Într-o seară rece şi viforoasă de octombrie, contele Durande, bătrânul şi blajinul comandant al oraşului Marseille, şedea singur şi rebegit înaintea căminului prost amplasat din salonul său somptuos de general; se strângea tot mai aproape de foc, în vreme ce, pe stradă, caleştile duruiau în drum spre un mare bal, iar, în camera alăturată, Basset, valetul şi totodată companiounul său cel mai îndrăgit, sforăia cu putere. „Nici măcar în sudul Franței nu-i tot timpul cald”, reflectă vârstnicul şi clătină din cap, „nici aicea oamenii nu rămân veşnic tineri, dar agitațiunea asta mondenă are tot atât de puțină considerațiune față de vârstă, pe cât are arhitectura față de anotimpul friguros”. Cu un picior de lemn, cum oare să-şi găsească rostul la bal şeful tuturor invalizilor, reprezentantul garnizoanei şi forturilor din Marseille din acele vremuri (din timpul Războiului de şapte ani)? Şi nici locotenenții regimentului său nu erau mai breji la dans! Dimpotrivă, aicea, în preajma şemineului, deoarece nu dorea să-i tulbure somnul lui Basset, piciorul său de lemn era de folos la aruncarea treptată în foc a proviziei de crengi verzi de măslin care, după cum ordonase, fusese aşezată în apropierea sa. Un asemenea foc îşi are întotdeauna măreția propriei frumuseți; vâlvătăile care trosneau păreau țesute laolaltă cu ramurile verzi; frunzele pe jumătate rumenite, pe jumătate verzi se înfățişau vederii aidoma unor inimi amorezate. Până şi bătrânul ofițer pregetă la strălucirea tinereții şi se lăsă furat de amintirea acelui spectacol de artificii pe care-l organizase odinioară în cinstea curții regale, iar acum plăsmuia noi jerbe de lumină, încă şi mai împiestrițate, cu care să-i uimească pe marseiezi de aniversarea regelui. Preț de o clipă, capul său se înfățişă mai golit ca o sală de bal. Între timp, însă, îmbătat de bucuria triumfului, văzând cum toate străluceau, duduiau, pârâiau şi pălălăiau alternativ într-o grandoare mută, azvârlise în cămin un număr tot mai mare de crengi de măslin şi nu băgă de seamă că piciorul lui de lemn luase foc şi că o treime fusese deja mistuită. Cum marea privelişte a celor o mie de rachete care se făceau că țâşnesc în aer îi inflama şi îi înaripa imaginația, îi veni să se ridice şi se prăbuşi din nou în fotoliu, constatând de-abia atunci că piciorul său de lemn fusese scurtat, iar ceea ce rămăsese din el se afla încă sub imperiul flăcărilor primejdioase. Nemaiputând să se ridice, împinse cu piciorul înflăcărat scaunul ca pe o sanie în mijlocul încăperii, strigând după servitor şi după apă. În clipa aceea, îi sări în ajutor cu sârg înfrigurat o femeie care, fiindu-i îngăduită intrarea, încercase îndelung să-i câştige atenția comandantului printr-un acces de tuse sfios, fără să izbutească însă. Ea se strădui să stingă focul cu şortul propriu, dar tăciunele dogoritor al piciorului îl aprinse, iar generalul, astădată cu adevărat în primejdie, începu să cheme după ajutor, după oameni. Curând, aceştia intrară buluc din stradă, iar Basset se deşteptase; piciorul în flăcări, şorțul în flăcări îi făcură pe toți să izbucnească în hohote de râs; totul fu stins de la prima căldare cu apă, cărată de Basset din bucătărie, iar oamenii se împrăştiară care încotro. De pe biata femeie şiroia apa şi iată că nu mai izbutea să-şi revină din spaimă, comandatul îi puse pe umeri tunica sa călduroasă şi îi întinse un pahar cu vin tare. Dar femeia refuză să primească ceva, plângându-se de nenoroc şi rugându-l pe general să schimbe cu ea vreo două vorbe, între patru ochi. Aşa că acesta îi porunci slugii sale delăsătoare să plece şi luă loc cu deferență lângă musafiră.
- Aoleu, o să-şi iasă bărbatu-miu din minți când o să-i ajungă la urechi povestea asta, spuse ea pe franțuzeşte cu un puternic accent dialectal german! Ah, bietul meu soțior, iară are să-i joace Dracul o festă! Generalul se interesă de bărbatul ei; iar femeia îi răspunse că tocmai de hatârul acestuia se afla aici, cu scopul de a-i înmâna generalului o scrisoare din partea colonelului regimentului din Picardie. Comandantul îşi puse ochelarii pe nas, recunoscu pecetea amicului său, răsfoi misiva, iar apoi se pronunță:
- Deci dumneavoastră sunteți doamna Rosalie, născută Lilie, originară din Leipzig, care s-a măritat cu sergentul Francoeur pe când acesta căzu prizonier la Leipzig, c-o rană la cap? Vă rog să-mi istorisiți totul, tare stranie mai e iubirea asta! Cine sunt părinții dumitale? N-au avut nimic împotrivă? Şi ce-s cu pornirile astea lui poznaşe căpătate de pe urma rănii la cap care îl fac incapabil să mai ia parte la campanii militare, deşi a fost apreciat ca sufletul regimentului, ca cel mai curajos şi mai abil sergent?
- Stimate domn, răspunse femeia cu nouă amărăciune-n glas, iubirea mea e de vină pentru toată nenorocirea; eu l-am nenorocit pe bărbatu-miu, nu rana aceea; dragostea mea l-a băgat pe dracu într-însu’ să-i chinuie şi să-i tulbure mințile! În loc să exerseze alături de soldații, numai ce-l vezi că-l pune dracu’ să facă nişte tumbe îngrozitoare şi le cere şi lor să facă la fel; ori se pune pe aşa nişte scălâmbăieli că ceilalți tremură din tot corpul, iar el nu-i lasă nici măcar să clipească, şi acuma, de curând, picătura care a umplut paharul a fost că a azvârlit de pe cal comandantul regimentului care tocmai ordonase retragerea, ca să se urce el în şa şi să captureze împreună cu regimentul o baterie!
