Absurdă. Brutală. Năucitoare. Aceasta este lumea în care am ales să trăiesc. Copii desfigurați de schije, bătrâni care nu-și mai doresc decât moartea, Satana luând înfățișarea cordială și bonomă a omului politic. Am ales, am spus, dar oare eu am ales? Nu, nu pot, niciodată nu voi da vina pe Dumnezeu pentru aceasta, cel care și-a trimis unicul Fiu pe cruce, cel care este în fiecare zi biciuit, trădat, ucis de păcatele noastre.
Eu trebuie să fi ales să port această cruce în miniatură, acest stigmat al imperfecțiunii umane.



*


Vară, briza mării, răsăritul soarelui prins pe plajă și țipetele pescărușilor. Adolescență mută, făgăduință, iertare. Pentru ce două lumi, n-am să pot înțelege niciodată, pentru ce să supraadaug, ca într-un veritabil coșmar, răul peste toate acestea? Da, sunt dual, imperfect, dar oare aș mai fi fost așa fără păcatul originar, aș mai fi trăit această sfâșiere dacă nimeni, niciodată nu și-ar fi permis să ucidă inocența?
Marii poeți ai luminii, marii artiști cu râsetul lor candid, femeia ca poartă către Paradis, și nu ca obiect al dorinței.
Moarte, moarte, moarte. Iisus a biruit moartea. Dar noi?
Discuțiile interminabile cu sora mea, ingenua absolventă de Arte Plastice, serviciul caricatural, „să prindem știrea, să prindem știrea”, bine, și după ce am prins-o ce vom face cu ea, cine credeți că va citi știrea, cine va lăsa tentațiile diavolului la o parte pentru a-și procura donquijotesca știre produsă de mintea rafinată a ziaristului incoruptibil, bine, recunosc, am fost mai mult decât ironic, spectacolul dezolant al războiului, al oamenilor lăsați fără case, al mamelor rămase fără copii, al omului vidat de propria conștiință... Pentru ce să îndur toate acestea, de ce să nu sorb doar din cupa eternității mute, a absolutului îngăduit.
Apoi confesiunile către Dannot, duhovnicul meu, poate singura poartă către tânjita divinitate, poate singurul dialog autentic și auster, dimineața, atunci când lumea încă nu a prins viață, nu și-a reluat caruselul apocaliptic...
De la Dannot am învățat că Dumnezeu nu oferă certitudini, în afara uneia singure: a iubirii Sale nemărginite pentru om și, subsumată acesteia, a renașterii într-o lume mai bună, în Edenul refăcut. Dar, fatal, nu rațiunea ar fi trebuit să descopere toate acestea, nu inteligența ne este cerută de divinitate, ci sufletul curat, sentimentul fără de prihană...



*



Diminețile la Dannot și miniaturala cruce ce mi-a fost hărăzită, înfruntarea absurdului, redescoperirea eului. Un lunetist a deschis focul la întâmplare, un bătrân a murit de inaniție, un copil abia născut încearcă să înfrunte lumea cu scâncetul său... Un Papă necrezând că va mai salva omenirea (din cauza ei, nu a Sa, firește), un dictator disimulat sub masca apărării drepturilor omului, un eu pierdut iremediabil, confuz...
Cine sunt eu, cel ce trăiesc toate acestea, cât drept am, și nu câtă dreptate, să vă judec... Marea nebunie a creației și fatala imperfecțiune, eroare, ca un virus rătăcit cine știe cum într-un calculator considerat perfect...
Îmi căutam eul pierdut, jur că făceam asta atunci când sora mea a intrat în cameră într-o ținută neglijentă, arăta ca o divă sexy de pe coperta cine știe cărei publicații de succes, și atunci, într-o clipă letală, am privit-o ca pe o femeie, am uitat de toate discuțiile noastre intelectuale și mi-am imaginat, pentru un singur moment, momentul adevărului, răspunsul la întrebările mele, că aș cuprinde-o în brațe, că i-aș simți căldura feminină emanându-i din piept, că aș săruta-o pe buzele rujate strident.
N-am dormit toată noaptea. Iată, iată de ce trebuie să suprapun cele două lumi, de ce trebuie să-mi duc crucea, iată cât de absurd, josnic, murdar pot să fiu... Cum de a fost posibil, Mephisto, știu că tu ai fost, dar spune-mi, atunci, demult, la începuturi, cum te-ai strecurat în focul din care Dumnezeu își concepea creația, sunt sigur că a existat un truc, o secundă de neatenție, și gata, totul s-a năruit, s-a blasfemiat... Îți dai seama că fără tine și fără scânteia pe care ai insuflat-o atunci n-aș fi putut niciodată s-o privesc pe Jeanne ca pe o femeie, nu m-aș fi îndoit niciodată de sensul existenței mele, nu mi s-ar fi părut în veci că Dumnezeu m-a osândit la un lucru pe care nu-l pot duce... Ce faci, Mephisto, râzi, da, eram sigur, era singurul răspuns pe care mi-l puteai da, te amuzi copios de farsa pe care mi-ai jucat-o, de dorința mea de mascul orgolios și mai ales de absurda idee de a-i pune în cârcă Creatorului toate acestea...
Am să-mi spun rugăciunile și am să alerg la Dannot, confesorul meu, poarta mea către imuabil, către sfințirea eului și uciderea josniciei umane.



