Se făcea că el, Þițu, stătea agățat de-un zmeu uriaș, făcut din hârtie albastră, de învelit caietele de școală și de pus în geam, să nu intre soarele în casă. De picioare avea legată o sfoară, iar la celălalt capăt al sforii se afla Bică, milițianul satului. Acesta ba trăgea de sfoară, ba-i dădea drumul și o forță nevăzută se părea că-l absoarbe pe bietul Þițu spre înaltul unui cer negru, nedefinit. Îi venea să strige la milițian, să-l lase în pace, că el, Þițu, n-a furat de la gospodăria agricolă colectivă nici măcar o pănușă de porumb. Nu-i vedea lui Bică fața, dar era convins că nu putea fi altcineva decât Bică. Deodată simți cum smucește plutonierul de sfoară și atunci Þițu se crezu eliberat. Nu-și dădea seama dacă sfoara se rupsese ori celălalt îi dăduse efectiv drumul, însă era convins că pământul de sub el se îndepărta vertiginos. „Nu-mi da drumuuuul!“, strigă el la milițian. Dar acesta râdea cu gura până la urechi și lui, lui Þițu, chiar chiar i se păru că simte stropi mărunți de salivă udându-i obrajii. Îl înjură pe Bică de mamă. „Grijania mă-ti de pramatie!“, îi răspunse Bică și atunci lui Þițu i se urcă stomacul în gât de spaimă: el, Þițu, tocmai cădea.
Se trezi gemând. Auzi cotcodăcitul speriat al unei cloști, pusă pe ouă într-un coș chiar alături, în șpais. Prin întunericul clisos reuși să distingă geamul și se ridică în șezut. Apoi în picioare. Se apropie bâjbâind de comutator. Șterse de câteva ori peretele și, după câteva încercări ratate, reuși să-l dibuie. Odaia se umplu dureros de brusc de lumina albă a becului din tavan. Þițu deschise ușa de la șpais. Cloșca cotcodăcea și mai tare.
- Taci, dracului, să nu spargi ouăle!
Pipăi în spatele unui dulap vechi de haine, în care nu mai erau nici haine, nici murături, ci doar borcane goale, pe care nevastă-sa nu apucase să le mai ia după partajul averii. Trase de acolo un sul de hârtie albastră, din care voia să facă un zmeu mare. Încremeni. Unul din capetele sulului era ferfelniță. Privi mai atent. O gaură considerabilă se căsca și pe la jumătate. Pe peretele dinspre curte, o șuncă uscată. Roasă și aceasta. Auzi câteva chițcăituri. Dădu la o parte un vas pentru untură, îndărătul căruia se găseau câțiva saci de iută. Acolo, într-un pumn de bucățele de hârtie albastră, câțiva șoricei rozalii, cu ochii închiși, târându-se unul peste altul.
Þițu își puse mâna la gură. Privi la sulul de hârtie, apoi din nou la cuibul de șoareci. Strânse din dinți. Oftă din rărunchi. El nu va mai apuca să zboare peste Mureș cu zmeul. Și abia ce reușise să facă rost de hârtia asta albastră, că era mai tare decât cea de la magazinul Icăi, folosită pentru împachetatul untului de balenă sau a marmeladei. Pe tot sulul dăduse câteva duzini de ouă clasa întâi. Și acum... Oftă iar.
Ieși până în coridor.
- Hai, fir-ai tu al naibii de mâț puturos!
Pisioiul, trezit din somn de pe bucata de rogojină din fața intrării, se arcui și căscă. Þițu îl trase cu piciorul în coridor. Acesta mieună stins și porni să se gudure languros pe lângă pioarele lui. Un nou șut și bietul animal rămase închis în șpais, alături de cloșcă și șoricei.
***
Dimineața, se trezi buimac. O stare aproape ca de mahmureală. Încă în izmene, luă din șpais bucata de șuncă de pe policioară, înlătură bucata începută de șoareci, după care-și tăie și sieși o felie. Încă o jumătate de ceapă, o felie mare de pâine și micul dejun fu înfulecat cu poftă. O cană mare de apă, îmbrăcatul, spălatul pe față cu apă din ciubărul de sub streașină și Þițu era apt pentru o nouă zi de tăvăleală, cum îi plăcea lui să spună. Adică de muncă pe rupte.
