Când m-am oprit prima oară, adus de Moș Gheorghe, în fața casei lui Matei Nebunul, am avut dintr-o dată impresia că simt în nări un miros de moarte care mi-a răscolit ființa. Priveam țintă zidurile arse care mă făceau să mă gândesc, în mod inexplicabil, că am pierdut pe cineva drag. Eram probabil foarte palid și broboane mici de sudoare îmi acopereau fruntea. Moș Gheorghe a observat asta, sau poate că putea să-mi citească gândurile, mi-a pus palma lui grea pe umăr și mi-a zis să mergem la el acasă să bem o țuică.
Pe drum m-am mai liniștit și-mi era aproape rușine de modul în care mă exteriorizasem, cu atât mai mult cu cât ceea ce văzusem nu avea absolut nici o legătură cu mine. Moș Gheorghe nu a adus vorba despre asta, nu mi-a cerut nici un fel de explicație, iar eu i-am mulțumit în gând pentru asta. Călca apăsat, lângă mine. Părea îngândurat, n-am vrut să-l întreb la ce se gândea. În definitiv, eram aici un musafir, un străin și trebuia să mă comport ca atare.
Mă oprisem în satul acesta în urmă cu … Iată că se împlinesc trei luni de când mă oprisem aici. Totul începuse acum un an când, într-una din deplasările mele, văzusem desprinzându-se din drumul principal un drumeag de țară. Era un drum ce părea nefolosit, aproape total înghițit de buruieni. Nu știu ce m-a atras la drumul acesta și nici cum de l-am remarcat dintre sutele de drumuri pe care le vedeam. Știu doar că am întrebat pe toată lumea de el și că nimeni nu știa să-mi spună nimic. Cei mai mulți nici nu știau de existența lui, nu-l observaseră. Și, în starea în care era, nici nu e de mirare. Apoi, descurajat de lipsa informațiilor, am renunțat la cercetările mele. În schimb, undeva, într-un cotlon al memoriei mele, el, drumul, rămăsese ascuns. Mă gândeam uneori la el și mi-l închipuiam un drum care nu ducea nicăieri. Mă gândeam la el și-l asociam cu senzația pe care o ai atunci când mergi pe autostradă, mai ales noaptea și accelerezi mereu și ai senzația că nu mai există nimic. Doar tu și drumul, lumina farurilor ce se scurge pe asfalt. E o senzație de ieșire din timp, ai senzația că fășia de asfalt se ridică și că plutește deasupra pământului și tu odată cu ea. Pare că ieși din timp și, de fiecare dată, momentul în care trebuie să frânezi și să te întorci în realitate este dureros, aproape fizic. Cam la fel mă gândeam la drumul acesta necunoscut, ca la o ieșire, o poartă care nu ducea nicăieri. Avem nevoie, uneori, de un refugiu și, atunci când părea că problemele mă copleșesc și nu mai găsesc o ieșire, îmi ziceam că, în definitiv, aș putea să las totul baltă și să plec, să pornesc pe drumeagul acela și, la capătul lui …
Apoi, lucrurile chiar s-au întâmplat. Nici nu vreau să-mi mai amintesc. Important e că o mulțime de necazuri s-au abătut dintr-o dată asupra mea. Moartea copilului, concedierea, disperarea. Mă gândeam tot mai des la sinucidere. Asta până într-o seară când mi-am adus aminte de drum. Am lăsat totul și, fără să spun nimic, fără să las nici un bilet, nici o explicație, am plecat. Da, senzația era aceeași, de ieșire din timp și chiar și durerea aceea, aproape fizică, atunci când, la capătul drumului a trebuit să frânez și să intru în satul acesta extraordinar. Nu exagerez câtuși de puțin, chiar e un sat extraordinar. Am găsit aici o frumusețe primordială, o frumusețe a lucrurilor de la începutul lumii. Până și oamenii păreau desprinși dintr-o carte de povești sau dintr-un muzeu vechi. Venisem aici doar din speranța, destul de absurdă de altfel, că, satisfăcându-mi curiozitatea și aflând ce se află la capătul drumului aceluia despre care nimeni nu știa nimic, voi reuși să-mi rezolv problemele, voi îndepărta de la mine necazurile, sau, cel puțin, voi găsi o cale să-mi iau viața de la început și iată, au trecut aproape trei luni de când am intrat pentru prima dată în satul acesta și încă nu mă pot hotărî să plec.
-Hai să intrăm în casă, să bem o țuică, mă trezi din gândurile mele Moș Gheorghe.
Apoi, după ce am intrat, Moș Gheorghe a scos de undeva o damigeană pe care a târât-o până la masă. A scos dopul și a lăsat să cadă înăuntrul ei un sticluță, din cea pentru medicamente, legată cu o sfoară lungă. Trăgând de sfoară a scos sticluța și mi-a întins-o.
-Na, gustă!