- Un tip dat dracului! decretă comandantul, dacă toți generalii noştrii comandați ar fi mânați de-un drac ca şi dânsul n-am avea de ce să ne mai temem de un al doilea Rossbach! Dacă iubirea dumitale e aşa o fabrică de draci, mai că mi-aş dori să ne iubiți toată armata!
- Vai, din păcate, tot ponosul vine de la blestemul maică-mii, suspină femeia! Pe tata nu l-am cunoscut. Maică-mea primea mulți bărbați, şi eu nu aveam altceva mai bun de făcut decât să le port de grijă. Eram visătoare şi nu luam în seamă vorbele lor îmbietoare; de insistențelor lor mă păzea mama. Pe cei mai mulți dintre domnii ăstia care o vizitau şi jucau la ea în taină jocuri de noroc i-a fugărit războiul; îi era tare ciudă mamei că trăiam singure cuc. Din pricina asta detesta deopotrivă prieteni şi duşmani şi m-a oprit din a da pomană răniților sau flămânzilor care se perindau prin fața casei noastre. Eram tare necăjită din cauza asta, aşa că rămânând odată singură, pe când pregăteam masa de prânz, se întâmplă să treacă prin fața ogrăzii un noian de căruțe cu răniți pe care i-am recunoscut după vorbă ca fiind francezii luați prizonieri de prusaci. Aş fi alergat orişicând după ei cu mâncarea gătită, însă de frica mamei mă abțineam; cu toate acestea, când îl zării pe Francoeur lungit în căruță, cu capul bandajat, n-am mai ştiut ce-i cu mine; o uitasem pe mama, am luat supa şi nişte linguri şi, fără să mai închid uşa casei, am luat-o fuga după căruță până la cetatea Pleißenburg. L-am zărit pe rănit; fusese deja luat din căruță, m-am adresat gardienilor cu dârzenie şi fiind pricepută la rugăminți i-am făcut rost de cel mai bun locşor cu paie. Şi odată instalat, ce bucurie pe mine să-i întind suferindului castronul cu supă! Ochii i s-au mai înveselit şi mi-a jurat că am un nimb în jurul capului. I-am spus că de fapt e boneta mea care s-a desfăcut din cauza grabei. El a zis că nimbu-mi purcede din ochi! Ah, n-am mai putut uita asemenea vorbe şi dacă inima mea n-ar fi fost deja a lui, în clipa aceea i-aş fi dăruit-o!
- Ce expresie frumoasă şi adevărată! grăi comandantul, iar Rosalie adăugă:
- Au fost cele mai frumoase momente ale vieții mele, îl priveam tot mai stăruitor, căci zicea că îi face bine şi când, în cele din urmă, îmi puse pe deget un inelaş, m-am simțit atât de bogată cum nu mai fusesem până în acea clipă! În tihna aceasta fericită, călcă maică-mea, bombănind şi ponegrind; nu mi-e cu putință să repet cu ce insulte m-a împroşcat; nici măcar nu mă fâsticisem, căci ştiam că n-am nicio vină, iară el n-o să creadă nimic rău despre mine. Ea era pornită să mă alunge, dar el mă protejă şi îi spuse că ne logodisem, că deja îi port inelul. Cum s-a mai schimbat mama la față! Îmi părea că îi ies flăcări pe gură, şi că i s-au dat ochii peste cap, păreau să i se fi albit cu totul; şi cu ce solemnitate mă blestemă şi mă lăsă în voia dracului! Tot aşa cum în acea dimineață ochii mei scânteiară, tot astfel mi se părea acum că un liliac negricios şi-a aşternut aripile străvezii peste privirile mele. Inima-mi despera şi mă pufni râsul.
- Na, că deja râde dracul prin tine! se stropşi mama şi plecă triumfătoare în timp ce eu căzui leşinată. După ce mi-am venit în simțire, n-am mai îndrăznit să mă întorc la ea şi să-l abandonez pe suferindul asupra căruia pățania aceasta avu urmări dintre cele mai neplăcute; pe maică-mea o sfidam în taină pentru răul pe care-l aruncase în cârca acelui năpăstuit. De-abia în a treia zi, fără să-i spun lui Francoeur, am luat-o tiptil înspre casa mamei unde mi-a lipsit curajul să bat la uşă; într-un târziu a ieşit o femeie care lucrase la noi şi povesti că mama vânduse în pripă tot avutul şi plecă - nu se ştie unde - cu un domn străin care pesemne era jucător. Aşa că fusesem izgonită din lume şi ce bine-mi mai făcea să cad în brațele lui Francoeur, despovărată de orice datorie! Şi cum tinerele mele prietene din oraş se făceau că nu mă mai cunosc, trăiam acuma doar pentru el, să-l văd sănătos. De dragul lui, m-am apucat de muncă; până atuncea mă jucasem cu mosoarele doar ca să-mi potrivesc găteala, n-am avut nicio ruşine să-mi vând lucruşoarele făcute de mână, de vreme ce astfel îi făceam lui un bine şi-l ajutam să se înzdrăvenească. Dar de fiecare dată când nu mă mai amăgeau povestirile sprintene ale bărbatului, gândurile îmi zburau înspre mama care-mi apărea dinaintea ochilor lăuntrici cu priviri învăpăiate, proferând blesteme, şi nu reuşeam să mi-o mai scot din minte. Iubitului meu Francoeur n-am vrut să-i mărturisesc niciun cuvințel ca nu cumva să-i mai împovărez şi lui inima; mă plângeam de dureri de cap pe care nu le aveam, de dureri de dinți pe care nu le simțeam ca să pot plânge după pofta inimii. Of, de-aş fi avut mai multă încredere în el în acele clipe, nu i-aş mai fi pricinuit un asemenea necaz! Dar oricând mă încumetam să-i destănui bănuiala mea că blestemul măicuței l-a băgat pe necuratu-n mine, diavolul îmi fereca gura, şi în plus, îmi era tare frica ca nu cumva să nu mă mai iubească şi să mă părăsească, iar gândul ăsta nu puteam să-l îndur şi pace! Frământarea asta lăuntrică, poate chiar şi munca stăruitoare au sfârşit prin a-mi şubrezi sănătatea: mă apucară nişte convulsii violente care fură cât pe ce să mă sufoce şi pe care