Luă din magazie un hârleț, un topor și-un târnăcop, după care ieși pe uliță. Privi înciudat la șirul de salcâmi bătrâni. Pe de altă parte, însă, se bucura că va avea lemne bune pentru foc, mult mai bune decât amărâtele de paie ori tuleie de porumb care-i amărau zilele din toamnă până-n primăvară. Dar îl bucura și mai mult gândul că, după ce va planta cei douăzeci de puieți de prun, în câțiva ani va avea prune pentru țuică.
Nici nu apucă să doboare primul salcâm când auzi soneria unei biciclete. În dreptul său opri Grăvilă Poștaru, cu tolba sa plină de ziare și scrisori.
- Ce faci, Þițule, tată? Sănătos, a? – îl întrebă acesta chinuindu-se să-și găsească echilibrul. Dar ce naiba faci? Tai copacii?
- Rachiul de acasă nu se poate uita. Gustul și mirosul lui te urmăresc până și dincolo de moarte! – răspunse Þițu, apăsat.
- De unde știi? – îl întrebă Grăvilă, mijindu-și ochii.
- Mi-a spus moșu meu, Mitru.
- Da moșu´ tău îi mort înainte să te fi născut tu! – îl luă poștașul în tărbacă.
- Auzi – se apropie Þițu de el, când îl visez aproape în fiecare noapte și-mi spune că ar bea o răchie ca la noi, crezi că este o invenție de-a mea? Nu, Grăvilă, înseamnă că...
- Înseamnă că tu vorbești cu morții – râse celălalt, cu gura până la urechi.
- Zău, dacă-ți spun...
- Da hai să-ți zic eu una care-i adevărată. Poți s-o-ntrebi și pe baba Sida, că a fost și ea la drumul de piatră. Or adus grănicerii niște magneți mari, cât roata de la tractorul „UTB“ din spate. Erau puși pe niște remorci cu două roți, așa cum sunt popotele mobile, că știi și tu, că doar ai făcut armata...
- Da, știu, am văzut și eu...
- Ce! Magneții?
Þițu se făcu a nu fi auzit ultima întrebare, însă răspunse iute cu un „da“ apăsat.
Grăvilă se apropie de Þițu, mai să-l dărâme. Nu vedeau niciunul că înspre ei venea, șontâc-șontâc, baba Zorca, vecina lui Þițu.
- Asta am vrut să-ți zic. Au vrut unii să fugă peste graniță, peste Mureș, cu zmeele. Atunci s-au pus grănicerii pe ei.
- Or tras? – sări Þițu.
Nu. Au pus magneții în funcțiune. Știi cum veneau ăia înapoi, în contra vântului? Ca mâții legați cu ață. Unul câte unul.
- Da´ cine să fi fost, că n-am auzit până acum? – se miră Þițu, surprins. Mă, Grăvilă, tu-mi vinzi prune verzi, luate-ar naiba de șmecher!
- Þițule, copilul lu´tati, noi doi nu ne cunoaștem de ieri, de alaltăieri. Þii minte că am fost odată și colegi de bancă...
- Da – mormăi Þițu, aducându-și aminte de ghionturile pe care le primise atunci de la Grăvilă.
- Da´ știi ce-o pățit unul dintre ăia? Nu l-au putut atrage cu magnetul fiindcă nu avea blacheuri la papuci. Când s-a dus la Heteș să-i bată niște blacheuri, ăla tocmai și-a făcut cu ciocanul un deget chisăliță. Așa că a fost musai să-și pună tenișii albi, de duminică. Știi, din ăia chinezești, de la librărie...
Baba Zorca se opri în dreptul lor. Scutura din cap ca o apucată. Prea Milostivul o pricopsise cu un Alzheimer păcătos.
- Ei, p-ăsta...
- Da´ cine să fi fost? – îl întrerupse Þițu, gânditor.
- Nu știu, asta n-am aflat.
- Da´ restul cine ți-a spus?
Celălalt nu răspunse imediat. Încălecă din nou bicicleta, după care aranjă mai bine tolba cu ziare și scrisori de pe portbagaj.
- Știi tu cine – șopti, făcându-i semn cu ochiul.
- Șeful de p...
- Taci, mă.... Și cum îți spuneam, p-ăsta nu l-au putut trage până la malul nostru, de partea noastră de graniță. Da´ i-au încetinit zborul. Și știi de ce? Avea o gaică de metal la șliț...
- Bată-vă Dumnezeu să vă bată că numa la muieri vi-i gândul! – îi blestemă baba Zorca și o luă din loc, dând și mai iute din cap.