Am răsturnat dintr-o dată lichidul acela gălbui și ochii mi s-au umplut de lacrimi. Mi se părea că am înăuntru o flacără mare ce aluneca pe gât în jos. Am tușit și mi-am aprins o țigară ca să-mi ascund stânjeneala. Apoi, o vreme, am băut pe rând, în tăcere. Mult mai târziu, când afară a început să se întunece, Moș Gheorghe mi-a cerut o țigară. Eu i-am întins pachetul și am vrut să-mi cer scuze că nu-l servisem de la început, numai că el îmi întinsese deja ciocănelul plin ochi de țuică. L-am răsturnat pe gât și l-am privit pe bătrân cum își alege tacticos o țigară, o bate ușurel cu unghia degetului mare, își trece limba de-a lungul țigării. Apoi o aprinde și trage cu sete primul fum. Răstoarnă și el pe gât un nou ciocănel de țuică și, fără de veste, începu să vorbească. Și, cu toate că numai eu mai eram în cameră, în tot timpul cât el a povestit, eu nu am avut sentimentul că-mi vorbește mie, iar faptul că am intervenit uneori se explică prin aceea că mă simțeam în plus, aproape un musafir nepoftit.
-Ei, aia a fost casa lui Marin Nebunul. A fost casă frumoasă, de om gospodar, la locul lui. Că numai mai încoace i-a spus lumea Marin Nebunul, da până atunci nu. Că era om însurat, la locul lui, avea și doi copii și avea și ceva pământ. Ce mai tura-vura, era un om ca toți oamenii. Un singur defect avea, dacă acesta poate fi numit defect, adică era cam retras. Nu că ar fi fost el altfel decât ăilalți. Nu. Venea la cârciumă ca noi toți, bea tot cam cât noi și nici de vorbit nu se putea spune că vorbește prea puțin. Atâta doar că din ce vorbea el nu puteai să alegi mai nimic, că el vorbea doar așa, ca să nu se supere careva că de ce stă el așa ca mutu’ și nu deschide și el gura ca oamenii la cârciumă. Numai că, vezi mata, așa, din senin, l-au apucat pandaliile. Vezi, pe vremea aia era aici, la noi în sat, o femeie de-o chema Margareta, de-i zicea lumea Reta, Reta Nebuna, că de aici i s-a tras și lui porecla cu care s-a dus în mormânt. Dumnezeu să-l ierte. Cum îți spuneam, Margareta era nebuna satului. Acum eu nu am de unde să știu dacă ea așa se născuse, sau dacă abia mai târziu se tulburase ea la cap și nu am de unde să știu asta, fiindcă eu toate câte ți le zic le știu de la tata, iar el le știa de la bunicul, și el de la străbunicul meu care trebuie să fi avut, pe vremea când se întâmplau toate astea, vreo șaizeci de ani. Margareta bătea toată ziua ulițele satului și cerșea de mâncare. Mai și muncea uneori cu ziua, da nu prea mult, că n-o ținea neam pământul într-un loc. Ei îi plăcea să umble, iar când o prindea oboseala, se trântea pe jos, acolo unde era și acolo adormea. Nu avea casă, nu avea nimic, decât hainele de pe ea. În rest, ce să zic, nu era o nebună d-aia care să facă urât, nu, era doar cu mintea dusă și habar nu avea pe ce lume e. Iar de vorbit nu vorbea deloc, cred că era mută. Eu așa zic. Mai trebuie să-ți zic despre ea că, ori de câte ori o prindea unul d-acesta de i se făcuse de muiere, o trântea la pământ și o călărea acolo-șa, unde erau, pe miriște sau în vreun șanț de pe marginea drumului, iar ea nu zicea nimic, nu părea nici bucuroasă dar nici supărată de ce se întâmplase cu ea. Poate se obișnuise cu lucrul acesta și d-aia nu se împotrivea, sau poate, cum era cu mintea dusă, poate nici nu înțelegea ce fac ăia cu ea. Sau poate, cine știe, nebuna se gândea că asta e menirea ei, adică să bucure bărbații ce nu au altă muiere, cine știe. Că după ce se ridica omul de pe ea,își scutura fusta și mergea mai departe, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu, nu era nici o rușine să te culci cu Margareta, aproape toți bărbații din sat o făcuseră măcar o dată. Doar acesta, Marin, parcă înnebunise și el, parcă se luase boala de la ea. Se ținea toată ziua după nebună, uitase de casă, de copii, de toate. Venea nevasta după el și-l ruga cu cerul și cu pământul să se întoarcă, dar el nu și nu, parcă nici nu înțelegea ce vrea femeia aia de la el, parcă nu ar fi fost nevasta lui. Þigări mai ai?
Am tresărit. Mă lăsasem prins de povestea lui Moș Gheorghe, iar pauza asta destul de brutală parcă mă lovise în moalele capului. I-am răspuns cu greu.
-Da, Moș Gheorghe, mai am un pachet afar’ de ăsta.
-Să nu te superi, știi de ce te întreb? Că eu când mă apuc de fumat, fumez nu mă joc. Fumez până simt că nu mai pot să respir. Dup-aia, un an întreg nu mai pun țigară în gură. Da să nu-ți pară rău de țigările de mi le dai, că nu-i bine să iei de la omul care nu-ți dă cu plăcere.
Alese o țigară și o aprinse.