*


Au trecut luni chinuitoare, aride. Nici spovedaniile către Dannot, nici ruga fierbinte, nici creația nu m-au vindecat. Am început să mă văd ca pe un călău, ca pe un Iuda, am început să mă simt culpabil de toate morțile nevinovate, de toate atrocitățile care aveau loc, de tot machiavelismul contemporan.
M-am privit în oglindă și mi s-a părut că deslușesc un rânjet al superiorității intelectuale pe care nu-l avusesem niciodată. Am început s-o evit pe Jeanne, să mă îngrozesc de prezența ei, de parcă acea clipă luciferică în care am dorit-o s-ar fi putut repeta, mi-ar fi putut da lovitura de grație tocmai când eram la pământ, asigurându-se astfel cel potrivnic că nu mă voi mai ridica niciodată. Plus jamais... Nu, nu se va termina așa, am strigat, încă mai am inocența de copil, încă mă pot ruga pentru mântuire, încă pot alerga la Dannot să-i mărturisesc totul, iar el sunt convins că mă va salva, va găsi cine știe pe unde în rugăciunile lui soluția unei existențe damnate, antidotul, elixirul miraculos al purificării.
Nu, Mephisto, tot tu ești cel care a trișat, și rămân la părerea că încă de la începuturi, crezi că Dumnezeu și-ar fi pierdut atâta vreme, crezi că Atotputernicul ar fi ratat șansa unei omeniri perfecte, dacă nu ai fi intervenit tu, și chiar și ție ți-a dat șansa reconvertirii înainte de a se împlini vremea și a te arunca în iazul cu pucioasă...
Crezi că n-am înțeles că privesc zilnic orologiul Apocalipsei, crezi că această formă de teatru modern, cu cavaleri însângerați și domnițe desfrânate, o văd ca pe altceva decât ca pe o ultimă demonstrație a absurdului, crezi că mai aștept altceva în afară de clipa adevărului, de verdictul suprem, de sentința justă pe care o căuta și Kafka...
Va veni și vremea aceea, poți râde, mă poți umili trimițându-mi-o din nou în cameră pe Jeanne, mai poți ucide câțiva bătrâni neajutorați, dar apoi, basta... Va veni și vremea aceea, crede-mă... N-am zis-o eu, stă scris în scriptura lui Dannot...



*


Rău-bine, moarte-viață, păcat-puritate... N-am să mă amestec, n-am să încerc să înclin eu talerul balanței, deși poate că acesta e chiar scopul meu cotidian, poate că sunt și eu un pic viclean, așteptând, prelungind așteptarea chiar... Dar atunci, la sfârșit, eu, Jeanne, Marele Franz(1), toți vom fi absolviți de păcate, toți vom suprapune în sfârșit rațiunea peste sentiment, vom găsi răspunsurile la întrebările care ne-au torturat atâta, vom merge, poate, la o Cafenea a Artiștilor fără teama că va exploda o bombă pe drum sau că vom vedea la tv vreun kamikaze...
Nu, nu mă tem de tine, Mephisto... Această ultimă revelație m-a liniștit complet.
Am adormit într-un târziu, seren, împăcat. Mâine am să-i spun lui Dannot să mă pregătească de Marea Trecere, de întâmpinarea tărâmului evocat de Blaga în Poemele Luminii, de minunata și aproape exotica, chiar extatica desăvârșire.
Am visat că eram la mare. Când mă scăldam în valuri râzând, când mă bronzam în bătaia soarelui orbitor. Micii comercianți care altădată mă enervau îi priveam acum cu condescendență, apoi, rătăcit undeva pe faleză contemplam minunata întindere a mării, absolutul său, vraja atemporală...
Apoi s-a făcut seară. M-am făcut comod în camera de hotel, am făcut un duș și apoi mi-am aprins o țigară, privind ecranul minuscul al tv-ului în timp ce sorbeam cu nesaț un cappuccino. Ai venit lângă mine fără să te simt aproape,
te-am cuprins în brațe și mi-am lipit buzele de părul tău cu iz de nisip, ți-am simțit coapsele fierbinți înlănțuindu-le pe ale mele, apoi te-am sărutat pătimaș, ca în preludiul unei experiențe unice... O clipă, lasă-mă să te privesc în ochi doar o clipă...
Jeanne! Nu, nu se poate, m-am aruncat pe podeaua din gresie rece aproape plângând, nu pot să cred că tu erai, orice, numai asta nu...
Îmbracă-te, te rog, nu mă lăsa să mă sinucid, visul copilăriei și privirea de gheață a Satanei, nu, te rog, cum de am crezut că s-a terminat înainte de vreme...
În încheierea visului, alergam către biserica lui Dannot.