- Și ce s-a întâmplat după aia? – întrebă Þițu, extrem de curios.
- Chiar atunci s-a mai domolit vântul ce bătea atunci dinspre sârbi și bietul om s-a prăbușit cu tot cu zmeu în Mureș și s-a înecat – oftă poștașul.
- Săracul! Înseamnă că n-a fost din sat. Dacă s-a înecat, se oprea în grătarele de la Seghedin...
- Mă duc, mă, Þițule, că mai am multe de împărțit... Da... vezi, să nu spui la nimeni ce ți-am spus că mă-mpușcă ăia, grănicerii... O, era să uit,... ai o scrisoare...
Grăvilă Poștaru scotoci îndelung prin tolbă, scoase de acolo un plic albastru și i-l întinse lui Þițu. Preț de câteva secunde, celălalt se holbă la ea ca blocat. Bucata de hârtie avea culoarea albastră și tot ce era albastru venea de la Miliție. Cel puțin așa credea el. Întinse încet palma și aproape că o smulse dintre degetele poștașului. Grăvilă încălecă pe bicicletă și se duse. Þițu privi îndelung în urma lui. Apoi își strânse uneltele, mai călcă de câteva ori în jurul salcâmului abia doborât și intră în curte, cu scrisoarea la piept.
- Du-te mă dracului de mâț! – șuieră la pisica ce tocmai ieșise din șpais, lingându-se pe bot.
După ce dădu cu piciorul în pisica ce i se gudura la picioare, puse zăvorul, apoi se duse pe coridor și se prăbuși pe o canapea veche, din nuiele împletite. Privi iar bucățica de hârtie vânătă. Degetele îi tremurau ușor. Pe plic scria cu litere de-o șchioapă: „Pt. Þițu“. Nici o semnătură, nimic. Rupse cu grijă plicul și scoase coala albă de hârtie. O despături încet-încet, ca pe un loz în plic. „Tovarășului Þițu...“ „La dracu! – exclamă el în gând. Asta nu-i de la Miliție. Ãștia nu mi-ar fi scris pe numele de poreclă.“ Citi mai departe. „Sunteți invitat a lua parte la întâlnirea cu tov. Bandu, marele poet al Raionului nostru, propus recent pentru marele premiu de Stat pentru Literatură. Cu acest prilej va fi lansată culegerea de versuri «Spicul din spic«, un extraordinar elogiu adus oamenilor simplii, făuritori ai socialismului de la sate și a bunăstării poporului nostru harnic și muncitor. Întâlnirea va avea loc la căminul Cultural din localitatea noastră, în ziua de 15 septembrie, de la orele 17,00 fix. Trăiască clasa muncitoare!“
Þițu simți că ia foc. Începu să se întindă pe canapea. Întâi își puse un picior, apoi, se puse pe-o rână, după care își ridică și celălalt picior. Simțea că plutește. El, Þițu, grăjdarul Bicăriei, el care întreaga zi este slujbaș la un armăsar Nonius, la trei vieri Alb de Banat și la un taur Bălțata Românească, el este invitat la... „nu știu ce“ de la Căminul Cultural. Atunci sări și pisoiul alături de el și porni să toarcă.
- Du-te, mă, dracului de mâț, tu știi...
Îl aruncă jos. Privirea-i căzu pe chipul pozat al neveste-si, agățat de unul din stâlpii coridorului. Se ridică în coate. Apoi în șezut. Pe urmă se ridică de tot de pe canapea, fluturând cu scrisoarea dinaintea portretului alb-negru al femeii.
- Mă, dracu te-o pus să mă lași, că acum te duceam și pe tine la Cămin să-l vezi pe tov Bandu. Vezi tu cine mi-s io mă, ha?
Femeia nu-i răspunse. Se mulțumea să-l privească zâmbind șters, parcă în batjocură. Þițu coborî în curte în pași de dans. Pisica, după el. Deodată, Þițu se opri trăsnit. Pisica nu era nicidecum motanul său, Corci vărgatul. Nu era decât Roxana, tot vărgată, o pisică de prin vecini. Alergă spre șpais. Un cârâit de găină. Era cloșca dintre cele două coșuri de nuiele puse unul peste altul. Apoi un chițcăit de șoareci. Privi în jur. Pe urmă pe dulapul plin cu brocane goale. Pe dulap, motanul său vărgat. Era rece și țeapăn. Alături de acesta, o bucată de slănină rozalie. Găsise momeala otrăvită pentru rozătoare...