-Oamenii începuseră să râdă de el că s-a scrântit Marin, umblă toată ziua după Reta ca un mânz, da el nu le răspundea nimic și nu se supăra. Alții încercau să-l tragă de limbă, să înțeleagă, vezi bine, ce se întâmplase cu el, da de aflat n-a reușit niciunul să afle nimic. Iar femeile mai ales, când îl vedeau trecând pe uliță în urma nebunei, încercau să-l convingă să se întoarcă la nevastă și la copii, da el nimic. Nu-l puteai întoarce de la ale lui. Cred că doar străbunicul acesta al meu, parcă-ți mai zisei de el, numai el se purta cu Marin ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Îl saluta când în vedea pe stradă, îl întreba ce mai face și când mai trece și el, ca omul, pe la cârciumă. Nu știu de ce făcea asta străbunicul acesta al meu, da eu cred că pentru că nu putea pricepe neam ce e în capul nebunului și asta-l făcea să-l îndrăgească un pic pe Marin. Că vezi, și eu tot așa sunt, când nu înțeleg ceva, mă frământ,, mă zvârcolesc și nu mai dorm noaptea, iar lucrul acela la care mă gândesc, dacă stau mereu cu el în minte, începe să-mi fie drag și, până-i găsesc explicație, aproape e ca și copilul meu. Poate că asta să se fi întâmplat și cu străbunicul meu, nu știu. Da lucrurile ar fi putut fi și altfel decât o să-ți povestesc eu acum, poate că treptat oamenii s-ar fi obișnuit cu nebunia lui marin așa cum se obișnuiseră cu nebunia Retei, numai că, în vara aia, s-a mai întâmplat ceva. Adică Reta a rămas grea. E adevărat că lumea zicea că nu e prima dată, că adică nebuna mai avea din când în când obiceiul să plece din sat și să stea plecată câteva luni, iar lumea zicea că s-a dus să fete pe undeva și poate că-și și omora copilul ce-i ieșise din pântece, că se întorcea mereu foarte tristă, așa cum nu era dup-aia tot anul.
Acum poate că Marin n-o lăsase să plece și uite-i că se plimbau peste tot, arătându-le la toți burta ei mare. Atunci a spus prima oară Marin că are s-o ia de nevastă pe Reta. Mulți au râs atunci, dar Marin se încrunta la ei și zicea că las’ că o să vadă ei, că așa o să facă, o să se însoare cu Reta, ca și când de asta nu mai puteau ăia, că se însoară nebunii între ei. Alții au încercat să-i spună că nu are cum să se însoare iar, că el e deja însurat, are familie și copii, dar cu nebunul nu te puteai înțelege. El o ținea numai pe-a lui. Iar Reta era atunci în luna a opta. Trecuse vara, începuse să se lase frigul, iar ei dormeau pe unde apucau, prin niște căpițe de fân de la marginea satului. Și uite că într-o noapte se porni o furtună grozavă, cu ploaie și tunete cum nu mai fusese demult, că se întunecase cerul deși era abia trecut de miezul zilei. Pe la ora cinci era noapte de-a binelea și, cum stătea străbunicul meu în casă, așa cum stăm noi acum, numai ce aude pe cineva bătându-i la ușă. Se duce, deschide și, ce să vezi. Marin și cu Reta Nebuna. I se făcuse rău ăsteia și Marin se gândise că s-ar putea să-i fi venit ăsteia sorocul și s-o apuce durerile nașterii. Și chiar așa era. Da de ce veniseră ei tocmai aici, la străbunicul acesta al meu, n-aș putea să-ți spun. Poate simțise că acela nu e contra lui, cine știe? Oricum, ce s-o mai lungesc, în noaptea aia Reta a născut un băiat, chiar aici, în camera asta unde stăm noi.
Apoi Moș Gheorghe se opri dintr-o dată. I se păruse că mă uitam prea atent la dezordinea din jur, dar eu le priveam pe toate cu teamă, dar și cu respect, căci, uite, camera în care stăteam noi era o bucățică din istoria satului acesta în care eu eram doar un intrus.
-Te uiți la dezordine, ăăă? Păi ce vrei? Nu se simte mână de muiere, așa-i? Păi cum să se simtă, că noi, ăștia din neamul nostru, n-am fost însurați niciodată. Da să nu crezi că așa ne-ar fi obligat pe noi cineva. Nici gând. Da’ eu cred că de unde noi trăim numai până la zece ani cu mama noastră, iar apoi numai cu tatăl, ne obișnuim așa, nu mai putem altfel, adică așa cum e restul lumii. Și doar când simte fiecare că i-a venit vremea, se duce și-și caută o femeie din sat, aproape toate până-n optșpe ani și-i toarnă un copil. He, he. Văd că nu mă crezi. Ei, uite, băiatul meu l-a făcut una ochioasă tare, de șade două case mai la deal de al lu’ chioru Lixandrinii, pe partea cu dispensarul. Una Florica, așa o cheamă. Băiatul are nouă ani acum și la anul, când o face zece, îl iau la mine, să crească aici, să se învețe cu viața.
Mă privea zâmbind, foarte mândru de el. Apucă apoi sticluța plină ochi de țuică și o duse la buze, dar mișcarea i se frânse brusc, la mijlocul ei. Rămase câteva secunde nemișcat, privind în gol. Apoi aruncă lichidul pe gât, îmi întinse sticluța , iar el își alese o altă țigară.
