Mă întrebase cineva dacă cred în Moș Crăciun, grăbit să mă întrebe fără a primi un raspuns, ce cadou aș dori sa îmi aducă ?!
M-am așezat pe taburetul pe care îl făcuse bunelul, cu privirea molcomă, tăcută...pe gînduri???... nu, știam răspunsul la intrebare și eram sigur că puteam fi înțeles din prima, doar că nu doream să mizez pe nimic.
Î́mi amintesc și acum momentul fascinant al copilăriei, în care zburdam pe cîmpiile înverzite ca niște mielușei abia născuți,și, niciodată nu mă gîndise-m sau poate că nu aveam curajul să mă gîndesc că făptura aia mică și năstrușnică, plină de entuziasm și energie, acel suflet mic de copil care stătea pe pragul casei și aștepta cu nerăbdare să vină un erou din desenele animat, acel copil care pe alocuri era crud, pogan, dar care niciodată nu înceta să creadă că a fost cel mai cuminte și că Moșul nu va uita de el...acum, dupa atîta timp, să fie întrebat dacă crede pînă în prezent în Moș Crăciun...?!
Poate că ar trebui să încep de la faptul că lumea este mult prea meschină, dar este firesc și inutil acest adevăr.Poate că ar trebui să îmi pun masca și să mint că trăim într-o lume perfectă, lipsită de aberații și constrîngeri...dar la fel este inutil și mult prea firesc.Nu vreau să uimesc și nici nu vreau să fiu neînțeles... Știu, știu că e banal ceea ce scriu, și totodată știu că vă întrebați ce i-am răspuns și mai mult de atit, cine a intrebat ?
Ok, încercînd să nu tremur, voi fi cît mai explicit posibil...
Era un copil cu chip de înger, o fire emotivă, șubredă, era un copil nevoiaș, lipsit de părinți, de casă, lipsit de tot. Era leit copia mea, nu puteam să cred că este posibil ceea ce văd, să fie oare o clonare ?! Faptul care ma impresionat la acel copil , a fost însăși credința lui și speranța sa dîrză de a visa în Moș Crăciun, în pofida greutăților și chinurilor devastatoare, credința de a visa nu l-a părăsit niciodată, făcîndu-l mai puternic și poate că făcîndu-l mai precoce de a trăi printre cadavrele omenești.
Privindu-l în ochi, cu fața inundată de lacrimi, cu gîndurile o mie, abia de mai puteam rosti un cuvînt, i-am spus ... atit de mult imi doresc sa fiu copil!
Cît de mult aș vrea să simt acea inocență de copil, cît de mult îmi doresc să greșesc și să mă bucur pe seama acestei erori minuscule pe atunci. Cît de mult aș vrea să simt căldura părinteasca de care am nevoie cel mai mult acum. Chiar dacă eram mic și nu înțelegeam, sau poate că nu îmi doream să înțeleg cît de cinică poate fi omenia, eram totuși o fire enorm de fericită în sînul naturii și al familiei iubitoare...insă acum toate astea mă îngrozesc și dor. Acum, am ramas doar cu speranța, copilul despre care vorbeam, și-a lăsat amprenta adînc în inima mea, iar pe față îi proiectată privirea sa inocentă. El este eroul meu , și știți de ce ? fiindcă El , este un exemplu demn de urmat, și nu pentru că este asemănarea mea, ci pentru că știe să lupte cu răul atunci cînd duce lipsă de acest bine, El e persoana căruia merită să îi aducem plecăciune...!
Și totusi, cît de mult îmi doresc să fiu copil...