le-am ascuns de Francoeur, iar leacurile nu păreau decât să-mi înrăutățească starea. Imediat ce s-a pus pe picioare a şi început să pregătească nunta. Un preot bătrân a ținut o cuvântare solemnă în care i-a reamintit lui Francoeur ce am înfăptuit pentru dânsul, sacrificându-mi patria, bunăstarea şi prieteniile, luând asupră-mi până şi blestemul matern; e de datoria lui să împarte cu mine toate necazurile acestea şi să rabde toate nefericirile. La aceste cuvinte bărbatu-miu se înfioră, dar rosti cu toate acestea un „da” desluşit şi furăm legați pe viață. Primele săptămâni au fost fericite, mă simțeam pe jumătate uşurată de suferințe şi nu mi-am dat seama deîndată că jumătate din blestem a trecut la omul meu. Nu cu mult după aceea, însă, se plânse că predicatorul ăla în straie cernite îi stă în fața ochilor şi tot îl amenință; îl apucă o mânie şi o aversiune atât de cumplită față de tagma preoțească, față de biserică şi față de icoane, încât îi venea să le hulească fără să ştie de ce, iar pentru a se lepăda de gândurile acelea, făcea tot ce-i se căşuna, bea şi dansa şi astfel, cu sângele în clocot, avea simțământul că o duce mai bine! De vină de toate astea am zis că o fi prizonieratul, deşi presimțeam eu că diavolul e cel care-l chinuieşte. Datorită solicitudinii colonelului său care îi ducea lipsa - căci Francoeur era un soldat destoinic - făcu parte dintr-un schimb de prizonieri. Am părăsit Leipzig-ul cu inima uşoară, iar în discuțiile pe care le purtam ne imaginam un viitor fericit. Dar de-abia ce scăpasem de traiul nostru de pe-o zi pe alta şi dădusem de o viață bună în cartierul de iarnă al unei armate bine aprovizionate, că tulburarea bărbatului meu începu să crească de la o zi la alta. Pentru a se distra bătea toba zile întregi, se lua la harță, făcea tărăboi, iar colonelul nu se putea dumiri ce-i cu el; numai cu mine era blând ca un copil. Pe când s-a repornit campania militară, am adus pe lume un copilaş, iar cu durerile naşterii pe care le-am suferit păru că dracul a fost alungat din mine. Francoeur, pe de altă parte, se făcu tot mai capricios şi mai nestăpânit. Colonelul îmi scria că dă dovadă de îndrăzneala unui dement, dar că până atunci a scăpat mereu cu bine; camarazii săi susțineau că îl apucă câteodată nebunia, iar el se temea ca nu cumva să trebuiască să-l interneze printre nebuni ori invalizi. Colonelul avea pentru mine un anume respect, îmi asculta rugămințile mele, dar asta până-n ziua când soțu’ se năpusti asupra generalului de divizie, după cum am povestit mai devreme; l-au dus în arest, unde un chirurg lămuri că din cauza rănii de la cap, rămase netratate din timpul prizonieratului, fu atins de demență şi că trebuie să petreacă cel puțin câțiva ani într-un spital de invalizi, într-un climat cald unde probabil că suferința o să-l lase. Lui i s-a spus că drept pedeapsa pentru comportarea sa are să fie internat la invalizi, iar el părăsi regimentul afurisind şi suduind. I-am cerut colonelului să-mi dea toate astea în scris, şi m-am hotărât să vă mărturisesc sincer tot ce s-a petrecut pentru ca el să nu fie judecat după severitatea legii, ci după năpasta pe care i-a adus-o pe cap iubirea mea; iar dumneavoastră, pasămite, să-l trimiteți spre binele lui într-un loc izolat, ca nu cumva aicea în marele oraş să-l ia lumea-n râs. Cu toate acestea, stimate domn, o femeie, care poate v-a fost de un mic ajutor astăzi, se vede constrânsă să vă ceară cuvântul de onoare că o să păstrați doar pentru dumneavoastră secretul bolii bărbatului meu, de care el însuşi nu-şi dă seama şi a cărei descoperire i-ar întărâta orgoliul.
- Să dăm noroc, exclamă comandantul care ascultase cu bunăvoință şprințara istorisire a femeii. Nu o dată, ci de trei ori vreau să dau curs rugăminților dumitale! Ca Francoeur să nu-şi mai facă de cap, cel mai bine ar fi să-l trimit degrabă într-un fort care n-are nevoie decât de o garnizoană de trei oameni; o să găsiți în acel loc o locuință confortabilă pentru copil şi pentru dumneavoastră, iar acolo nu prea o să aibă prilej de nebunii şi dacă tot o să facă vreuna, n-are să afle nimeni!
Femeia îi mulțumi pentru îngăduință, îi sărută mâna bătrânului domn, iar contele îi lumină calea, în timp ce dumneai cobora scara, făcând numeroase plecăciuni. Tare uimit mai rămase vechiul slujitor Basset şi îşi frământă mintea să afle ce o fi cu bătrânul: dacă, Doamne-feri, s-a legat printr-o legătură amoroasă de domnița ceea care a luat foc şi care poate să-i ştirbească rău reputația? În serile în care nu-i era cu putință să doarmă, bătrânul domn avea obiceiul să gândească în aşternut cu voce tare la tot ce se întâmplase peste zi, de parcă ar fi trebuit să se spovedească patului. Şi cum trăsurile care se întorceau de la bal îl țineau treaz cu trăncănitul roților, Basset ciuli urechile din camera vecină şi ascultă întreaga conversație care i se păru cu atât mai importantă, cu cât Francoeur îi era compatriot, şi - deşi cu mult mai în vârstă decât Francoeur - coleg de regiment. Numaidecât îi veni în memorie un călugăr pe care-l cunoştea şi care-l izgonise pe Satana din mulți posedați şi la care dorea să-l duc pe Francoeur; tare-i mai plăceau ceremoniile astea aiurite şi se bucura să vadă iarăşi exorcizarea unui demon.
