agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-07-28 | |
Paștele mereu l-au sărbătorit la Crăiun, într-un du-te-vino continuu prin viață. Era atât de firesc nefirscul ascuțirii cuțitului cel mare, păstrat la loc sacru de copilul cel mic familiei, când în ajun îl scotea din zid, de după cărămida detașabilă, din tocul de piele tăbăcită, apoi îl freca ritualic de cutea bătrână, mai bătrână decât bunicul, că și el o moștenise de la ta-su. Când termina de ascuțit, ștergea lama cuțitului de un ștergar alb și mama îi striga de fiecare dată să nu se taie și că de ce nu folosește o cârpă ordinară de lângă chiuvetă.
Eu îi priveam cu admirație. Era deja al treilea an când bunicul mezinului mă invita la strania sărbătoare, așa știind el să-și arate recunoștința față de memoria bunicului meu, care îi salvase viața pe front. Mezinul zâmbea, ceilalți membri ai familiei zâmbeau și ei, că laolată știau secretul unei bune alunecări a lamei în subiectul de înjunghiat, doar mama nu știa, că ei îi era milă să taie până și legumele în ciorbă. La acest Paște petrecut de Crăciun, mezinul s-a tăiat totuși, dar nu așa cum credea mama, nu când ștergea lama ascuțită în prosopul alb, nici când s-a apucat să înjunghie ouăle fierte în lapte, dar, după datină, insuficient fierte, ci atunci când a dat să taie urechea mielului, s-o tăvălească prin sare și s-o ronțăie fericit, ca orice copil în asemenea ocazii. Însă nu luase seama că mielul era încă viu și când a simțit lama despicându-i urechea s-a zmucit din brațele celor care-l țineau și lama îndelung ascuțită i-a retezat copilului o bucată de carne din palma stângă. N-a plâns. A râs chiar când a văzut-o pe mama dând fuga cu ligheanul pe lângă urechea mielului, să nu piardă vreun strop de sânge, că era atât de gustos în sângerete. Și mai tare a râs când s-a văzut oglindit în ferestre, chip bălai mușcând din urechea însângerată a mielului și cu sângele șiroindu-i din mâna afectată. Apoi a leșinat. I-au spus ceilalți când s-a trezit că bunicul alergase toată ograda după motan, să-i smulgă acestuia din colți bucata de carne decupată din palma lui. Când a recuperat-o, a rostogolit-o nițel prin zăpada proaspăt așternută, apoi prin niște răchie aspră de măr, apoi prin sare grunjoasă și astfel îmbălsămată a lipit-o pe rană. Cu prosobul alb a făcut un bandaj strâns, așa cum făcuse de atâtea alte ori pe front. Mama n-a găsit altceva de cuviință decât să-i reproșeze bunicului că folosise ca bandaj ștergarul cel alb și nu o cârpă ordinară de lângă chiuvetă. I-au mai spus și că verișoara Gilda i-a adunat sângele într-un borcan de Ness, strângătoare cum era, gândea că merge pus și el în sângerete, dar ceilalți au lămurit-o că pentru întremare, mezinul trebuia să-și bea sângele fiert în vin vechi de șapte ani. De Gilda mai râseseră și anul trecut, că fata vrusese să vopsească mielul înainte de-a fi fost pârlit. Acum știa și aducea de zor baloți de paie din hambar pentru pârlirea perfectă a blăniței de pe miel, timp în care bunicul îmbăta mielul cu răchie aspră de măr, că pe toți îi apucase mila de bietul animal cu urechea amputată și de înjunghiat se săturaseră să tot înjunghie ouăle fierte în lapte. Insuficient fierte. În accepțiunea familiei, zeama gălbuie care se prelingea din ouăle înjunghiate semnifica soarele, adică speranța unei noi zile iar albeața – puritatea sărbătorii pascale. Mezinul era cel care sacrifica mereu animalele, dar rănit fiind acum, au hotărât doar să îmbete mielul și-apoi să-i dea foc, sub munți de paie uscate. Întâmplarea a făcut ca bunicul să rămână fără țigări. Cum fiecare avea câte ceva de făcut, eu fiind invitat și neavând nicio sarcină stabilită, m-am oferit să dau eu o fugă până în sat să-i cumpăr un pachet de Kent. Afară ninsese mult și încă ningea așa că am luat o lopată mare de plastic și m-am înfipt în malul de zăpadă. Înaintam cu greu și-n urma mea se așterneau alte straturi de omăt. Când m-am întors i-am găsit pe toți triști. Gilda, din exces de zel adusese prea mulți baloți de paie și mielul nu s-a pârlit cum trebuie. S-a ars rău, ce mai... Dar mie-mi mirosea frumos! Am luat cuțitul de pe masă, l-am șters cu o cârpă ordinară luată de lângă chiuvetă de urmele ouălor înjunghiate și am tăiat o bucată dintr-o pulpa din spate. Borcanul cu sare grunjoasă era la locul lui, am sărat nițel carnea și am început să mănânc. Zâmbetul mamei s-a transformat în uimire. Privirile celorlalți musteau a indignare. Până și bunicul nu s-a putut abține și mi-a strigat: - Barbarule! Am plecat fără să privesc în urmă. Nu eram ofensat și mă bucuram că am reușit să scap, să fug acasă la familie. Știam că nevastă-mea cumpărase mielul gata vopsit și ouăle urma să le fiarbă când ajungeam eu. Ea le fierbe suficient... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate