruri se pot, altele nu se pot întâmpla, că unele relații pot continua, altele nu, iar totul să se petreacă astfel încât nimeni să nu aibă de suferit, să nu fie spuse vorbe grele și orice „trecere” să fie una „de catifea”. Natura mea pașnică și dornică de armonie și înțelegere, oroarea de a provoca suferință mă determinase să amân ceea ce era, până la urmă inevitabil. Târziu am înțeles că, dacă, până la urmă, ceva trebuie să se rupă, trebuie să se rupă mai devreme, că orice amânare nu-i decât o amânare, în nici un caz o rezolvare.
Acum, stăteam împreună cu David, înțepeniți pe o alee, neștiind ce să facem cu mâinile, cu vorbele, cu noi înșine și cu noua noastră situație. Pentru prima dată eram singuri față în față, așa cum de-atâtea ori îmi dorisem (aveam să aflu ulterior că și el), cum de-atâtea ori visasem, și-n loc să profităm de ocazie și de libertate, împietrisem parcă în așteptarea a ceva, în așteptarea cuiva care să ne spună ce să facem. Claudiu ne surprinsese și ne lăsase perplecși pe-amândoi. Ce putere de înțelegere avea acest om, ce pătrundere dincolo de straturile aparente ale ființei, de pricepuse ceea ce nici măcar noi nu eram siguri? Nimic aparent, vizibil, tangibil nu se petrecuse între mine și David. Totul era simțire, trăire interioară, ardere. Atunci de unde înțelesese Claudiu? Ori poate tocmai de aceea urma să ajungă un pictor celebru, pentru că avea darul de a vedea cele nevăzute? În orice caz, el fusese, cumva, liantul iubirii care se înfiripase pe nesimțite între mine și David. Pretextul care ne ajuta să ne amăgim, să ne mințim cumva că nu tânjim unul după altul. Odată dispărut, nu mai aveam după ce să ne-ascundem. Cortina căzuse, nu mai eram actorii, ci protagoniștii propriilor noastre vieți.
Nu știu cât am rămas cu David pe alee, nu-mi amintesc nici care dintre noi și-a urnit primul pașii. Trăiam ca-ntr-un vis, când te vezi pe tine și știi că ești tu, prezent în tine și exterior ție totodată. Nu mai știu nici cât ne-am plimbat în tăcere, nici cât i-a luat lui David să prindă curaj să mă ia de mână. Știu doar că atingerea aceea, că înlănțuirea mâinilor noastre am simțit-o multă vreme în urmă (mi se întâmplă și azi să visez că mă plimb cu David prin Grădina Botanică, ținându-ne, pentru prima oară, de mâini) și că în momentele acelea, câte vor fi fost, mi-am dorit cu ardoare ca viața mea întreagă să se fi topit în strângerea aceea de mâini, să fie o nesfârșită plimbare mână în mână cu David, într-o noapte geroasă de iarnă, în care îmi era cald și bine ca-n plină vară. Cum ai putea să descrii anumite trăiri? Cum ai putea să reiterezi clipe unice și irepetabile? O mie de vorbe n-ajută la nimic.