Uite, uitai să-ți zic un lucru. Că adică Marin ăsta, când încă mai era întreg la minte, avea el o dambla a lui, ca fiecare, deh. Îi era frică de hoți. Vezi, de unde el fusese copil sărac, că nu-i lăsaseră ai lui nimic, acu’, când avea de toate, îi era frică să nu-l calce hoții să-i ia tot avutul. Asta chit că la noi nu sunt hoți, el tot se temea. Ce vrei, avea și el chirimentul lui, punea lacăte și zăvoare peste tot, că până și la odaia unde dormea, aia de la drum, avea două lacăte grele. Unii ziceau că și la privată ar fi pus lacăte, ca și când ce dracu’ ar fi avut hoții de furat de acolo. Iar acum, se molipsise și nevastă-sa de la el și se încuia în casă, ea singură și cu copiii de-i avea cu Marin. Ei, într-o noapte, cam la o săptămână după ce născuse Reta, așa, dintr-o dată, se aud țipete și urlete de se trezește tot satul Luase foc casa lui Marin Nebunul și, cum odaia în care dormea femeia lui și copiii era încuiată, ăștia nu au mai putut să iasă de acolo și au ars de vii, să le fie țărâna ușoară. S-au dus oamenii și au stins focul, da era prea târziu, ăia muriseră deja, arseseră de vii în casă. Atunci parcă s-a întunecat mintea oamenilor,că apucase unul să zică, nu știu care, că Marin ar fi pus foc la casă, ca să scape de nevastă și să se însoare cu Reta, și toți au zis că așa e, adică toți au fost atunci preciși că Marin pusese focul și au plecat turbați să-l caute. L-au căutat până a doua zi, spre prânz, fără să-l găsească și, obosiți cum erau, se adunaseră toți în curtea lui Marin, lângă ce mai rămăsese din casa ăstuia. Vezi, că lor nu le venea neam să se ducă acasă. Că la turbarea de până atunci se adăugase și oboseala care le întunecase și mai rău mințile, că ei, pentru oboseala asta, tot pe el, pe Marin, îl făceau vinovat. Din cauza lui alergaseră ei ca bezmeticii până acum. Și eu cred că, dacă l-ar fi găsit mai înainte, poate că nu s-ar fi întâmplat grozăvia. Poate că oamenii l-ar fi bătut bine, dar cred că l-ar fi lăsat apoi în plata Domnului și-ar fi uitat de el. dar așa… Și când, ce să vezi…pe la prânz apare și Marin cu nebuna lui și cu plodul care acum împlinea o săptămână și guicea ca din gură de șarpe. Mergeau agale, ca la plimbare, iar Marin privea din când în când la băiatul lui, îl privea cum se leagănă în brațele Retei. Oamenii, când i-au văzut, parcă a intrat dracu în ei și nu mai erau tot ăia dinainte. S-or fi gândit, cine știe, că ăsta vine să se mute în casa cea arsă, acum că și-a omorât femeia și copiii. Oricum, fără să scoată o vorbă, s-au năpustit toți asupra ăstora, i-au călcat în picioare, i-au lovit cu ce a apucat fiecare, i-au tăvălit în țărână. Copilul a murit primul când i-a strivit unul capul cu un bolovan. Reta a sărit atunci, a apucat copilul și a dat să fugă cu el, da’ i-a ieșit cineva în față cu o furcă. Și nebuna, exact cum îți spun, s-a aruncat singură în furcă și așa a murit. Marin a fost ultimul și parcă turbase și el. Mușca, lovea și se tăvălea pe jos, dar oamenii erau prea mulți și l-au răpus până la urmă. Dar și după ce ăștia muriseră de mult, oamenii încă îi mai loveau și-și descărcau furia ce se strânsese în ei și numai când unul a fost lovit din greșeală de un bolovan și a căzut pe jos, numai atunci s-au oprit. Erau obosiți, curgea sudoarea de pe ei de parcă acum ar fi ieșit din apă și erau puțin mirați de hoiturile ăstora trei care zăceau pe jos, de parcă n-ar fi știut ce s-a întâmplat, de parcă nu ei i-ar fi omorât. Iar străbunicul acesta al meu era acolo și văzuse totul. E adevărat că el nu participase la turbarea ălorlalți, da nici nu încercase în vreun fel să-i oprească. Privise ca prostit totul și multă vreme după aceea s-a perpelit, că adică ar fi putut măcar să strige ceva la ei, să le spună că s-ar fi putut să fie și altfel, că nu avea nimeni de unde să fie precis că Marin pusese foc la casă. Ar fi putut și altul să pună foc, sau putea să se fi aprins casa de la altceva, de la o sobă, de exemplu, iar el ar fi trebuit să le spună asta oamenilor, dar el tăcuse.
Apoi oamenii i-au luat și i-au îngropat pe toți în aceeași zi. Pe el l-au îngropat cu nevastă-sa și cu ăia doi copii ai lor (puseseră un pic de cenușă și niște oase în sicriu și-au zis că asta-i nevastă-sa, iar doi pumni mici de cenușă pentru copii), iar pe Reta Nebuna, undeva, la marginea cimitirului, împreună cu plodul ei care făcuse o săptămână. Dar vezi, toate trec și tot așa, lumea nu s-a surpat după fapta asta. Oamenii au uitat imediat totul și cred că, încă de a doua zi, nu se mai gândea nimeni la asta, afară poate doar de străbunicul meu. Eu însă cred că nu uitaseră chiar de tot, că un omor nu poate fi uitat chiar așa, cât ai bate din palme. Poate doar că oamenii nu mai voiau să se gândească, voiau să uite totul, dar undeva, în sufletul lor, știau și-și aminteau mereu. Că altfel ar fi dărâmat ruinele casei lui Marin Nebunul și n-ar fi privit cu toții în pământ când treceau prin dreptul lor. Oricum, despre Marin nu s-a mai vorbit multă vreme de atunci. Străbunicul acesta al meu a murit la vreo cinșpe ani dup-aia. A, da, chiar în anul în care a fost omorât Marin, băiatul străbunicului meu, adică tata lui tata, de-i zicea lumea Ion a lu’ Tarbă, că Tarbă îi zicea lui tac-su, a împlinit zece ani și l-a luat ăl bătrân de la mă-sa și l-a adus să stea cu el, adică aici, în casa asta.