Se duse la Răcanu, câinele său „de vaci“, o javră de talie mijlocie, cu părul negru, creț, legată lângă o cupă de tulei. De bucurie, Rpăcanu îl umplu pe față de bale. Iar când nu mai simți cureaua de la gât, o zbughi drept pe uliță, pe poarta lăsată deschisă.
- Mă, dobitocule...! – mai apucă Þițu să fluture scrisoarea albastră. M-a invitat tov Bandu, mă...!
***
Când se trezi a doua zi dimineață, găsi scrisoarea cu tov Bandu sub el, mototolită, aproape ruptă. De fapt, îl trezise goarna de alamă a lui Biboanță Þiganu, hingherul jumătății de sat în care trăia Þițu. Tot în izmene, așa cum dormise, Þițu își puse dinainte un șorț albastru, din pânză de doc. Se repezi în cămară, luă de pe o poliță bucata de șuncă începută de șoareci și alergă în stradă. Doar ce nu dădu nas în nas cu hingherul.
- Na ho! – strigă acesta, făcându-și semnul crucii.
- N-am vrut să te sperii, mormăi Þițu în loc de bună dimineața. Mă, Biboanță, ce zici tu dacă mi-o murit mârtanu´? Așa-i că nu-i mare bai?
Þiganului îi sticliră ochii. Mai cu seamă că Þițu își ținea mâinile în buzunarul cel mare de la piept al șorțului și acolo putea să fie plata pentru căratul motanului mort.
- La dracu, de ce să fie mare bai? Îți aduc io zece pui de mâț, Þițule... Zece.
- Morți, ha? – îl zgândări celălalt, hâtru. Știi tu ce am în buzunar, mă, Biboanță?
- Clisă...
- Dar pe lângă clisă? Ha? Nu știi? Am o scrisoare, mă.
- Vânătă... – sări hingherul.
- Ce...?
Þițu se uita blocat la tuciuriu.
- Și tu... ai primit?
- Da, da´ nu cred că-i a bună. Cred că mă cheamă la Miliție – bâjbâi Biboanță, vizibil crispat. Să știi că io n-am făcut nimic, io-s un țâgan cinstit, io nu fur, să-mi sară ochii dacă te mint. Da´, să-mi sară ochii dacă te mint... Uite-o – zise și scoase un plic albastru.
Þițu i-l smulse. Scoase foaia albă și o despături tremurând. „Sunteți invitat a lua parte la întâlnirea cu tov...“. Se opri din citit și se uită încruntat la Biboanță.
- Ai belit-o, Biboanță, ai belit-o... E de la Miliție, mă... – zise, se întoarse brusc pe cîlcâie și intră valvârtej în curte.
- Da´ cu mâțu´ ăla mort cum rămâne, mă? – auzi în urmă. Încuie poarta și intră în casă furios. Și până a doua zi dimineață nici nu mai ieși în stradă.
***
Primul lucru pe care-l văzu de cum păși pe uliță fu albul pomilor proaspăt văruiți de prin vecini. Iar el nici măcar nu-și dusese înăuntru salcâmul tăiat cu o zi în urmă. Încă-i mai stăruia în minte faptul că la întâlnirea cu tov Bandu fusese invitat și Biboanță. Se îndreptă spre nevasta lui Cap de Pomană, aflată la câteva case mai încolo. Era furios că el nu aflase că trebuie să văruiască pomii, de sărbătoare.
- I s-o spart lu´ Pișta Dubași duba. S-o pus beat cu curu´ pe dubă și i s-o spart. N-or mai avut cum să ne anunțe. Io am tot bătut aseară la tine-n poartă, da´ n-ai răspuns.
- Da´ de ce-ai bătut? – întrebă Þițu.
- C-o să vină după-amiază un om mare...
- Ai primit și tu...? – sări Þițu.
- Ce să primesc?
- Scrisoare?
- Ce scrisoare? – se aprinse femeia.
- Păi... cu tov Bandu?
Nevasta lui Cap de Pomană se cruci.
- Măăă, da´ io nu mi-s așa de mare să-mi scrie mie Bandu... Da´ ție ce ț-o scris?
- Da, da... mormăi Þițu și se îndepărtă, pipăind scrisoarea de la piept.