Rosalie, mulțumită de succesul întrevederii, dormise bine; dimineața îşi cumpără un alt şorț şi astfel îi ieşi bărbatului înainte care, cântând oribil, îşi aducea în oraş invalizii frânți de oboseală. O sărută, o ridică în aer şi îi spuse:
- Miroşi ca incendiul de la Troia, eşti din nou a mea, frumoasă Elena! Rosalie păli şi, fiind întrebată, găsi de cuvință să-l înstiințeze că fusese în vizită la general să discute de o locuință, iar că acestuia îi luase foc piciorul tocmai atunci şi că ea îşi arse şorțul. Nu i se păru drept că nu-l aşteptase şi pe el, dar tot glumind pe seama şorțului ars uitase orice supărare. Îşi prezentă oamenii comandantului, le lăudă cu atâta abilitate infirmitățile fizice şi virtuțile morale, încât îşi câştigase simpatia bătrânului care cugetă: femeia îl iubeşte, dar ea e nemțoaică şi nu-i înțelege pe francezi; un francez are tot timpul pe dracul în el!
Îl invită la el în odaie pentru a-l cunoaşte mai bine, găsi că-i bun cunoscător al fortificațiilor, şi ceea ce-l fermecă de-a dreptul fu că descoperi într-însul un pasionat al focurilor de artificii pentru că montase la regimentul său tot felul de efecte pirotehnice. Comandantul îi explică cea mai nouă dintre invențiile sale, un foc de artificii pentru aniversarea regelui, cel care fusese întrerupt de aprinderea piciorului său de lemn, iar de la atâta entuziasm Francoeur se înfierbântă. Bătrânul îi destăinui mai apoi că împreună cu alți doi invalizi trebuie să înlocuiască garnizoana de la fortul Ratonneau, acolo o să găsească o mare rezervă de praf de puşcă pe care dimpreună cu cei doi soldați are s-o folosească sârguincios la încărcarea unui număr cât mai mare de rachete, trebuie să ruleze sori rotitori şi să lege “broaşte”. În clipa în care comandantul îi întinse cheia de la magazia cu praf de puşcă din turn şi inventarul fortului, îşi aminti de cuvântarea femeii şi îl reținu spunându-i răspicat:
- Apăi, sper că n-o să vă puie dracul să mă trezesc pe cap cu cine ştie ce nenorocire?
- Nu-l pomeni pe dracul că uite-i coada, răspunse Francoeur cu o anumită siguranță. Comandantul îi dădu crezare, îi înmână cheia, inventarul şi un ordin către actuala garnizoană să părăsească postul. Astfel fu eliberat, iar pe hol Basset îi sări de gât; s-au recunoscut iute şi şi-au povestit pe scurt unul altuia ce li s-a mai întâmplat. Dar Francoeur deprins cu cea mai mare severitatea în ceea ce priveşte serviciul militar, se dezlipi de acesta şi îl rugă, dacă poate, să îi fie musafir duminica viitoare la Fortul Ratonneau a cărui comandant are deosebita onoarea să fie.
Instalarea în fort fu o bucurie pentru toată lumea, invalizii înlocuiți se bucuraseră de priveliştea oraşului Marseille până la sațietate, iar cei nou-veniți erau fermecați de ce li se înfățişa ochilor, de frumusețea edificiului, de camerele şi paturile comfortabile; cumpăraseră de la predecesorii lor câteva capre, o pereche de porumbei, vreo zece găini şi câteva vicleşuguri pentru a pândi prada pe-ndelete; căci ține de firea soldaților care lâncezesc să se dedice vânătorii. Imediat ce Francoeur preluă comanda le soroci celor doi soldați, Brunet şi Tessier, să deschidă dimpreună cu el magazia cu praf de puşcă pentru a verifica inventarul, iar mai apoi să care o parte din rezervă în laborator pentru a pregăti artificiile. Inventarul fusese bine întocmit, şi îi porunci neîntârziat unuia dintre soldați să se ocupe de jocurile pirotehnice; alături de celălalt ostaş purcese să inspecteze tunurile şi mortierele, pentru a le şlefui pe cele din metal alb şi a le spoi în negru pe cele din fier. Le încărcă repede cu un număr îndestulător de bombe şi grenade şi le poziționă pe fiecare într-un aşa mod încât să păzească singura cale de acces către fort.
- Fortul e inexpugnabil! strigă el deodată înfierbântat înspre ceilalți. O să-mi apăr fortul chiar dacă englezii o să debarce şi-o să dea năvală c-o sută de mii de oameni! Da’ mare dezordine a mai fost p’acilea!
- E la fel în toate forturile şi în toate bateriile, spuse Tessier, bătrânul comandant cu ciotul lui nu mai poate urca până aicea, şi slavă Domnului! Englezilor nu le-a trecut încă prin cap să vină încoace!
- Tre’ să schimbăm lucrurile! țipă Francoeur, mai bine-mi ard eu limba, decât să accept ca inamicul nostru să incendieze Marsilia, or să-i ştim de frică!
