A ales să-mi vorbească. I-a rostit numele într-un fel aparte. Cred că avusese nevoia confirmării unui adevăr, și anume că lui Zegriru nu trebuia să i se întâmple accidentul, că însăși dumnezeirea rămăsese până la urmă împietrită în fața voinței implacabile acelui bărbat tânăr și impresionant de frumos, care și-a dorit moartea.

Sorin era neintimidat de faptul că nu ne cunoașteam atât de bine.

- Tu l-ai cunoscut pe Zegriru?, mă întrebă.

Timp de câteva clipe răsuci niște calcule în minte măsurând evenimentele din trecut, în timp ce eu, dezorientată de modalitatea adresării directe, roteam în minte numele ”Zegriru, Zegriru, Zegriru…”.

- Nu, nu ai fi avut cum să-l cunoști. A
avut un accident stupid, chiar înainte să fi venit tu aici. Să fie cam 2 ani de atunci. Totul s-a întâmplat într-una din acele zile ciudat de plictisitoare, într-o după-amiază mult prea golită de semnificații. Și ține minte, după-amiaza este un leit-motiv. De atunci ceața a cuprins de multe ori trăirile și fiecare os al meu, sub care s-a acumulat cu vehemență oboseală vieții. E ridicol ca tocmai lui să i se întâmple așa… Mult timp după ce mi-a destăinuit (era deja la spital și cred că știa că nu mai are absolut nicio șansă), m-am plimbat pierzându-mă prin locuri pe unde nu mai fusesem niciodată înainte și special le căutasem părăsirea și întortochierea, de parcă totul avusese menirea să-mi adâncească durerea în subconștient. Să uit, și iar să uit, asta mi-aș fi dorit. Uitarea să-mi atenueze neînțelegerea pentru ”datul vieții” și durerea obsesivă să dispară.

După o scurtă pauză, Sorin continuă:

- Știu că îți e greu să ți-l închipui pe Zegriru. Vreau doar să știi cum au stat lucrurile. Nu exagerez deloc, și aceasta este amintirea mea despre Zegriru. Au rămas urmele zgârieturilor în poarta sufletului. Din durere, zvârcoliri de picioare mânjeau cu fetidele rămășițe ale vieții mărginirile gropii în care, cu speranțe de minune, fusese cufundată speranța lui. Ca o verde regină a morții, imunda otravă a țâșnit victorioasă în ochiii sângerați, războindu-se înfiorător cu mușchii în convulsii dureroase... Nebunia adâncurilor e doar o clipă, ca o trecere, iar eu am văzut atunci moartea în ochii lui. Ghearele întunericului voluptos își trecură pânza albă peste luciul mat al ochilor. Zegriru nu mai era.

De curând i-am văzut mormântul. Știi cum arată? E într-o stare deplorabilă, plin de buruieni, total neîngrijit… Nimeni, dar nimeni (!) n-a mai trecut pe acolo. Se pare că toți l-au uitat. Nu-ți ascund asta, și eu am încercat să-l uit. Până mai zilele trecute, când totul a ieșit la suprafață… Când l-am vizitat la spital, îmi amintesc că-mi era rușine de propriile mele indecizii și habar n-aveam cum voi reacționa. Devenisem derutat și destul de timid în fața celui pe care urma să-l văd. Atunci n-aveam de unde ști că este pentru ultima oară... Ar fi trebuit să-mi dau seama după cele ce avea să-mi destăinuie. Trebuia să rezist, să fiu puternic. Să nu cad. Dar nu despre mine este vorba acum, ci despre el. Mă privea. Instinctiv i-am atins mâna. Îmi amintesc de acest gest pentru că în Zegriru vii mai erau doar ochii, în rest nimic nu simțea. La el moartea a venit ca o amorțire mai întâi. Îi luase trupul, nemaisimțind nimic. Însă sufletul îi pâlpâia viu și strălucitor în ochi. Mi-a zis:

- “Să știi că nu simt nimic. Sunt degeaba…”.

Praful vechi al amintirii vieții ce
fusese în el se desprinse atunci într-un mod enervant, odată cu acele cuvinte rostite.