Cu greu trecu dimineața. Pe urmă și prânzul. Þițu își pregăti bicicleta de damă. Rămăsese cu bicicleta de damă, fiindcă, după divorț, din grabă să plece de la el, fosta nevastă luase din greșeală bicicleta bărbătească a lui. Și nici nu i-a mai cerut-o înapoi. Reuși cu chiu, cu vai să găurească apărătoarea din față cu un cui. În gaură puse un șurub, iar prins de șurub, un arc răsucit din sârmă de legat baloții. Dintr-o cravată de pionier, rătăcită la el nici acum nu știa cum și de unde, tăie un steag triunghiular micuț, pe care-l cusu și-l puse pe arc. Așa văzuse că avea și Paia Șcătulă. Când mergea Paia cu bicicleta prin sat, arcul se balansa în toate direcțiile și flutura grozav de frumos steagul roșu. Acum avea și el un steguleț roșu ca sângele. Poate-l va vedea tov Bandu și-l va felicita pentru idee. Împleti între spițe câteva fâșii de hârtie creponată de diferite culori. Iar când se făcu ora 16,00 fix, își trase pe el helanca albă, de silon. Se uită îndelung în oglindă. Se duse în soba mare, cea dinspre uliță, deschise vechiul dulap al bunicului și scoase de-acolo o pălărie neagră, cu panglică de mătase, tot neagră. Își făcu o cruce mare. Era pălăria bunicului. Uitaseră să-l înmormânteze cu tot cu acoperământul de cap și acesta rămăsese acasă. N-a mai vrut nimeni să vină de la cimitir și să-i ia pălăria până nu dă popa dispoziție să se bată capacul sicriului în cuie.
Pălăria-i stătea grozav și acest lucru îl bucură. „Dar cum dracu să primească și Biboanță Þiganu invitație?“, îl fulgeră un gând nenorocit. „A furat-o!“, se liniști tot el. Scoase sticluța cu spirt din sertarul unui armoar ros de carii. Îi desfăcu cu grijă căpăcelul. Puse în palmă câțiva stropi și-și dădu pe față. Mirosea bine... Trase o dușcă, strâmbându-se.
***
În gară așteapta fanfara lui Vundăr Neamțul. În centru, un ringhișpil și o grămadă de copii. Babe cu năframe negre. De tarabe cu nimicuri, nici pomeneală. Þițu auzi până la urmă că le interzisese milițianul. Cică nu voia să aibă probleme. A permis însă instalarea unui cort plin cu borcane, cu tot felul de ciudățenii în ele.
- Mă, cât spirt aici! – se mira lumea.
- Păi de știam nu mai aruncam alaltăieri cățeii. Unul a avut trei ochi, din care unul după urechea stângă – zise careva, mucalit.
- Eu le-o aduceam pe soacră-mea, dacă n-ar fi dat ortu popii acum trei săptămâni. Că i-o crescut barba ca la moș Velea: de-o palmă – îi ținu un altul isonul, holbându-se la cilindrii de sticlă, plini cu un lichid gălbui.
Þițu nu spunea nimic. Era fericit că nu-l văzuse pe niciunde pe Biboanță Þiganu.
- Hai, toată lumea la Căminul Cultural! – se auzi vocea ca de tunet a milițianului.
Þițu își scoase ceasul din buzunar: mai erau zece minute și trebuia să înceapă întâlnirea cu tov Bandu. Se precipită, se împinse, dădu câteva ghionturi și reuși să ajungă în rândul al doilea de scaune, la doi pași de scenă. Rândul întâi era gol, însă acolo nu-l lăsă secretarul de la Sfatul popular. Cică era rezervat pentru ăi mari. Încet-încet, sala se umplu de oameni. Pe pereți și pe tavan fâlfâiau panglici colorate. Se făcu repede cald. Mirosea a transpirație. Câțiva bărbați deschiseră geamurile.
Trecu aproape jumătate de ceas și întâlnirea încă nu începea. Gălăgia devenea tot mai mare. Și, deodată, în sală se făcu liniște. Þițu își întoarse capul. Nu se întâmpla nimic. Și-n acel moment în ușă se ivi silueta inconfundabilă a lui Biboanță Þiganul. Þițu doar ce nu înjură. Se liniști rapid. În spatele lui Biboanță se ivi Bică, milițianul. Þițu văzu cum dispar amândoi. Și-n locul lor apăru un ins înalt, cu o pălărie maro pe cap, cu mustăți...