Femeia trebui să ajute la curățarea de iarbă şi muşchi a meterezelor pe care le vărui în alb şi se ocupă de alimentele depozitate în cazemată. În primele zile aproape că nici n-au dormit, aşa de tare îi îmboldea la muncă neobositul Francoeur, iar datorită iscusinței sale găti în câteva zile o treabă care pentru altul ar fi necesitat o lună. În iureşul efortului său, pandaliile îl lăsară-n pace; era repezit, dar mereu înspre un scop anume, iar Rosalie binecuvântă ziua care-i purtase înspre aceste înălțimi unde părea că Diavolul nu mai are nicio putere asupra lui. Până şi vremea, datorită schimbării vântului, se încălzise şi se luminase, încât părea că le-a ieşit în întâmpinare o nouă vară; în fiecare zi intrau şi ieşeau corăbii, într-un schimb continuu de salve de salut cu fortul de pe mal. Rosalie, care nu mai văzuse marea, avea simțământul că fusese transportată într-o altă lume, iar băiatul ei, după ce fusese atât de aprig claustrat în atâtea şi atâtea trăsuri şi odăi de han, se bucura aici de deplina libertate a micii grădini împrejmuite din fort pe care foştii locatari o decoraseră după felul soldaților, mai ales a artileriştilor, împletind merişorii în linii matematice complicate. Deasupra fâlfâia flamura cu flori de crin, mândria lui Francoeur, simbolul de bun augur al femeii al cărei nume de fată era Lilie [Crin], motiv de amuzament pentru cel mic.
Astfel veni prima duminică, blagoslovită de toți, iar Francoeur îi porunci nevestei să facă la prânz o mâncare delicioasă, căci îl aşteapta pe prietenul său Basset, şi stărui mai cu seamă să facă omletă, fiindcă găinile din fort erau harnice nevoie mare; a adus la bucătărie chiar şi nişte păsări sălbatice împuşcate de Brunet. În mijlocul tuturor acestor pregătiri, se ivise şi Basset care fu încântat de schimbările din fort, se informă în numele comandantului de focurile de artificii şi se minună de numărul mare de rachete şi proiectile luminoase terminate. Femeia se grăbi în bucătărie, iar cei doi soldați s-au pornit să culeagă fructe pentru masă, toți având de gând să se ospăteze regeşte şi să asculte ce scrie la gazeta adusă de Basset. Între timp, în grădină, Basset şedea tăcut dinaintea lui Francoeur privindu-l cu luare aminte, aşa că acesta îi ceru lămuriri.
- Mă gândeam că sunteți mai sănătos ca oricând, iară tot ce faceți e cât se poate de rațional.
- Şi, mă rog, cine se îndoieşte de asta? întrebă Francoeur înfuriat, asta să mi-o spuneți numaidecât! Basset încercă să abată vorba, însă Francoeur căpătase o înfățişare înspăimântătoare, ochii săi negrii se înflăcărară, îşi semețise fruntea şi îşi țuguiase buzele. Bietului limbut Basset i se făcuse inima cât un purice, şi povesti, piuind asemeni unei viori, despre zvonurile auzite la comandament: că e chinuit de diavol, că din bunătate se oferă să cheme un preot, părintele Philipp, să-l exorcizeze pretinzând că are de făcut o slujbă la capelă pentru garnizoana aflată departe de biserică. Francoeur se mânie la culme auzind aceste ştiri şi se jură că atunci când s-o răzbuna are să curgă sângele celui care răspândeşte asemenea minciuni; că el unul n-a auzit nimic de dracul, iar dacă n-o exista, el n-o să spună ba, că n-a avut vreodată onoarea să facă cunoştință cu el. Basset spuse că el nu poartă nicio vină, că a auzit de lucrurile astea de la comandant care vorbeşte cu voce tare în somn, că tot diavolul e răspunzător pentru faptul că Francoeur a trebuit să părăsească regimentul.
- Şi cine l-a înştiințat pe comandant? întrebă Francoeur tremurând din toți rărunchii.
- Soția dumitale, răspunse celălalt, dar, cu cea mai bună intenție, pentru a vă scuza dinainte, în caz că faceți vreo nebunie.
- Gata, divorțăm! urlă Francoeur, cărăbănindu-şi lovituri în cap, m-a trădat, m-a nimicit, are relații secrete cu comandantul, a suportat şi a suferit multe din pricina mea, iară eu am pătimit tot atât de multe din pricina ei, suntem chit, gata, divorțăm!
Puțin câte puțin, părea să se molcomească, în vreme ce pe dinăuntru devenea tot mai viforos; iară-l văzu în fața ochilor pe preotul cel negru, aşa cum cei muşcați de un câine turbat au mereu impresia că încă îl mai zăresc dinainte, când se întâmplă să intre în grădină părintele Philipp, iar Francoeur se îndreptă furtunos înspre el ca să-l întrebe ce vrea. Acesta consideră că e timpul să înceapă ritualul alungării demonului, se adresă ritos diavolului, făcând totodată semnul crucii înspre Francoeur. Toate acestea îl scoaseră din sărite pe soldat care îi ceru preotului, în calitate de comandant al fortului, să părăsească imediat incinta. Dar bravul Philipp îşi spori şi cu mai multă îndârjire rugăciunile potrivnice necuratului pripăşit în Francoeur, iar când acesta îşi ridică până şi toiagul, fu prea mult de suportat pentru onoarea militară a lui Francoeur. Îl apucă pe micul Philipp de sutană cu o forță turbată şi-l aruncă peste grilajul care păzea intrarea, iar dacă bietul om nu ar fi atârnat cu tunica prinsă în țepusele grilajului, ar fi căzut rău de tot pe treptele de piatră. În apropierea acestui grilaj se afla masa care îi aminti lui Francoeur de ora prânzului. Strigă după mâncare pe care o aduse Rosalie, îmbujorată întrucâtva de căldură, dar plină de veselie, căci nu-l zărise pe călugărul din afara gardului, care revenindu-şi din spaimă se ruga în şoaptă pentru a preîntâmpina noi primejdii; de-abia dacă-i văzu pe Francoeur şi Basset ce se uitau înspre masă, unul cu priviri întunecate, iar celălalt cu priviri stinghere. Ea întrebă de cei doi soldați, dar soțul ei îi răspunse:
- Pot să mănânce după aia, că mie mi-o foame că-mi vine să fac praf şi pulbere din lumea asta! Aşeză supa pe masă, iar din curtoazie porția cea mai mare o primise Basset, apoi plecă la bucătărie să pregătească omletele.
- I-a plăcut nevastă-mea generalului? iscodi Francoeur.