- “Nu e niciun secret, îmi spuse Zegriru, sunt un mort în viață. Dar nu-mi pare rău, eu mi-am trăit iadul… Credeam că de iad nimeni nu trece, însă eu l-am marcat și l-am depășit. Tu nu poți înțelege decât experimentând, și mereu va fi altfel, total diferit pentru tine.

Știi, pentru mine iadul nu a fost neputința de a iubi, ci posibilitatea de a-mi cunoaște demonul. Sunt mulți demoni, însă despre acesta sigur nu ai auzit și sper să nu auzi vreodată. Initium omnis peccati est superbia. Și așa am început să pribegesc lumea… Lacrimi vălurite îmi înfierează sufletul în uitare, în cea mai înfiorătoare uitare ce-mi pietrifică privirea. Știu că asta mă așteaptă, Marea Uitare… Cu fidelitate, necruțător m-am afundat eu însumi în uitare. Însă m-am regăsit urlând cu amărăciunea sângelui care încă se scurge suspinând tăcerile zvâcninde ale vieții. Plină de înverșunarea lucidității, veșnica încăpățânare încă nu-i moartă. Îmi simt vii toate îndoielile, mai ales când noaptea-și cerne adâncimile. Abia atunci eu îmi pot oglindi timpul vieții, dar numai în propria moarte. În moartea mea…”.

Ab initio, înțelesesem că era vorba de o trădare. O trădare în dragoste, din partea unei femei… Însă el mă asigură că nu este vorba de Ea. Pentru el, Ea fusese doar o femeie.

- „Înțelepciunea sufletului are în sine ceva dintr-o scamatorie magnifică și voluptoasă. Sufletul mea s-a transformat într-o stâncă a erorilor, punând la îndoială principiile existențiale și jucând o farsă bizară prejudecăților. A înșela înseamnă a perverti pentru veșnicie într-un mod bizar, subiectiv... Înseamnă a renunța conștient la alteritatea personală în favoarea clipei. Constiința celui care trădează rămâne trează. Deși un "fost" mod de ființare, trecutul este străin de prezent, rămânând totuși neseparat de clipa prezentă, amintind ca-ntr-o oglindă permanența trădării, deloialitatea... Dar eu am renuntat la a mai fi om, îmi spuse Zegriru. Având aparența că știi ceea ce trebuie să faci deși habar n-ai cine ești și ce vrei, în realitate hrănindu-te cu ceea ce te duce treptat la o disoluție posacă, te intrebi: de ce te-ar durea genunchii prosternându-te în fața divinității?! De ce te-ai retrage pustiit în propriul sine mimând cu fervoare o rugăciune falsă, îndreptată către nimeni sau spre un pretutindeni nicăieri?!. Prin cunoașterea acelui altceva ce te depaseste infinit, ai certitudinea că esti un învins.

Eu am renunțat la menirea primordială, aceea de a mai deveni în vreun fel. În iad am ajuns după ce am cunoscut trădarea. Dar “locul” acesta NU ESTE deloc. “Este” nimicul, un abis infernal, de unde nu mai poți răzbate înapoi. “Este” oglindirea din spatele mat a tot . Femeia mi-a fost doar o unealtă pe potrivă și împotriva mea. A fost doar materializarea unei rațiuni suficiente, o biată ființă pusă deasupra mea, pe un piedestal. Începuse să mă domine și să-și dorească să mă posede, apoi să mă devoreze... După ce eu voi fi distrus definitiv, nici măcar o amintire să mai fi rămas, abia atunci EA va percepe la dimensiunea reală pierderea. Ea știe că trebuie să se mulțumească doar cu acel ”iubit” al ei… Ea este încă tânără, destul de frumoasă și inteligentă (asta atrage la ea!) și, deși pare indiferentă față de restul bărbaților, încă are nevoie de afecțiune și de iubire. Eu i-am surprins esențialul. Începuse să aibă sentimentul ratării, mulțumindu-se cu tot ceea ce i se oferea… Ultima oară mi-a spus că vrea să-mi simtă corpul. Am crezut-o și totuși am refuzat-o. Acum această dorință a ei va rămâne fără obiect. Nici măcar eu nu-mi mai simt propriul corp, nu e ciudat? E ca și un gând fără corespondentul lui în realitate, e ca un efect fără o cauză, iar asta este inuman…”.

Zegriru continuă:
- “Am lăsat-o pe ea să mă domine, până în după-amiază aceea...