*



Au trecut alte săptămâni chinuitoare. Începusem să mă blazez, să nu mai scriu. Indiferența mă copleșea. N-am să deschid cu bună-știință Cutia Pandorei, n-am să-l provoc pe Mephisto. Poate că am greșit când am crezut că voi ajunge la Cafeneaua Artiștilor în acea companie, poate că întreaga mea viață e o eroare. Cititori uituci, promiscuitate.
Apoi am găsit-o pe Jeanne moartă. Cu gâtul tăiat, cu privirea sticloasă, îndreptată spre tavan. Cineva scrisese cu sânge pe perete: „Dieu pardonne”(2).
Am trăit iadul în toată declanșarea sa cea mai pură. Să mi-o ia pe Jeanne, lumina ochilor mei, singurul meu sprijin, să mi-o lase pe divan plină de sânge, să-mi ucidă amintirile copilăriei ca la abator... Să nu apuc, să nu mai apuc niciodată să-i cer iertare pentru pornirea mea animalică, să rămân în mijlocul istoriei ca un blestemat, ca o rană vie... Ce Dumnezeu a putut face asta?! am strigat, prăbușindu-mă în hohote la podea.
Am vrut să mă sinucid, dar mi-am dat seama că aș fi prea laș, mult prea laș pentru condiția mea. Am știut că Jeanne nu mi-ar ierta-o niciodată, că mă va aștepta mereu la mormântul ei cu un buchet de flori și cu un volum publicat. Dormi, Jeanne, dormi, iubita mea soră, nu te voi trăda și a doua oară...



*



„Ai spus că nu-ți mai e frică de mine. Că acum ești împăcat”. „Pleacă, pleacă, nenorocitule, lasă-mă în pace, nu pot să duc povara asta, e prea mare, spectacolul chinuitor al lumii, editorii pompoși și bețivi, politicienii putrezi și cinici, miile de întrebări fără răspuns, toate astea crezi că nu mi-erau de ajuns, crezi că mai pot duce și povara dispariției lui Jeanne, crezi că mai pot suporta și imaginea mormântului ei reavăn?”. „Dumnezeu nu-ți dă niciodată o povară pe care să n-o poți duce. Sau nu mai crezi asta?”. „Pleacă, nu vreau să te mai aud”.
Am trăit apoi un soi de răstignire perpetuă, o fugă din fața a tot, a cititorilor, a cunoscuților, a iubitelor. Nu mai voiam să aud, să înțeleg, să exist. Dar cel mai tare mă chinuia ideea că fug de mine, că mă urăsc, că nu mă mai accept, și apoi, ca o lovitură de grație, ipoteza, și mai greu de suportat, că nu mă voi recompensa niciodată față de Jeanne, că nu va fi niciodată mândră de mine...
La ce mi-ar fi folosit numele ucigașului ei, cine știe ce individ drogat și rupt total de realitate, rătăcit între fantasmele cocainei și cele ale navigării pe site-uri horror, care nu găsise altă victimă decât pe neprețuita mea Jeanne, la ce mi-ar fi folosit să-l omor, să mă răzbun descărcându-i un cartuș întreg în cap... Nu, nu-l puteam urî pe acest individ. Era, mai mult ca sigur, un produs tipic al lumii barbare în care trăiam, un tip depersonalizat, fad, un rebut al unei lumi în agonie... Era, cu certitudine, la rândul său o victimă, înainte de a fi un călău...
Și totuși, am să cer sprijinul poliției. Poate că voi descoperi în camera lui, în fotografiile lui, în jurnalul lui, dacă are cumva așa ceva, un indiciu care să-l trădeze pe cel care mi-a făcut-o cu adevărat... Pe Satana. Fiindcă știam, n-am să pot să uit niciodată că mi-a făcut-o exact când mă pregăteam de o altă abordare a Marii Treceri.