- Tov Bandu... – murmură Þițu.
Lumea porni să bată din palme. Da, era tov Bandu. Acesta se apropie de scenă, urcă cele trei trepte de scândură și se așeză la masa roșie, alături de secretarul de partid, de secretarul de la sfat și de profesorul de matematică, mare poet de țară. Lui Þițu i se umeziră ochii. Apoi nu mai văzu decât o pată de lumină difuză. Își scoase batista.
- Stai jos, Þițule, că nu vedem nimic – strigă cineva din spate și Þițu simți o mână grea pe umăr.
Întâi vorbi secretarul de partid. Cum că satul este onorat de vizita lui tov Bandu, marele poet al Raionului. Apoi vorbi Leana, de la Pomicultură. Apoi Mircu, președintele G.A.C.-ului. Profesorul de matematică vorbi însă cel mai mult. Îl compară pe tov Bandu cu însăși matematica, cu Thales din Milet, cu Pitagora... Þițu începu să caște. Lumea în jur fremăta.
- Și acum, va recita din poeziile sale de neasemuită frumusețe tov Bandu – rupse secretarul de partid pisica-n două.
Tăcere. Lumea din sală amuți. Abia se mai auzeau respirațiile. Se făcuse și mai cald. Tov Bandu își lepădă pălăria și o așeză pe masa acoperită cu pânză roșie. După care se ridică, își drese glasul, bău o jumătate de pahar de apă, privi îndelung în sală, scoase de la buzunarul de la piept al sacoului un sul de hârtie și începu să recite. După fiecare poezie, la semnul secretarului de partid, lumea aplauda frenetic.
- „Căci Partidul, soare de lumină
Fără de apus și fără de hodină
Spre nalturi falnic mărșăluiește...- încheie tov Bandu.
Încă o serie de aplauze. Cineva strigă „bis“. I se alăturară și alții.
- Dragi... dragi... nu mulțumesc, e timpul să recite și reprezentanții dumneavoastră – se împotrivi tov Bandu.
Sala amuți.
- Da, știu că există și aici o mulțime de talente. Satul nostru este un izvor nesecat pe veci de talente latente ... – spuse tov Bandu.
Oamenii se uitau unii la alții, dând din umeri. Nu avea nimeni curajul să spună că în satul lor nu există poeți.
- Hai, hai...! – îi zori și secretarul de partid.
- Hai, Þițu, spune și tu ceva! – auzi Þițu din spate vocea baritonală a lui Bică.
Sângele parcă-i înghețase în vene. Nu avea curajul nici să se întoarcă, nici să scoată vreun cuvânt.
- Hai, Þițule! - strigară și câțiva săteni.
Þițu țâșni din scaun ca o rachetă „Vostok“. Secunde întregi se chinui să deschidă gura. Simțea ochii lui tov Bandu ațintiți asupra sa. Își scoase batista și se șterse pe față. Își simțea capul în flăcări. Se așeză moale ca o cârpă.
- Þițu, drepți! – îi șuieră Bică aproape de ureche.
Se ridică din nou. Își trase gulerul de la helancă. Apoi luă o mină de om foarte serios, își drese glasul, așa cum îl văzuse și pe tov Bandu, și începu:
- „Pagu-mi p...a-n Baba Giula
C-o mâncat tătă păsula,
Păsula s-o strâcat
Șî baba s-o constâpat!“
În sală, tăcere. Nu aplaudă nimeni. Atunci, dintr-o dată, tov Bandu bătu din palme. Câțiva îl imitară anemic. Câteva râsete înfundate.
- Constat existența unui filon extrem de autentic și de expresiv în poezia tovarășului... mă scuzați, nu am reținut cum vă numiți...
Þițu se însenină brusc.
- Da p-asta o știți: „Au Doamne Păvăluț, io-s beteagă tu mă f...?
- Gata, nemernicule! Ieși afară, nenorocitule, chiabur împuțit, dușman al clasei muncitoare! Afară! – urlă secretarul de partid.
Mult timp după aceea, Þițu încercă să-și explice ce anume a urmat. Tot ceea ce mai reținea e că Bică l-a scos nu în stradă, ci în curtea Căminului Cultural. Și bastonul acela pe care nu l-a văzut niciodată atât de aproape. Și mult, mult întuneric. Și un zbor îndelung, deasupra norilor. Fără zmeu.