Se făcuse noapte de mult, probabil trecuse de miezul nopții. Camera se umpluse de fum și de miros de țuică. Moș Gheorghe tăcea de mult, privind în gol, iar eu am avut impresia că povestea s-a terminat și tocmai voiam să mă ridic, să-i mulțumesc pentru tot și să plec în camera mea să mă culc. Dar el parcă uitase de mine,parcă nici nu mai eram acolo, lângă el, sau poate că nici nu se gândise vreo clipă până atunci că n-ar fi singur în cameră. Își imaginase poate că e doar el și bea țuică cu cine știe ce umbră a cine știe cui, iar faptul că începu din nou să vorbească, mă făcu să tresar.
-Eeeee, vremea a trecut, lucrurile s-au uitat. Uite, Ion a luț Tarbă împlinise acu vreo cincizeci de ani și avea și el un băiat de vreo șase, șapte ani, adică tata. Mai avea el, e adevărat, și trei fete, da ăstea nu intră la socoteală, că în neamul nostru numai bărbații contează. În fine, nu despre asta vreau eu să-ți vorbesc. În rest satul era ca acum, doar că mai muriseră unii, se mai născuseră alții… ce mai, toate erau neschimbate, până când, într-o zi, s-a întors. Da, a apărut așa dintr-o dată, din senin, cum mă vezi și cum te văd. Era el, în carne și oase și nu îmbătrânise neam deși trecuseră mai bine de patruzeci de ani. Cum? A, cine a apărut? Păi nu-ți spusei? Marin Nebunul, cine? Mortul. Mergea prin sat și lumea se crucea când îl vedea. Unul chiar s-a dus și l-a atins, să vadă de nu visează. Și nu visa, zău. Era Marin Nebunul, acela de-l omorâseră oamenii cu o grămadă de vreme în urmă. He, he. Mai fusese un caz d-acesta la noi, cu unul de-l chema Ion Sâmbătă, de i-a zis mai târziu lumea Mortu. Că acesta, când voia, murea ca la comandă și puteai să juri că e mort și odată îl vedeai că se ridică și începe să rânjească la tine. Al dracu om și acesta. Nu știu precis când a aflat el că poate să moară la comandă și să se trezească la loc și să râdă de sperietura oamenilor. Da prima dată a murit la vreo doi ani după ce s-a însurat. Că într-o dimineață, când s-a trezit nevastă-sa, l-a găsit pe ăsta rece și înțepenit lângă ea. A început săraca să țipe, să-și smulgă părul din cap și să se tăvălească pe jos că rămăsese văduvă de tânără. Dup-aia au venit oamenii, iar femeile l-au dezbrăcat pe Ion Sâmbătă și s-au apucat să-l spele, după obicei. Mortul trebuie să arate frumos când îl bagi în mormânt: ras, tuns și frezat. Ei, cum îl spălau ele, odată deschide ochii mortul și începe să rânjească. Femeile s-au speriat și au fugit. A fugit și nevastă-sa atunci. Da ea s-a întors mai pe seară, cu preotul și au tămâiat peste tot, a citi părintele din Scriptură, da’ Ion stătea doar în vârful patului și rânjea la ei. De atunci numai din asta a trăit Ion Sâmbătă. Că pentru un leu îți murea cinci minute, iar pentru o sută, putea să-ți moară și o zi întreagă. Adică-ți făcea o oarecare reducere, că vezi, și el câștiga când îl puneai să moară mai mult, că făcea economie la mâncare, cum zicea el. Veneau mulți oameni care plăteau să-l vadă pe acesta cum moare și se trezește dup-aia. Nu știu să-ți spun cât a ținut-o așa ion Sâmbătă când pe lumea asta când pe ailaltă, da, tot așa, într-o dimineață, îl găsește nevastă-sa mort acolo-șa, în pat, lângă ea. Da’ vezi, că acu’ nu s-a mai speriat, se obișnuise și ea și s-o fi gândit că a plătit cineva mai mult. L-a lăsat pe Ion și ea a plecat la treburi, iar când s-a întors l-a găsit pe acesta tot așa, rece și mort. Așa a trecut o săptămână, până a început ăla să miroasă a hoit și a înțeles și nevastă-sa că de data asta Ion murise cu adevărat. A început săraca să țipe, daț acu oamenii au venit mai greu, iar femeile nici n-au vrut să audă să-l spele. Se temeau să nu le păcălească iar ion. Abia când au văzut cum miroase ăla, abia atunci și-au dat și ele seama că acum chiar era mort. I-au făcut pomană, l-u bocit și tot în ziua aia l-au îngropat, că se-mpuțise aerul, deh. Și, ce să vezi. La vreo doi ani, a murit și nevastă-sa și s-au gândit oamenii s-o îngroape lângă omul ei, lângă Ion. Când au deschis însă sicriul, ce să vezi. Mortul nu putrezise și avea ochii deschiși și rânjetul acela al lui pe față. Iar palma o ținea cu arătătorul lipit de tâmplă de parcă era un pistol și ar fi avut de gând să-și tragă un glonț în cap. S-au speriat oamenii și au astupat mormântul la loc și, din grabă, au uitat să mai pună