„Îmi bag picioarele în ea de viață!”. Acest gând îmi trecuse de atâtea ori prin cap, ori de câte ori îmi fusese greu. Îmi fusese, oare, vreodată mai greu ca atunci? Stând pe digul acela ca un șarpe de piatră, scufundat în întunericul rece al nopții. Având la picioare marea ce-mi urmărea fiecare mișcare a fibrei mele de carne. Așteptând să fac pasul în gol. Să mă arunc în brațele ei. Între stâncile ce-și răscoleau măruntaiele prin clisa ei spumegândă. Merita oare Lavinia să fac acest ultim gest pentru ea? Doar pentru că plecase și mă lăsase ca pe un vagon părăsit într-un depou? Fără să mai sper că voi găsi tamponul existențial, prin care să mă cuplez iar la locomotiva vieții? Așa simțeam atunci și nimic nu m-ar fi putut întoarce din drum! Sorbisem liniștit ultima gură din sticla de votcă, în care încercasem să-mi înec amarul. Pentru ca peste câteva clipe să-mi pot înneca și trupul, acolo, jos, în hula adâncă. Aruncasem cu scârbă sticla în valurile clocotite, închizând pentru câteva clipe ochii. Atunci am simțit o mână, bătându-mă pe umăr.
- Prietene, te deranjez dacă-ți cer un foc?
M-am întors ca mușcat de un crotal și am încercat să scormomesc cu retina fizionomia celui ce mă obliga să amân execuția mea finală. Un chip jovial. Zâmbindu-mi prin tot perlajul dinților ce străluceau ciudat sub pirostriile nopții.
- Îmi pare rău, nu fumez! i-am răspuns, gândindu-mă că poate răspunsul meu îl va face să mă lase în boii mei. Și așa destul de agitați la vederea lui. La acea oră și în acel loc! Cum, Doamne, iartă-mă, dintre toate siluetele ce își desenau pașii pe țărmul crucificat sub lumina lunii, tocmai pe mine mă găsise să fiu bunul samaritean? Prometeul vremurilor moderne! Împărțitorul focului! Þin minte că a scos din buzunar o sticlă. Mi-a întins-o și am băut din ea, mai mult nervos. La trecerea timpului. O gură. Și încă o gură. Am început, apoi, să pălăvrăgim, ca și cum ne-am fi cunoscut de o viață. Și spuza de vorbe s-a transformat într-un foc de tabără, la lumina și căldura căruia ne-am deschis sufletele. Apoi, atât mai țin minte. Că l-am auzit întrebându-mă dacă nu vreau să intrăm într-un club. Să stăm la o masă. Ca oamenii. Să bem ceva, să tachinăm, poate, niște fete simpatice și dornice de viață. Și am acceptat. M-am trezit a doua zi, să fi fost ora 11, în camera mea de hotel. Gol pușcă. Cu individul ăla tolănit și el lângă mine în pat. Adamic și un pic pervers, căci mătărângul îi atârna provocator pe cearșaful imaculat. M-am strâns în mine ca un arici și un gând scârnav a început să zgârie ca un șpaclu suprafața deloc netedă a cortexului meu, greu încercat de beția de peste noapte. Faptul că între noi doi s-ar fi putut întâmpla un lucru, care-mi provoca repulsie, numai gândindu-mă la el, m-a făcut să mă dau repede jos din pat. Am intrat sub duș și m-am spălat îndelung. Încercând să desfoliez de pe epiderma-mi păcătoasă urmele unui siaj sexual, ce-mi provoca o stare emetică, convulsivă. M-am întors în cameră. Tipul continua să doarmă profund. Am coborât la bar și am luat o sticlă de gin și una de apă tonică. Am cerut și un bol cu cuburi de gheață. Mi le-aș fi vârât pe toate în sân. Să am senzația că m-am transformat într-o stalactită, imposibil de atins de mâna omului. Sau de altă parte anatomică a lui... Trebuia să-l trezesc pe individ! Mi-am amintit că se prezentase acolo, pe dig. Marius și nu mai știu cum. Dar nu asta era important acum. Ci să aflu dacă între noi fusese ceva. Superbia mea masculină îmi cerea să aflu, mai ales, adevărul. Care dintre noi doi fusese fetița... Mă gândeam, în același timp, că niciodată nu depășisem, nici măcar cu imaginația, darmite cu dorința, granița unei heterosexualități moștenită din bătrâni. Ce s-ar fi putut întâmpla ca să ajung în același pat, în loc de Lavinia mea senzuală, cu un bărbat necunoscut? Întâlnit pe un dig de mare? Trebuia să port o discuție cu acest individ. L-am găsit întinzându-se lasciv în pat. La vederea mea în prag și-a aranjat boambele ce-i înmugureau pe scrot și m-a privit într-un fel galeș, că-mi venea să-i arunc bunătate de gin drept în cap.