- Nespus, fu răspunsul lui Basset, îşi doreşte să-i fi mers în captivitate tot la fel de bine ca şi dumitale.
- Poate să şi-o ia! replică el. De cei doi soldați care nu s-au întors întreabă, încolo de mine şi de ce-mi lipseşte nu întreabă nimica; pe dumneata în calitate de servitor al comandantului caută să te câştige, de aia v-a umplut aşa abitir farfuria că dă să se reverse, Dumneavoastră v-a turnat cel mai mare pahar de vin, luați aminte, tot dumneavoastră o să vă aducă şi omleta cea mai mare! Dacă aşa o să fie şi eu mă ridic, n-o să aibă nicio strofocare şi o să mă lase singur. – Basset vru să răspundă, însă, în aceeaşi clipă intră femeia cu omleta. O tăiase deja în trei bucăți, se îndreptă înspre Basset şi îi puse în farfurie o bucată spunându-i:
- La comandant n-o să mâncați o omletă mai bună, nu uitați să-mă laudați la dumnealui!
Francoeur aruncă o privire sumbră înspre platou: porția lipsă era la fel de mare ca cele două bucăți laolaltă. Se ridică şi spuse:
- Aşa-i şi nu altcumva, divorțăm! cuvântând acestea luă calea spre pulberărie, deschise uşa de fier, păşi înăuntru şi o ferecă după el. Femeia îl urmări buimăcită şi scăpă cheile.
- Dumnezeule, îi dă ghes dracul, numai de nu l-ar apuca gândul rău în prăfărie!
- Asta-i pulberăria? strigă Basset, o să sară în aer, scăpați-vă pe dumneavoastră şi pe copil! O luă la fugă, iar călugărul nemaicutezând să intre îi luă urma, fugind. Rosalie se grăbi înăuntru după copilaş, îl smulse din somn, din leagăn, nu mai ştia ce face, neştiutoare ca atunci când s-a dus după Francoeur, şi iată că acum fugea de el cu copilul lor, grăind cu voce joasă: „asta numai de hatârul tău o fac, copile, mie mi-ar fi mai bine să mor alături de dânsul! Hagar, tu n-ai suferit cum am suferit eu, căci eu însămi mă alung de acasă!” Cufundată în astfel de gânduri, coborî pe un drum greşit şi nimeri la malul mlăstinos. Frântă de oboseală nu se mai putu urni şi se aşeză într-o luntre pe care o împinse fără greutate în apă, fiind uşor proptită de mal; se lăsă purtată de curent, fără să îndrăznească să se uite în jur, şi de fiecare dată când bubuia o salvă din port i se părea că fortul a sărit în aer şi că şi-a pierdut jumătate din viață, astfel se cufundă treptat într-o stare de stupoare aidoma febrei.
În vremea asta, cei doi soldați, încărcați cu mere şi struguri, sosiră în apropierea fortului. Dar Francoeur, cu voce tunătoare şi trăgând un glonte deasupra capetelor lor, le strigă: „Înapoi!” apoi le spuse prin portavoce: „Veniți la poala zidului mare, acolo o să vă vorbesc! Numai eu comand aicea şi tot aicea vreau să trăiesc de unul singur şi asta cât i-o plăcea Satanei!” Ei nu se dumiriseră ce vor să însemne toatea astea, dar nu era nimic altceva de făcut decât să dea ascultarea ordinelor venite din partea sergentului. Coborâră astfel până la capătul costişei abrupte căreia i se spunea „Marele zid” şi de-abia ajunşi, zăriră patul lui Rosalie şi leagănul copilului coborâte cu o frânghie, urmate la repezeală de propriile paturi şi catrafuse, iar Francoeur răcni prin portavoce:
- Luați ce-i a vostru! Patul muierii mele care şi-a luat tălpăşita, leagănul şi hainele duceți-le la comandament, acolo o să dați de ea! Spuneți-i că i le trimite Dracul şi luați şi flamura asta veche ca să-şi acopere spurcăciunea ei şi a comandantului! Spunând acestea azvârli falnicul steag franțuzesc, care fluturase deasupra fortului şi adăugă :
- Prin aceasta îi declar război generalului, îi las timp să se înarmeze până seara, apoi am să deschid focul; să nu mă cruțe că eu unul, fir-aş al dracului, n-o să-l cruț! Să se întindă după mine cât o vrea, dar tot n-o să pună mâna pe mine! Mi-a dat cheia de la turnul cu pulbere, o să ştiu să mă servesc, iar dacă o vrea să mă prindă, o să-mi iau zborul cu el înspre ceruri şi de acolo la dracu’, în iad, să vezi atuncea praf! – În cele din urmă, Brunet îşi făcuse curaj să vorbească şi strigă în sus:
- Gândiți-vă la prea binevoitorul nostru suveran al cărui supus sunteți, doară n-o să vă răsculați împotriva lui!
La care Francoeur răspunse: În mine e prințul tuturor prinților de pe această lume, în mine e Dracul şi în numele Satanei vă poruncesc să nu mai spuneți un cuvânt că de nu vă fac una cu pământul!
Auzind amenințarea, cei doi îşi strânseră avutul în tăcere şi lăsară restul locului; cunoşteau prea bine că acolo sus fuseseră strânse laolaltă o mulțime de bolovani mari care ar fi putut zdrobi orice s-ar fi aflat mai jos de peretele stâncii.