capacul la sicriu. Au găsit capacul mai târziu, când au îngropat-o pe nevastă-sa undeva, la marginea dinspre deal a cimitirului. Doar că acesta era alt caz, pe când Marin Nebunul, dacă se întorsese el din moarte, atunci numai ca să se răzbune se întorsese. Oamenii se temeau și d-aia se purtau frumos cu el și niciunul nu i-a dat de înțeles ce era în sufletul lor. Iar el zicea că-l cheamă altfel, că adică n-ar fi Marin Nebunul și că a venit de la oraș să se odihnească câteva zile la noi. De primit, nici atât, nimeni nu a vrut să-l primească , că toți se temeau de el. Numai Ion a lu Tarbă, acesta de-ți zisei că mi-a fost bunic, acesta i-a dat camera de alături, iar eu cred că a făcut-o mai mult ca să se convingă el dacă acesta era chiar mortul sau nu, că altfel și el se temea, da’ ce să-i faci, așa suntem noi, ăștia din neamul nostru, curiozitatea e mai tare decât frica. Da’ de aflat n-a aflat mare lucru, că Marin acesta de se întorsese din morți nu prea stătea pe acasă ci bătea toată ziua ulițele satului în sus și-n jos și se-ntorcea taman seara, iar de vorbit… nu-și pierduse năravul lui că de vorbit, cum îți zisei, vorbea tot ca ăilalți oameni, numai că nu te prea alegeai cu nimica din vorbele lui. Ion a lu’ Tarbă nu-l trăgea de limbă că îi era și lui frică să nu se supere mortul. Cum îți zisei, acesta zicea că a venit de la oraș ca să se odihnească câteva zile la noi în sat și a stat trei luni încheiate și poate ar mai fi stat… Da’ satul fierbea de când a apărut el pe uliță. Iar într-o seară, când a murit vaca lu’ Spoială, tac-su lu’ ăla de e morar, oamenii au înțeles că n-o să fie de glumă cu Marin care se întorsese din mormânt. Că întâi murise vaca cu vițelul în burtă, apoi a murit calul lu’ Apăvăloaie și au murit oile lu’ Curdemierlă și a otrăvit cineva câinele lu’ Atanasiu și a căzut din pod Alde Ofițerul și și-a rupt vreo trei coste și s-a îmbolnăvit porcul lu’ Trifon a lu’ Cizmaru și … He, he. Asta a fost o întâmplare de pomină, da oamenii n-au râs că nu le ardea lor de râs. Da’ eu am râs până mi-au dat lacrimile când am auzit de la tata întâmplarea asta cu porcul lui Trifon a lu’ Cizmaru. Tata m-a lăsat să râd și dup-aia odată mi-a ars o palmă că până seara n-am mai văzut bine cu ochii. Vedeam așa, ca prin ceață, de parcă-mi intrase ceva în ochi și-mi lăcrimau mereu. Se-mbolnăvise porcul lu’ Trifon și nu știau neam ce are. Nu mai mânca, stătea toată ziua lungit și-i curgeau balele din gură. N-a avut Trifon ce-i face și l-a chemat pe Moroacă să-l taie. Moroacă era un țigan pripășit pe la noi și care era meșter tare în tăiat de porci. Îi tăia de nu mai avea bietul porc timp nici să guice. Moroacă a venit, a văzut porcul și a zis că nu mai e altă doctorie pentru el decât lamă ascuțită de custure. Așa a și făcut. Și-a scos custurea, a ascuțit-o de o piatră, a prins porcul între picioare și se pregătea să-i bage cuțitul în beregată, să-i atingă inima, să se scurgă viața din el. Numai că vezi, Trifon avea un câine mare și negru, de-l ținea mai tot timpul legat, că sărea gardul și se repezea la lume, da’ vezi că acum dulăul rupsese lanțul și venise pe la spate. Așa că tocmai când Moroacă se pregătea să bage custurea în inima porcului, na că a sărit și câinele și l-a apucat de turul pantalonilor. Ãstuia i-a alunecat cuțitul și și-a tăiat trei dește, că d-aia i-au spus copiii, mai încolo, Moroacă-Treidește. Apoi, Moroacă ăsta săracu a fugit prin toată curtea cu dulăul agățat de fundul lui, că al dracu câine, nu voia să-i de drumu neam. Eu am râs până mi-au dat lacrimile când am auzit povestea asta și grozavă palmă am luat dup-aia, parc-o mai simt și acum. Avea mână grea ăl bătrân. În fine, ce să-ți mai spun, oamenii au înțeles din toate astea că Marin Întorsuldinmormînt e de vină, căpătase adică puteri diavolești, iar acum venise să răzbune sângele lui și al Retei. De frică, ultima speranță și-ai pus-o oamenii în vrăjitoare care era, pe atunci, una Veturia. Nu-i zic babă, că pe vremea aia nu era babă deloc și ieșiseră chiar și niște povești pe seama ei, că ar ști niște plante din care face o fiertură cu care se unge pe tot corpul și d-aia rămâne mereu tânără. Eu n-am mai apucat-o că a fugit, cu vreo câțiva ani înainte să mă nasc eu, cu unul de-i zicea Tete, că era bolând la cap, da’ mare și frumos ca un bou. A