- Prietene, ne-am cam înfierbântat azi-noapte! mi-a spus el, zâmbind. Mai ales, tu! Ne-am trotilat mangă și-am făcut-o lată!
Am tușit, puțin încurcat. Apoi i-am arătat sticla. A dat din cap. Asta însemna să-i torn în pahar. Era gestul ăla pe care, uneori, bărbații îl fac din priviri, autoritar, femeilor cu care împart patul. Asta m-a făcut să urlu închis în mine. Deci eu fusesem partea slabă...fetița...
- Știi, am îngâimat eu, este pentru prima dată când fac așa ceva...aș vrea să te întreb...
- Ce pentru prima dată, prietene! La cât ai fost de lacom. Parcă nu mai văzusei nicicând așa ceva în patul tău.
- Tocmai de accea, vreau să te întreb...sincer...Care din noi doi a stat capră?
Tipul din fața mea s-a destins ca un arc, scărpindu-se, parcă, provocator prin părțile intime. Apoi a izbucnit într-un râs sănătos, arătându-i toți dinții, ca un armăsar de montă.
- Vrei să știi care din noi doi a stat capră? Niciunul!
- Cum, adică, niciunul? am bâlguit eu, cu o undă de speranță în glas.
- Uite așa bine! Capră a stat Reli! Ce, nu ți-o amintești pe roșcata cu care am petrecut toată seara. Reli... camerista... care lucrează la același hotel cu mine. La „Vraja mării”, unde sunt ospătar. Hai, prietene, că înseamnă că ai fost beat cui. Era să o acaparezi cu totul, nici nu mai aveam loc de tine! Tu ai acceptat să o facem în trei! Te-am întrebat mai întâi. Și ai fost de acord! Deși în starea în care erai, ca un cotoi în călduri, ai fi fost în stare să o faci și cu florăreasa aia grasă care vinde trandafiri la noi în restaurant! Chiar credeai că ne-am spart în figuri amândoi? Ce naiba, prietene, bărbatul adevărat este făcut să călărească femei și cai. Atât! Intru să fac un duș! Diseară, la șapte, intru în tură. Termin pe la ora douăsprezece. Am vorbit cu Reli să mai aducă o bucățică cu ea. Þi-amintești, nu? Mergem tot acolo, în club. Apoi aici la tine. S-o facem în patru. O să vezi ce nașpa o să fie!
A intrat în baie și în urma lui nu s-a mai auzit decât oftatul meu eliberator. Că nimic din ceea ce îmi imaginasem nu fusese real! Mi-am mai turnat un pahar de gin. Am privit pe fereastră. Era deja ora prânzului și viermuiala specifică plajei îmi răcorea parcă ochii. Pe marginea digului, de pe care aseară voiam să termin cu viața, zeci de pescari amatori păreau niște bondari prinși prin firul argintiu al undițelor în insectarul de piatră și ape. Mă gândeam că mă aflasem la marginea unei prăpastii de pe care tipul, ce se spăla și fredona un cântec la modă la câțiva metri de mine, mă salvase pentru a plonja din nou în viața reală. Unde realizasem un lucru palpabil. Că viața asta este prea frumoasă ca să nu o trăiești așa cum trebuie! În doi, cum îmi imaginam eu, alături de Lavinia. Sau în trei. Sau în patru. Sau în mama naibii știe câți ar fi nevoie, ca să simți că ești viu! Că ești fericit! Viața nu merită să-ți bagi picioarele în ea ca ultimul prost din lume!