Într-un final, David m-a condus la cămin. Aș fi vrut ca drumul acela să nu se mai termine, trăgeam de pași ca și cum ceva îmi spunea că viața ar fi trebuit să stea, atunci, pe loc. N-am putut dormi în noaptea aceea. Mă stăpânea o senzație ciudată, de contopire a începutului cu sfârșitul, ceva ca un presentiment, care îmi dădea impresia că David îmi scapă, deși mă iubea. Rațiunea îmi punea în față începutul. Acel ceva de dincolo de rațiune îmi aducea neliniștea sfârșitului. Frământată între aceste două extreme, întreaga mea ființă s-a revoltat, manifestându-se printr-o stare febrilă intensă care a durat o săptămână. Din traseul existenței mele, săptămâna aceea lipsește precum o piesă dintr-un puzzle. Pur și simplu, nu mi-o amintesc. Fericirea mă prinsese nepregătită. Atunci am înțeles că omul poate să înnebunească nu doar de durere, ci și de fericire. Pe mine, febra m-a salvat. Așa cum avea să mă salveze și – câteva luni mai târziu – după plecarea lui David. Dar până acolo mai era. Până acolo, mi-am trăit partea de iubire din viață, pentru care ar trebui să fiu recunoscătoare în fiecare zi. Atunci, între iarna aceea geroasă în care crăpau pietrele și primăvara spre vară în care înfloriseră magnoliile, am trăit în câteva luni ceea ce alții poate n-au norocul să trăiască într-o viață întreagă. Eu am trăit înainte de magnolii. Înainte ca David să-mi spună privind spre o magnolie înflorită: „Zorina, eu plec!”.
Plecat a fost și n-a revenit. Fără să știu atunci unde, fără să înțeleg de ce, pentru ce… Știu numai că m-a iubit. Dar că această iubire nu-i era de ajuns. Și că a trebuit să renunțe la ea pentru trăirile sale înalte, incompatibile cu ceea ce aș fi putut eu să-i ofer: dragostea mea, un cămin liniștit și copii. N-am înțeles atunci. Mă tem că nici acum nu sunt pe deplin împăcată cu gândul. Nu cred că aceasta-i soluția: să trebuiască să alegi. Dar poate greșeșc. Poate.
Atunci, am fost de-a dreptul furioasă. Iar am zăcut, cu febră, de data asta mai mult și fără speranță. Când mi-am revenit – parțial și doar aparent – m-am răzbunat pe tot ce fusesem înainte de magnolii, pe tot ce iubisem și apărasem. Nu mai mergeam nicăieri, în afară de școală. Multă vreme, n-am mai putut să pun piciorul într-o sală de concert. Îl căutam tot timpul în dreapta mea. N-am mai călcat prin Grădina Botanică (iar azi, mirosul de magnolii îmi provoacă alergii puternice). Nici în Biserică, o vreme. Cu atât mai mult cu cât aveam o bănuială, că ea mi-l „furase”. Și, pentru că undeva trebuia să mă duc, am căutat un loc care nu-mi amintea de David, nici de vremea dinainte de magnolii, care nu-mi dădea nostalgii, nici alergii. În ultimul an de facultate, am început să merg la dans, la Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa”. Astfel, l-am cunoscut pe inginerul Dinulescu, absolvent de „Aeronave”, cu care m-am și măritat. M-a cerut de nevastă în prima seară în care m-a văzut, confirmându-mi un lucru pe care aveam să-l constat și mai târziu de-a lungul vieții, privind în jur: Fetele cuminți nu se mărită; fetele cuminți rămân fete; mari sau bătrâne. Se mărită fetele rele, pentru care bărbații au ochi. Nu-i vorbă, se cumințesc ele după aia…
În seara aceea, la „Grigore Preoteasa”, am fost o fată rea. În aceeași seară, i-am spus „Da” lui Relu Dinulescu. De ce să-i fi spus „Nu”? Să aștept un David care n-o să vină niciodată? Mi-ar fi plăcut ca David să mă vadă în seara aceea, aș fi vrut să simt cum i se strepezesc dinții. Mă îmbătasem, atât cât să nu fiu beată, dar cât să am un curaj care nu mă caracterizează de altfel. Îmi pusesem o rochie roșie, strâmtă și mult prea scurtă, ale cărei margini erau atinse, la spate, de părul blond și ondulat. Mă fardasem mai mult ca de obicei și îmi făcusem o gură, tot roșie, à la Marilyn Monroe. Nu plecasem cu nici un gând, doar că aceea fusese starea mea în seara respectivă. Și nu