fugit cu ăsta în lume și nu s-au mai întors. În fine, ce să-ți mai spun, și până atunci venea lumea la Veturia, ba pentru o dezlegare de blestem, ba pentru o legare de cununii, ba cine mai știe pentru ce, da’ acu’ se făcuse coadă la poarta ei. Nu mai prididea săraca cu dezlegările și cu afuriseniile ce le arunca asupra mortului ce se întorsese în sat. Numai că nici farmecele ei nu au avut nici un efect, poate de unde diavolul îi dăduse mortului puteri mai mari decât putea trezi Veturia, nu știu. Ba, aproape c-a fost mai rău, că s-a lăsat o secetă mare, au secat fântânile, iar la alea de au mai rămas, li s-a stricat apa, de nu mai era bună de băut. Iar animalele, dacă nu mureau de blestemele mortului, apoi mureau de sete. Se vedea de la o poștă că lucrurile nu mai puteau continua așa, că satul era ca o bubă mare care se tot umflă și se tot umflă și era de ajuns un lucru cât de mic ca să dezlănțuie totul. Ei, dac-a văzut Ion a lu Tarbă așa, și-a luat inima-n dinți într-o seară și a stat și l-a așteptat pe prispă pe Marin până a venit acela. Apoi l-a luat în casă și s-au așezat colea, cam așa cum stăm noi acum și s-au apucat să bea țuică ca și noi. Ion a lu’ Tarbă i-a spus ce crede lumea, că adică acela ar fi Marin Întorsuldinmormînt și că ar fi venit să răzbune niște treburi mai vechi ce le-a avut el de împărțit cu sătenii. Lui nu i-a spus, așa cum îți spun eu acum, toată povestea de-a fir-a păr și asta pentru că nici nu avea timp de povestit și nici nu voia să-l supere pe mort. I-a mai spus apoi că oamenii cred că din cauza lui le mor vitele și seacă fântânile și se îmbolnăvesc copiii. Marin l-a lăsat să termine și doar când s-a oprit ăl bătrân a început și el să vorbească. De fapt, întâi a scos niște fotografii.
Într-una era cică nevastă-sa, aia de la oraș, în alta era chipurile fetița lui. Apoi a întrebat câți mai trăiesc din ăia de l-au apucat pe Marin Nebunul. Moșul meu a stat și s-a gândit. Nu mai erau decât doi. Unul paralizat la pat, iar celălalt cam damblagiu și el. În putere mai era și acum, că bătea toată ziua ulițele satului, da’ nu-l prea mai ajuta mintea, că se pișa pe el de puțea de la un kilometru și vorbea singur și-l alergau copiii și-l loveau cu pietre și-l strigau Moșu Pișăciosu și de multe ori uita unde e casa lui și bănănăia prin sat până dimineața până se găsea cine milostiv să-l ducă acasă. A mai întrebat Marin de nevasta lui Marin celălalt, ăla de-l omorâseră oamenii. Moșul meu i-a spus, așa cum auzise și el, că era o femeie tânără și tare frumoasă, cam așa pe la optșpe, nouășpe ani, că se măritase devreme cu Marin. Și cică avea niște ochi albaștri și niște cozi galbene și un mijlocel… Moșul meu o fi și oftat atunci, că ăstora din neamul nostru ne cam plac muierile, da’, cum ți-am spus, dintre plozi numai de primul băiat ne pasă, ăilalți…
Păi vezi, a spus atunci Marin, da’ bunicul meu nu vedea ce era de văzut, păi vezi, atunci de unde ați știut voi că eu sunt ăla? Că doar nu m-or fi recunoscut ăia doi boșorogi de care spuseși. Moșul meu n-a știut ce să zică, așa că a continuat tot ăla. A zis că uite ce crede el, că s-ar putea ca toate să fie cu totul altfel. Adică străbunicul acela al meu să fie de vină pentru toate. Nevasta asta a lui Marin fusese frumoasă tare și, așa cum spusese bunul meu înainte, nouă ne cam plăceau muierile tinere și frumoase. Se poate ca străbunicului meu să-i fi căzut asta cu tronc, mai ales că rămăsese singură, că Marin plecase după Reta și, cine știe, s-o fi dat la ea, aia n-o fi vrut… Apoi, ori că tocmai el a pus focul, ca să se răzbune că nu-l vrusese aia la pat, ori că a luat foc casa de la altceva, oricum, el s-a grăbit să dea vina pe Marin ca să scape el și să nu se afle. Și poate că tocmai bunicul meu a răspândit acum vestea că Marin se întorsese din mormânt așa, ca să înspăimânte lumea. Moșul meu rămăsese cu gura căscată și-l asculta p-ăla, da’ el nu terminase. Zicea că încă ar mai fi putut să fie și altfel. Că la noi în sat nu vine niciodată nimeni. Uite, de când a venit el se împlinesc trei luni și de atunci nimeni nu a mai intrat în sat. Apoi a întrebat și el oamenii, iar ăștia i-au zis că, de când sunt ei, n-au apucat să vadă, afară de el, pe altcineva străin venind la ei în sat, că doar nici ei nu pleacă nicăieri și asta fiindcă nu au nevoie. Așa