Când au ajuns la Marsilia, la comandant, îl găsiră pe acesta deja pradă unei mari agitații, întrucât Basset îi adusese la cunoştiință tot ce se întâmplase; îi trimise pe cei doi sosiți cu un car înspre fort pentru a pune la adăpost de ploaie lucrurile femeii, pe alții îi trimisese să o găsească pe femeie şi pe copil, câtă vreme el îi adună pe ofițeri pentru a hotărî la unison cu aceştia ce este de făcut. Sfatul de război fu în special îngrijorat de eventualitatea distrugerii mărețului fort în eventualitatea unei explozii; curând după aceea sosi un trimis al oraşului unde zvonul se răspândise deja şi estima ca sigură pierderea celui mai frumos cvartal al oraşului. Toată lumea fu de acord că nu e potrivit să se recurgă la forță, întrucât nu e nicio onoare să răzbați contra unui singur om, în timp ce prin indulgență ar putea fi preîntâmpinată o pierdere imensă, somnul va răpune furia lui Francoeur, iar atunci nişte oameni hotărâți trebuie să escaladeze fortul şi să-l lege. De-ndată ce luară această hotărâre le fură permisă intrarea celor doi soldați care reveniseră cu lucrurile şi patul Rosaliei. Aveau de adus un mesaj din partea lui Francoeur: dracul i-a făcut cunoscut faptul că lumea vrea să-l înşface în timp ce doarme, dar din dragoste pentru câțiva din sărmani săi camarazi îndrăciți care au să ia parte la această operațiune îi avertizează că o să doarmă cât se poate de liniştit în pulberăria ferecată, cu armele încărcate şi el o să fie treaz cu mult înainte ca ei să poată forța uşa; cu o singură împuşcătură îndreptată înspre butoaie o să arunce tot turnul în aer.
- Are dreptate, spuse comandantul. N-are cum acționa altfel, e musai să-l înfometăm.
- A făcut rost de provizii de iarnă pentru noi toți, remarcă Brunet, ar trebui să aşteptăm cel puțin jumătate de an, iar pe lângă asta a mai zis şi că corăbiile care alimentează oraşul o să trebuiască să-i plătească un tribut generos, că altminteri le trimite la fund, iar pentru a semnaliza faptul că nimeni n-are voie să circule noaptea fără aprobarea lui, o să detoneze seară de seară înspre mal câteva obuze.
- Întocmai, uite-l că trage! exclamă un ofițer şi se năpustiră cu toții înspre o fereastră de la etajul superior. Ce privelişte! Din toate ungherele fortului, tunurile îşi deschideau boturile înroşite, obuzele vâjâiau în aer, mulțimea din oraş îşi căuta adăpost țipând, doar câțiva inşi căutau să-şi demonstreze curajul privind primejdia în ochi; şi fură răsplătiți cu îndestulare, întrucât Francoeur proiectă în aer dintr-un obuzier un mănunchi de rachete, iar dintr-un mortier ghiulele luminoase, iar din puşti mai lansă multe altele. Comandantul decretă că efectul a fost unul nimerit, el neîndrăznind vreodată să amestece în aer focurile de artificii cu proiectilele armelor, iar acestă inovație în artă aproape meteorică e motiv destul pentru ca Francoeur să merite grațierea.
Iluminarea aceasta nocturnă mai avu un alt efect la care nu se gândise nimeni; le cruță viața Rosaliei şi copilului ei. Ațipiseră laolaltă în legănatul lin al bărcii, iar Rosalie o văzu în vis pe mama sa străluminată şi perpelită de flăcări şi o întrebă de ce suferă atât de cumplit. Şi se făcea că aude o voce asurzitoare țipându-i în ureche: „Blestemul meu mă arde ca pe tine, iar de capăt nu-i poți pune, rămân a demonului posesiune.” Ar mai fi vrut să spună câte ceva, însă Rosalie se trezi înfricoşată, văzu deasupra-i jerba strălucitoare a ghiulelelor luminoase şi auzi lângă ea pe un barcagiu care striga:
- Virați la dreapta să nu cumva să răsturnăm luntrea asta, că-i c-o femeie ş-un copil! Şi numaidecât prora ascuțită a unei mari nave fluviale avansă şuierând înspre ea asemenea unei guri imense de balenă, apoi coti înspre stânga, dar piroga fu trasă înspre partea laterală a corabiei.
- Ajutați-mi copilaşul, iar cârligul unei prăjini lungi îi legă de nava imensă care îşi aruncă ancora imediat.
- De n-ar fi fost focul ăsta de artificii deasupra fortului, exclamă unul dintre barcagii, nu v-aş fi văzut şi fără să vă fi vrut niciun rău v-am fi scufundat; cum se face că vă aflați atât de târziu şi singură într-o barcă, de ce n-ați țipat? Rosalie răspunse prompt la întrebări şi ceru imperios să fie dusă la reşedința comandantului. Barcagiul cuprins de milă îi încredință drept ghid pe fiul său.
La comandant, era vâlvă mare şi îl rugă să-şi aducă aminte că promisese că are să-i ierte trei greşeli bărbatului. El tăgădui faptul că ar fi fost vorba de asemenea greşeli; fusese acuzat pentru nişte gărgăuni, pentru nişte mascarade, însă de data asta lucrurile sunt drăcesc de seriose.
- Vina vă aparține, spuse femeia ținându-şi firea, întrucât nu se mai simțea abandonată de soartă, eu v-am dezvăluit în ce situație e bietul om, iară dumneavoastră i-ați încredințat postul ăsta atât de primejdios, mi-ați jurat că o să respectați secretul şi cu toate astea i-ați povestit totul slugii dumneavoastră, Basset, care, înfingăreț şi nesăbuit, a făcut-o pe-a grijuliul şi ne-a vârât în toată nenorocirea asta; nu bărbatu-miu, săracu’, poartă vina, ci dumitale, şi o să dați socoteală regelui! Comandantul se apără de acuzația că i-ar fi povestit ceva lui Basset, iar acesta din urmă recunoscu că a tras cu urechea la monologurile generalului şi că el poartă toată vina. Bătrânul spuse că ziua următoare are să se ducă să fie împuşcat înaintea fortului pentru a ispăşi cu viața vina față de rege; Rosalie, însă, îl rugă să nu se precipite şi să-şi amintească că îl mai salvese odată de foc. Îi fusese amenajată o cameră în casa comandantului, îşi puse copilul la somn, iar ea se lăsă pradă gândurilor, rugându-se la Dumnezeu cum să-şi scape mama de flăcări şi bărbatul de blestem. Dar, fiind în genunchi, căzu într-un somn profund. Ziua următoare nu-şi aminti de niciun vis, de nicio inspirație.