*



Riders on the storm...(3) Călărind, alergând mereu și mereu în căutarea absolutului, confruntat cu năvalnicele intervenții ale simțurilor în aspirația celestă, căutând răspunsuri într-un ocean care n-ar trebui să fie al rațiunii, privindu-mă când ca pe un înger, când ca pe un damnat, căutând în ceilalți o confirmare înainte de a o căuta în mine însumi, apoi ultimul Papă al omenirii, Nostradamus, iertarea pe care mi-o va oferi Jeanne la capătul drumului... Cu siguranță există ceva în plus în toată această șaradă, un element decisiv, un detaliu-surpriză care mă va ajuta să descifrez misterul, să știu care era verdictul kafkian, trebuie să mă flagelez, să mă autodepășesc pentru a-l obține, să-mi îngrop un anumit tip de îndoieli. Nu, nu identitatea asasinului e importantă, ci jurnalul lui.



*



Noua mea iubită e o fostă fetiță a străzii, o mică cerșetoare cu suflet de prințesă, un fel de Lolita ajunsă însă la vremea majoratului, la timpul la care prima, cea autentică, se căsătorise deja cu alesul ei. Nu e nimic complicat în relația asta, nimic sfidător la adresa divinității și nici măcar cu vreo inflexiune prea sesizabilă a flăcărilor iadului. Și totuși e ceva plin de o armonie a simplității, o reciprocitate puțin ambiguă, dar autentică, un mic cadou pe care viața l-a dăruit amândurora. Noul roman e bine apreciat, fără a fi capodopera pe care i-o datorez Jeannei, viața mea în întregul ei e destul de discretă, având o doză de spectaculos mai curând al trăirii interioare decât al afișării extravagante.
Timpul s-a dovedit a fi un prieten, poate nu în sensul pe care l-am sperat la început, dar se știe că un prieten cu adevărat de nădejde îl poți găsi în cele mai neobișnuite înfățișări.
Am visat-o însă într-o noapte pe Jeanne, nu avea nici înfățișarea seducătoare pe care nici acum nu știu cum i-a putut-o da diavolul pentru a-mi distruge viața, nici pe cea tragică a celei trecute în neființă, părea blândă și rugătoare. Am plâns la trezire și m-am hotărât să mă confesez lui Dannot. Nu mai trecusem demult pe la bunul meu preot și chiar mă simțeam vinovat pentru asta. Nu, n-am să-i cer certitudini, n-am să-i vorbesc despre pragul tainic, ci am să-l rog să-mi deschidă o poartă simplă către Dumnezeu, așa cum se cuvine.