Am cunoscut atunci un ”prieten”, care-mi devenise foarte apropiat, așa cum îți pot fi doar răsuflările fierbinți ale sufletului împovărat de trăirile vieții. Mult timp mi-a fost alături. Venea la aceeași oră, indiferent unde m-aș fi aflat eu. Și e ciudat, dar eu știam când vine.

Vântul cădea brusc.
Păsările amuțeau.
Totul în jur îngheța în nemișcare.
Imaginează-ți o cascadă. Apa care curge din înălțimi peste înălțimi și…
Deodată, se oprește.
Totul încetează brusc, totul îngheață.
Tăcere infernală.
Sufletul îți împietrește.
Nu poți să faci absolut nimic, doar conștiința îți e trează.
Nu clipești.
Simți respiratia lui. O simți în ceafă.
Întotdeauna vine din spate și rămâne acolo.
Nu poți să auzi și nu poți să vezi nimic.
Doar simți prezența și respirația.
Simțeam cum se întoarce.
Ușor.
Ușor.
Lent.
Foarte lent.
Îi simțeam foșnetul.
Și în cele din urmă pleca...
Imediat natura își revenea”.

- Dar cine era?, l-am întrebat eu surprins de tot ceea ce îmi povestea, încă nereușind să înțeleg toate pe deplin…

- “Am înțeles târziu, destul de întâmplător, în aparență... ”Prietenul” ăsta al meu era ”Demonul”. ”Demonul de amiază”, căci atunci era ora lui. Iar eu aveam o teamă justificată. Pe mine Dumnezeu mă aștepta mereu cu o treaptă mai jos, în cel mai coborât iad și trebuia să răzbat pandemoniul… Sus, printre oameni și soarele arzător, eram singur. Demonul era în spatele meu pentru că era în spate, doar pentru că era în spate. Mă dorea. Îmi vroia credința, acceptarea… Și asta pentru că eram fericit”.

- Când ai primit "vizita" pt prima oară a acelui ”demon de amiază”, sau când ai simțit prezența inefabilă a terorii prin acea senzație de apăsare, cum ai reacționat? Ce explicații raționale ți-ai oferit?, l-am întrebat.

- “Nu există explicații. Nu există decât spaima, o imensă teamă… Am știut că este o prezență pur demoniacă. Demonul ăsta a apărut târziu, însă la puțină vreme de la încetarea visului. Avusesem un vis care s-a tot repetat noapte de noapte, timp de o lună. Atunci dispăruse brusc, și fusese ca o despărțire impusă. Demonul a venit într-o după-amiază. Eram singur, și mă pregăteam să trec pragul ușii din birou, cand…

A venit.
A fost ca și cum m-aș fi îndreptat spre eșafodul zilnic.
S-a apropiat.
Nu l-am văzut, firește! Dar am știut că-i venise timpul.
Totul în jur înghețase.
Păsările amuțiseră.
De data asta nu a mai venit din spate.
Căpătase încredere, căci toată disperarea mea zilnică i-o alimentase. Atunci mi-aș fi dorit să-mi nimicesc pornirile în cea mai nefericită rugăciune, să fiu detractor al tuturor lepădărilor, să-mi înfing strașnic ghearele în propriul mormânt, să-mi sfâșii gândurile încă treze și să le târâi, în mine să le simt urletul flămând cu fiecare bătaie a inimii mele… Rugăciunile trupului s-au prefăcut în jăratec. Iar el mi-a venit din față, dinspre umărul drept. Nu știu de ce sau cum am reușit, pot doar să-mi amintesc că m-am opus. I-am spus: ”pleacă!”, făcusem deja alegerea. Și spre surprinderea mea a plecat, pur și simplu. Dumnezeu m-a încercat atunci, și-a luat mâna de pe mine, însă asta aveam să aflu mai apoi, că așa făcea El. De fiecare dată, când Dumnezeu își ia mâna de pe noi, înseamnă că s-a mai sfârșit o etapă.