știu cum, de-odată, m-a cuprins dorul după balet. O altă „iubire” pe care-o ascunsesem departe-n suflet, să uit de ea. Dar ce te faci cu aceste iubiri care nu vor să piară și, când te-ai aștepta mai puțin, scot capul și-ți amintesc de ele? Am început să dansez, mai întâi timid, apoi din ce în ce mai îndrăzneț, mai provocator, până când s-a făcut gol în jurul meu și toată lumea privea ca la un spectacol de zile mari. Din momentul în care m-am dezlănțuit, nu-mi mai păsa: nici cine mă vede, nici ce crede. Măturam cu părul pe jos, îmi arătam chiloții, mă arcuiam și mă unduiam într-o descătușare a tuturor celor până atunci încătușate. Din fericire, mișcările grațioase de balet pe care le aveam în sânge și-n reflexele condiționate formate în atâția ani, m-au împiedicat să fiu vulgară și dizgrațioasă. A fost un dans la limita dintre artă și senzual, ca un dans ritualic al împerecherii. I-am amuțit pe toți și, într-un final, când au izbucnit în aplauze, am revenit „în mine” și, găsindu-mă incompatibilă cu cea care tocmai dansase, am fugit, rușinată, afară. M-am oprit în părculețul din fața clădirii, să-mi suflu nasul, pentru că deja începusem să plâng. Așa m-a găsit Relu, care fugise după mine, „îndrăgostit lulea”, cum avea să-mi spună mai târziu, și care, pe drumul până la cămin, m-a întrebat simplu: „Te măriți cu mine?”. Și, pentru că eu holbam ochii de stupoare, neputând să articulez un cuvânt, a început să se scuze, crezând că m-a surprins simplitatea exprimării sale: „Iartă-mă! Sunt un biet inginer. Dacă vrei, îți proiectez în noaptea asta un avion, dar nu mă pune să ticluiesc cereri savante în căsătorie…” „Vreau!”, i-am zis hotărâtă și fără să gândesc. „Ce vrei? Să-ți proiectez un avion? De pasageri sau de vânătoare?” Am râs, înduioșată de seriozitatea propunerii lui, întrebându-mă ce se presupunea c-aș fi făcut eu cu proiectul unui avion, fie el de pasageri sau de vânătoare. „Nu! Vreau să mă mărit cu tine!” A fost rândul lui să rămână fără grai. O vreme, căci apoi și-a revenit rapid, hotărât să nu scape ocazia. Ne-am căsătorit după o lună, cu puțin timp înainte de terminarea facultății. În cei cinci ani cât am fost împreună, până a sfârșit tragic – culmea ironiei! – într-un accident al unui avion la proiectul căruia lucrase, datorită unei greșeli stupide a pilotului, pe timpul testelor de zbor – a fost un soț exemplar căruia nu i-am putut reproșa niciodată nimic. Dar atât. Făcea totul bine, se străduia să-mi intre în voie mereu, să îmi ofere o viață lipsită de umbre. Dar eu căram umbrele cu mine. L-am prețuit și l-am îndrăgit, dar niciodată n-am ars pentru el. Încă de la începutul căsniciei, m-am comportat precum o femeie sătulă de viață, de măritiș și de toate cele, în ciuda faptului că habar n-aveam de nimic din toate acestea. Mă sufocam fără să știu de ce, mi se făcea noapte în plină zi și mă durea sufletul când îl vedeam pe Relu cum se chinuie crezând că el este cauza. Mă străduiam să fiu „așa cum trebuie”, dar strădania mea parcă strica și mai tare lucrurile. Să nu-mi spună nimeni povești cu zâne, să nu mă aburească nimeni cu tâmpenii de genul celor care afirmă că în căsnicie nu e nevoie de „flacără”, de iubire nebună, ci sunt de ajuns stima, toleranța și respectul reciproc. Îl stimez, îl tolerez și îl respect și pe vânzătorul de la toneta din colț, dar faceți voi dragoste cu el! Îmbrățișați-l voi noaptea la culcare! Treziți-vă voi dimineața lângă el! Și asta, în fiecare zi. Poate veți spune: căsnicia nu-i un basm cu happy-end, ci un drum greu, cu suișuri și coborâșuri, o cruce de purtat în doi, pe un drum adeseori anevoios. De acord. Dar, dacă este așa, atunci cu atât mai mult ar trebui să-l faci cu cel pe care-l iubești de ți-e dor de el chiar și atunci când e lângă tine, la un drum greu nu poți trage cu oricine și oricum. Ori dacă nu, atunci ce nu-i în regulă? Eu n-am răspunsul.