că atunci când a intrat el în sat, s-o fi găsit vreun nebun care să spună că uite, s-a întors Marin Nebunul și tot satul s-a luat după acela. Apoi s-a apucat să spună că încă ar mai fi putut să fie și altfel. Adică toți ăia din sat să fie, de fapt, morți, că d-aia nu intră și nu iese nimeni din sat. Că nu se cunoaște decât de Veturia cu Tete al ei care să fi fugit de aici și nici de ăștia nu se mai știe nimic. Iar acum, când apăruse el, care era viu, vezi bine, deci altfel decât ei, se gândiseră ei că invers, adică el e mort și ei vii. Că adică ei sunt morți și nu știu. Ei au impresia că mai trăiesc și acum, dar sunt morți, de fapt. Când a auzit moșul meu și snoava asta, s-a pus pe un râs, că auzi la acesta, adică el, Ion a lu’ Tarbă e mort de fapt și el habar nu are de asta, a râs de i-au dat lacrimile și a început și Marin să râdă, la început mai mânzește, strâmbându-se, apoi din ce în ce mai tare până când, cum se hâțânau ei pe scaune, odată au căzut pe podea unul peste altul și așa, pe jos, au râs și mai tare. Dup-aia l-au dat dracu pe Marin Nebunul și au băut în tăcere până dimineață. Și moșul meu nu i-a mai spus că, în fiecare seară, după ce se întorcea Marin, se umplea acoperișul de ciori, veneau din toate zările de se întuneca tabla pe casă, de parcă ar fi un maldăr de hoituri acolo și nici că îl privise într-o noapte pe ascuns când dormea și văzuse cum îi ies viermi galbeni pe sub piele. Nu i-a mai spus nimic și au băut în tăcere până dimineață. Ãăăă… uitai să-ți spun, mă luai cu vorba, că se îmbolnăvise, de vreo câteva zile, fata a mică a lu Anghelina, o mândrețe de fată de-ți venea să o mănânci, nu altceva. Chemase Anghelina … pe cine nu chemase și ce leacuri nu-i dăduse fetei, da’ degeaba. Și uite, chiar în noaptea în care beau ăștia doi aici și se puseseră pe râs, fetița a dat ochii peste cap și a murit. Iar vestea morții ei s-a răspândit, dracu știe cum, în tot satul. Că atunci când a ajuns Anghelina în fața porții noastre i-a găsit acolo pe aproape toți oamenii din sat. Au intrat apoi toți în curte și au început să-l strige pe Marin să iasă afară, iar acesta nu l-a ascultat pe ăl bătrân și a ieșit. Tocmai bine, că altfel oamenii puneau foc la casă dacă nu ieșea. Da’ când l-au văzut, s-au răzgândit ș-au început să arunce cu pietre în el. Marin a rupt-o la fugă și ăia după el Unii i-au ieșit în față, i-au tăiat calea, ăilalți veneau din spate, l-au prins repede. Au tăbărât toți asupra lui. Vezi, fiecare avea acum un necaz de plătit, că unuia îi murise oaia, altuia calul, altul își rupsese coastele, iar ăstuia, lu’ Anghelina, îi murise copilul. Da’ eu cred că-l loveau și mai mult pentru necazurile care ce-ar fi fost să vie dacă nu-l omorau atunci. Că asta a fost până la urmă, l-au omorât din nou. Da’ era o grozăvie că s-au speriat și ei. Îl rupseseră în bucăți, o mână era acolo, un picior dincolo, iar celălalt picior nici nu l-au mai găsit deloc. L-o fi luat câinele lu’ Zoborină, cine știe, că se tot învârtea p-acolo.
Se oprise brusc și mă privea întrebător. Eu așteptam continuarea poveștii și, neînțelegând pauza lui, i-am întins al doilea pachet de țigări, aproape gol. Dar Moș Gheorghe nu l-a văzut, sau poate intrase în anul acela în care nu mai punea țigară în gură, sau cine știe ce se întâmplase. Stăteam tăcuți, unul în fața celuilalt și mi-am adus aminte cum mă luase Moș Gheorghe în seara trecută și mă dusese să văd casa lui Marin Nebunul și parcă am simțit din nou în nări mirosul acela de moarte și m-am cutremurat. Apoi, ca să nu observe Moș Gheorghe tulburarea mea, m-am ridicat și i-am spus că mă duc să mă culc. El m-a privit un pic mirat, parcă nu înțelesese ce-am vrut să spun, apoi a aprobat ușurel din cap, da, ar cam fi timpul să ne mai și culcăm, că uite, acu’ o să cânte cocoșii. Ne-am urat noapte bună, iar eu m-am retras în camera de alături pe care, Moș Gheorghe, încă de la venirea mea în sat, mi-o închiriase. Înainte de a adormi, mi-am amintit de drumeagul acela datorită căruia venisem aici și de speranța, destul de absurdă de altfel, că satisfăcându-mi curiozitatea și aflând ce se află la capătul drumului aceluia despre care nimeni nu știa nimic, voi reuși să-mi rezolv problemele, voi îndepărta de la mine necazurile sau, cel puțin, voi găsi o cale să-mi iau viața de la început.