Am fost purtat pe dealuri, în poieni, am fost lăsat la soare, am fost mângâiat de cuvânt și lăsat apoi în bâzâitul albinelor… Și iar purtat, într-un zbor… Îmi era și foame, și toată acea amețeală mă istovise cumplit. Am simțit că leșin de foame și toate obiectele și ființele ce-mi ieșeau în cale păreau să se topească îndepărtându-se de mine, intrând într-o penumbră nedeslușită, apoi în întuneric și tăcere. Eu credeam că totul se rotește ca-ntr-un vis, cu închipuirea bezmetică a unei urzeli translucide, asemenea unor picioare lungi și albe pe care eu le îmbrățișam prosternându-mă, și le sărutam îndelung. În dreapta am văzut pilonii podului. Se derulau cu repeziciune iar eu priveam pe sub bară licăririle scânteietoare și molcome ale valurilor înveșmântate în noapte. Îmi amintesc doar de foame.

O nelămurită stare de lâncezeală întinse brațele către mine și mă cuprinse într-o umedă dorință a surogatului vieții. Deschisei ochii și privii. Nu mai simțeam teroarea. Amintirea ei părea să fie îngropată sub o pardoseală de piatră, la subsol, unde exista un izvor ce asigura în permanență trecerea pe dedesubt. Acum îmi era teamă că eu n-o să găsesc, și bâjbâiam șovăind…”.

Atunci avusese loc accidentul. Cât de crunt doare amintirea pașilor, rostuiți în afara devenirii, cât chin în descompunerea agonizantă a gândurilor ce i-au alungat atunci renunțările sub soarele cald de toamnă al acelei după-amieze?! Zegriru continuă:

- “În acea zi de toamnă plină de soare, pe un pod fiind, ”prietenul” a apărut din nou, la amiază... Tot din față. A rămas undeva la depărtare de mine, cam la 50 de metri. Demonul mă privea. Dar în spatele meu era un înger. Pentru a ajunge la mine, acest înger blând, căzut din empireul albastru al purității, trebuise să-și piardă aripile... Având siguranța atotprezenței putea să se strecoare în privirea mea, să mă facă să uit propria respirație, să-mi posede gândurile, să mă determine să simt, cu adevărat să se piardă în privirea mea în 100 de miriade de moduri posibile… Cu voluptate mi-a pătruns în suflet, cu îndrăzneala iubirii încă necunoscută mie.

Încet.
Încet.
Incet…
N-aș zice că am căpătat experiența lui, căci nu cunosc modul real al devenirii mele, sau ceea ce am devenit prin el. Atunci eu stăteam la înălțime, și priveam în jos, pe sub marginile pilonilor de pod, mângâind cu mâna valurile… Demonul mă privea. M-am uitat la el bine de tot. De data asta l-am văzut și eu. Aș putea spune că era îmbrăcat în zdrențe negre, care pluteau ușor în jurul lui. Dar asta ar fi o imagine prea descriptivă pentru iraționalul unui misterium tremendum. Nu avea chip, de asta sunt convins. Cât timp l-am văzut din spate, prezența lui era cu mult terifiantă. Însă nu l-am putut privi niciodată. Știi ce-a făcut în acea după amiază de toamnă? A plutit puțin și pot să jur că a fost dezamăgit. Exact asta am simțit, dezamagire… Și mi-a șoptit: ”.

- Din clipa aceea secundele și-au așternut întunericul peste uitare, iar el s-a vindecat de naștere, devenind posesor al timpului de început. Asta este povestea despre Zegriru. Acum îl cunoști și tu, chiar dacă fizic niciodată nu poate fi posibil, încheie Sorin astfel, oftând.

Fusesem preocupată să fiu atentă la cele ce-mi dezvăluise, să înțeleg... Făceam asocieri, îmi închipuiam... Mă concentrasem atât de tare încât ajunsesem să neînțeleg totul. Mă uitam la Sorin că și cum aș fi privit dincolo de el, așa cum privești la imaginea aburită a geamului ce-ți prezintă o realitate indusă. Pe dinăuntru totul îmi părea opac, din cauza neînțelegerilor. Însă, cum am deschis geamul imaginației, mi s-a revelat întunericul crud, înveșmântat în zâmbetul neliniștitor al frigului ce mă cuprinsese deja. Eram conștientă că eu nu-l voi întâlni niciodată pe Zegriru. Acesta își desprinsese privirile de la lumina lumii. Trăia altfel acum.




Livia Georgescu
16 noiembrie 2012, ora 21:50.