După moartea lui Relu, m-am simțit vinovată. Nu-i dorisem o clipă asta; dar mă gândisem adeseori că nu mă văd sufocându-mă alături de el toată viața, târând cu lehamite de crucea aia. Uneori, chiar mă bântuiseră gânduri de despărțire. Mă întrebam: „Asta e? Cu atât se alege omul din viață, din idealuri, din iubire?” Cu un statut confortabil și lipsit de griji, în cel mai fericit caz? Unde-i culoarea, unde-i muzica, unde-i poezia? Eram șocată să constat că, în jurul meu, oamenii se mulțumeau cu atât de puțin. Aveam colege care erau atât de fericite, în simplitatea lor, că soții le aduceau bani acasă, nu le băteau, plimbau plozii prin parc și nu se duceau la femei (sau așa credeau ele). Eu aș fi dat ani din viață (ce clișeu! Dar exprimă un adevăr), din viața aceea anostă, doar să-l mai aud o dată pe David cântând, cu vocea lui atât de minunată care mi se-nfipsese în creier și inimă, să-i văd privirea strălucind când vorbea de Dumnezeu, să nu mă mai satur privindu-l și ascultându-l, ghemuită la picioarele lui. Uneori, mă simțeam ca o jucărie demodată, ca o păpușă din cârpe, iar lumea mi se părea un magazin cu jucării de lux, în care regulile mi-erau străine. Și mă retrăsesem pe raftul meu, așteptând să treacă viața, sau ca ceva să se întâmple. Dar cine să-și dorească o păpușă din cârpe, într-un magazin cu jucării de lux?
Sentimentul de vinovăție mergea până acolo încât mă întrebam dacă nu cumva, inconștient, am provocat răul, punând în mișcare niște forțe nevăzute care au lucrat în favoarea mea; sau dacă nu cumva, tot inconștient, își dorise chiar el să i se întâmple asta, pedepsindu-se pentru că nu reușea să mă facă fericită. Nu m-a întrebat niciodată nimic, dar cred că oarecum, simțea că există „un David” undeva în lumea asta mare, ori poate numai în sufletul meu, care nu mă lasă să mă pot bucura de viață, „un David” de ale cărui legături nu mă dezlegasem. Astfel, am rămas cu regretul de a fi provocat multă suferință în viața lui Relu și cu frustrarea că nici măcar n-am apucat să-i spun că îmi pare rău și să-i explic că „problema” nu venea, în nici un caz, de la el.
Acum, n-aș mai face greșeala să cred că, măritându-mă cu cineva, îmi pot scoate din suflet pe altcineva. Că, viețuind zi de zi cu un bărbat, vor pica de la sine legăturile puternice stabilite cu un altul. Și, dacă n-aș putea să mă căsătoresc cu „cel care trebuie”, mai bine aș rămâne singură. E drept că, acum, nici nu s-ar mai găsi fraierul care să se amorezeze de mine pe loc, după ce mi-a văzut chiloții. Că, despre unduieli și alte zboruri de balerină, nici n-ar mai fi vorba! O întrebare, totuși, a rămas: Dacă lui David i-aș fi dansat atunci, în Grădina Botanică, așa cum dansasem la „Grigore Preoteasa”, ar mai fi plecat? Probabil că da. Dar măcar m-aș fi simțit răzbunată!