*



Aerul dimineții... acel sentiment inegalabil care îmi amintea de începuturi, de inocență, de imposibilitatea trădării... Cu siguranță, Dannot are cheia pentru această poartă.
„N-am mai venit demult. Iartă-mă. După moartea Jeannei ar fi trebuit să mă apropiu mai mult de tine. Paradoxal, n-am făcut-o. Știi că nu mă învinge orgoliul, știi că nu privesc păcatul ca pe o justificare a creației. Și nici cu jertfa nu sunt întru totul de acord. Cu jertfa inutilă, desigur, nu cu prinosul adus lui Dumnezeu. Știi, desigur, și că îl caut pe Dumnezeu, că nimic din ce am trăit, am iubit și am sperat în această vremelnică trecere nu consider că-mi aparține. Am căutat doar să fiu demn de încrederea cu care am fost investit”.
„Te ascult, fiule. Vorbește fără grijă, descarcă-te”.
„Tot ceea ce fac, fac pentru a ajunge cândva alături de cei dragi. Þi-am vorbit deseori de cei apropiați mie, de cei pe care nu i-am cunoscut dar m-au înnobilat cu scrierile lor. Þi-am vorbit despre absolut, despre puritate. Despre esența înțelegerii prezenței lui Iisus în viața noastră”. „Știi, de asemenea, că după moartea Jeannei am devenit alt om. Alt om nu în sensul că m-aș fi pervertit, că mi-aș fi renegat valorile, ci în sensul, dacă vrei, al unui infirm. Mai retras, mai chircit, mai lipsit de entuziasm, privindu-mi elanurile inițiale ca pe un bun pe care nu-l mai pot dobândi, către care tind cu eforturi din ce în ce mai mari”.
„Nu te învinovăți pentru asta. E firesc să simți așa”.
„Þi-am ascuns însă un lucru. Acum a venit momentul să ți-l spun, pentru că mă pregătesc din nou de o apropiere mai profundă de viitorul Eden, mă pregătesc să-mi îngrop definitiv micile orgolii, pentru o cauză superioară. Iar trecutul nu-mi dă pace, e ca o fantomă”. „Dannot, nu-ți cer să mă ierți, dar te rog, te implor aproape să-mi deschizi o poartă către Dumnezeu, să-mi deschizi ușa către grația Lui. Jeanne... știi că era o femeie foarte frumoasă”, am început, apoi m-am prăbușit plângând în hohote. „Iartă-mă, Dannot, nu mai pot să continui”, am rostit înăbușindu-mi cu greu lacrimile.
„Liniștește-te, te rog liniștește-te. O să-mi spui după aceea”.
După ce mi-am venit în fire, am continuat. „A existat o după-amiază de coșmar, care mi-a schimbat viața. Mă gândeam la o temă filozofică, eram mai concentrat ca niciodată, când Jeanne a pătruns în camera mea. Era îmbrăcată destul de sumar, și nu știu ce s-a întâmplat cu mine, dar am privit-o ca pe o femeie. Voiam să-mi reprim această aberație, și ea izbucnea cu o și mai mare putere, nu-mi puteam lua ochii de la trupul ei. Multă vreme după aceea, cu puțin timp înainte de moartea ei, am visat că eram într-o cameră de hotel și mă pregăteam să fac dragoste cu o femeie care-mi acaparase total simțurile... I-am cerut să mă privească în ochi... Era tot ea, în mod foarte clar îmi amintesc că era ea... Dannot, eu am omorât-o pe Jeanne!”, am strigat, și am izbucnit din nou în lacrimi. „Nu merit să trăiesc, sunt un gunoi, un Anticrist!”.
„Cum adică? Te-ai atins de ea?”.
„Nu, Dannot, nu m-am atins, în niciunul dintre sensuri, dar eu sunt vinovat pentru moartea ei, acum știu sigur asta!”. „Salvează-mă, Dannot!”, am rostit, strivit de neputință.
„Ne pleure pas, mon fils. Dieu pardonne”(4), rosti, apoi își aținti privirea către cupolă.
Am rămas chircit, stupefiat, interzis. Un gol imens mi-a urcat în stomac, făcându-mă să mă tem că voi leșina.
„Ce-ai zis, Dannot? Ce-ai zis acum, ultima oară?!”.
„Euh... je voulais dire que Dieu a compris tout cela”, rosti, oarecum derutat. (5).
Mi-am ascuns paloarea feței într-un gest grăbit. Am ieșit din biserică fără să privesc înapoi.



*



Acasă, m-am ținut aproape de pat, temându-mă parcă să nu încep să sfidez legile gravitației. Nu se poate... Dannot, poarta mea către absolut, ultima mea șansă către divinitate... Confesorul blând, părintele cel mai apropiat, cel fără de care aproape că n-aș fi rezistat...
Nu poate fi adevărat, risc să înnebunesc chiar acum, aici, înainte de a mai trece orice poartă, înainte de a mai da orice examen... Dannot, sfătuitorul de preț, micul intermediar către îngeri... asasinul lui Jeanne...
E prea mult, de data aceasta e mult prea mult... Mi-am adus aminte de profeția conform căreia Satana va începe să pătrundă chiar în biserică... Da, acesta era ultimul secret, ultima șansă a omului nu poate fi decât dragostea nețărmurită către Dumnezeu, fără să mai pună întrebări, fără să mai aștepte răspunsuri, fără să demonstreze... Dar pregătindu-se, în acest timp, pentru adevărata lume, pentru adevăratul sens... Pentru venirea lui Iisus Pantocrator...
„Bucură-te, Marie, cea plină de har,
Domnul este cu Tine.
Binecuvântată ești tu între femei
Și binecuvântat este rodul trupului tău, Iisus.
Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu,
Roagă-te pentru noi, păcătoșii,
Acum și în ceasul morții noastre.
Amin”,
am dus până la capăt ceea ce nu terminasem niciodată, ceea ce îmi lipsea pentru încheierea drumului, ceea ce nu putuse face Dannot.



*



Am plecat bulversat, străin, pentru ceea ce avea să fie ultima întrevedere cu Dannot. Am intrat în biserică cu un sentiment greu de descris în cuvinte, știind însă că acolo, pe acel tărâm, Dumnezeu mă va feri de vreun act necugetat.
„Dannot, mărturisesc că sunt depășit de situație. Poate că lucrurile trebuiau să se întâmple așa, pentru un motiv care îmi scapă. Poate că una dintre chei e la tine, dar nu mai vreau s-o caut, nu mai îmi doresc s-o găsesc.
Pragul durerii e un lucru pe care l-am depășit demult. Nu mai simt, Dannot. Într-o zi m-am tăiat involuntar cu cuțitul de bucătărie, atât de adânc încât de-abia mi-am oprit sângele. Am stat minute bune și, surpriză!, n-am simțit nimic. Știi ce m-a stupefiat? Ai un privilegiu unic, de care am vrut întotdeauna să mă bucur. Poți sta de vorbă cu Dumnezeu în fiecare clipă, i te poți confesa ca unui părinte bun, îl poți respira în fiecare dimineață altfel atroce, însângerată, a unei lumi murdare. Poți intra pe ușă fără să mai bați înainte. În vreme ce eu trebuie să alerg la tine pentru a face asta.
Iar tu, numește-o inconștiență, prostie, delirium tremens, nu știu, nu sunt psihiatru, ce faci? Refuzi. În mijlocul bisericii, îți construiești o trapă secretă către iad, pe care o folosești zilnic pentru a te vinde Satanei. Și un orb îl simte pe Dumnezeu în fiecare experiență tactilă, dar tu nu, nu îl simți. Mai mult, îl izgonești de la tine. Asta depășește puterea mea de imaginație.
Aveam o teorie conform căreia ucigașul lui Jeanne trebuia să fie o victimă, înainte de a fi un călău. Acum, mi s-a confirmat că aveam dreptate”.
„Am să dau un acatist pentru o lume mai bună. Sfânta Fecioară mi-a arătat că acea lume va exista. Firește, nu vei figura în el. Nu te cunosc, Dannot, nu exiști. Dar tragedia ta nu e asta, că nu te cunosc eu, ci că Dumnezeu nu te cunoaște. Sunt convins că îl vei întâlni într-o zi, la capătul cine știe câtor penitențe insuportabile, la capătul unor dureri la fel de atroce ca și a mea, iar Dumnezeu te va privi uluit, nerecunoscându-te. Va ști că nu te-a creat El, că ești o eroare, că ai o genă care nu apare în niciun manual. Atunci voi vrea să te văd, Dannot, atunci va veni clipa adevărului”.
„Am dorit-o la fel de mult ca și tine. N-am mai suportat asta”, rosti, ștergându-și câteva broboane de transpirație.
„Dannot, e inutil. Nici măcar nu pot să te urăsc. Nici măcar nu mai vreau să te ascult. Voi pleca de aici fără să privesc în urmă. Totuși am să te întreb, dintr-o curiozitate maladivă aproape, pe cine ai vrut să ucizi atunci? Pe biata Jeanne sau pe cel care nu puteai să fii? Cel inocent, curat, cu sufletul apropiat de îngeri. Cel care deschide porți către Cer, cel care simbolizează absolutul. Cel care nu ar putea muri niciodată. Pe acela ai vrut să-l ucizi, Dannot?”.
Crisparea de pe fața sa mi-a dat certitudinea că aveam dreptate. M-am îndepărtat grăbit de fostul meu confesor, gândindu-mă, în goana taxiului, la dragostea micuței cu suflet de prințesă, la sentimentul sacru care mă cuprindea în timpul rugăciunilor către Fecioara Maria și la faptul că noul roman voi putea să-l dedic, în totalitate, Jeannei.
„Dannot, oprește-te o clipă și închide ochii. Auzi tăcerea mileniului următor? Eu o aud în fiecare zori de zi, atunci când lumea este încă imaculată, când uită, pentru o singură clipă, ce este păcatul...
Știu, îți cer imposibilul - tu nu poți auzi o tăcere, tu ești surd pur și simplu...”, am murmurat, ca pentru mine.

(1) Aluzie la marele scriitor ceh Franz Kafka.
(2) „Dumnezeu iartă”.
(3) „Călăreți în furtună” – titlul unei piese The Doors.
(4) „Nu plânge, fiul meu. Dumnezeu iartă…”.
(5) „Eh, voiam să spun că Dumnezeu a înțeles toate acestea”.