Comandantul care încercase încă de la prima oră a dimineții un atac asupra fortului se întoarse înapoi posomorât. Într-adevăr nu pierduse niciun om, însă Francoeur năpusti cu atâta abilitate nenumăratele ghiulele la stânga şi la dreapta lor, încât îşi datorau viața doar milostivirii lui. Fluviul îl barase cu salve de semnalizare, şi nu se mai aventura nimeni nici măcar pe şosea, pe scurt, în acea zi tot traficul urban fusese blocat, iar edilii oraşului amenințau că, în cazul în care comandantul nu acționează cu precauție, ci se gândeşte să pornească la asediu ca pe-un teritoriu inamic, vor chema la arme toți cetățenii şi vor rezolva ei treaba cu invalidul.
Timp de trei zile, generalul nu întreprinse nimic, fiecare seară era înfrumusețată de un foc de artificii şi în fiece seară Rosalie îi amintea comandantului de promisiunea făcută. Îi cea de-a treia seară îi spuse femeii că asaltul a fost fixat pentru amiaza de a doua zi, oficialitățile oraşului l-au aprobat, deoarece încetase orice trafic şi în cele din urmă avea să izbucnească foametea. O să desfăşoare forțele la intrarea în fort, în timp ce o altă divizie va încerca să escaladeze pe ascuns celălalt versant şi poate că astfel o să-l prindă prin-ndărăt pe bărbat, înainte să apuce să sară în aer pulberăria; o să fie victime, nu-i deloc sigur că au să reuşească, dar nu vrea să se facă de ocară cum că din pricina laşității sale un smintit a ajuns să se grozăvească cu faptul că poate sfida un oraş întreg; mai dragă îi va fi cea mai mare nenorocire decât să fie bănuit de aşa ceva. El unul s-a străduit să-şi încheie socotelile cu oamenii şi cu Dumnezeu, şi în testamentul său n-o să uite de Rosalie şi de copil. Rosalie se aruncă la picioarele lui şi-l întrebă ce soartă îl aşteaptă pe bărbatul ei dacă cade prizonier în asalt? Generalul se codi şi spuse cu voce joasă:
- Inevitabil, moartea. Nicio curte marțială n-o să-l declare nebun, prea multă abilitate, prudență şi istețime se regăseşte în comportarea sa; pe dracul nu-l poți târî în fața curții de judecată, n-are ce face decât să ispăsească pentru el. După un şuvoi de lacrimi, Rosalie îşi mai reveni şi întrebă: dacă o să-i reuşească să aducă fortul sub comanda generalului fără riscuri şi fără vărsare de sânge comportarea bărbatului ei o să fie scuzată pe motiv de nebunie?
- Fireşte, pot să şi jur! exclamă comandantul, dar e zadarnic, pe dumitale te urăşte mai mult ca pe orice, iar deunăzi a țipat înspre un străjer că o să predea fortul dacă îi trimitem capul nevestii!
- Îl cunosc, răspunse femeia, o să provoc dracul dintr-însul, o să-l liniştesc, o să mor alături de el, n-am decât de câştigat dacă mor de mâna lui, căci sunt legată prin cea mai sacră dintre taine. Comandantul o rugă să mai reflecteze, o iscodi ce are de gând să facă, dar nu rezistă nici rugăminților şi nici nădejdii că în acest fel ar putea evita certitudinea dezastrului.
Se înfățişă părintele Philipp şi povesti că nebunul de Francoeur s-a apucat acuma să arboreze un steag mare, alb pe care ar fi pictat Satana, dar comandantul nu pofti să audă niciuna din noutățile aduse de el şi-i ordonă să se ducă la Rosalie care doreşte să se spovedească. După ce Rosalie se confesă cu toată tihna de care este capabil un spirit cucernic, îl rugă pe popa Philipp s-o însoțească până la o stâncă sigură, unde nu putea să-l atingă niciun glonte, ar fi vrut să-i încredințeze chiar aici copilul şi banii pentru şcoală, însă nu era încă în stare să se despartă de copilaşul mult iubit. El consimți şovăind, după ce întrebă prin casă dacă în acel loc o să fie la adăpost de împuşcături; căci credința lui că poate scoate dracii din oamenii se risipise întru totul şi mărturisi că ce exorcizase el până atuncea, nu fusese dracul cel adevărat, ci vreun spirit mărunt.
Încă plângând, Rosalie îşi îmbrăcă copilul în alb cu funde roşii, apoi îl luă în brațe şi coborî tăcută scara. Jos o aştepta comandantul care nu reuşi decît să-i strângă mâna, fiind silit să se întoarcă, pentru că îi era ruşine să plângă de față cu lumea. Astfel Rosalie ieşi în stradă, fără ca cineva să-i ştie intențiile, părintele Philipp rămase ceva mai în spate, căci ar fi renunțat cu dragă inimă să mai meargă într-acolo, din urmă venea mulțimea de gură-cască care îl întrebau ce vrea să însemne toate astea? Mulți o afuriseau pe Rosalie, fiindcă era muierea lui Francoeur, dar blestemele lor n-o impresionau defel.
În acest timp, însă, generalul îşi conduse oamenii pe căi ocolite înspre posturile de unde aveau să pornească asaltul, în cazul în care femeia n-o să-i poată băga soțului mințile-n cap.
La porțile oraşului, mulțime din jurul lui Rosalie se risipise, căci, din când în când, Francoeur trăgea înspre partea aceea, şi părintele Philipp se plângea că se simte slăbit, că trebuie să se aşeze. Lui Rosalie îi păru rău şi îi arătă peretele de stâncă unde intenționa să-şi mai alăpteze pentru o ultimă oară copilul ca apoi să-l înfăşoare în paltonul ei, acolo să-l caute mai târziu, o să stea în siguranță, în cazul în care ea nu se mai întoarce. Părintele Philipp se puse pe rugăciuni îndărătul unui stei, iar Rosalie se îndreptă cu pasul hotărât înspre acel perete de stâncă unde îşi hrăni şi binecuvântă copilul, îl înveli în palton şi îl făcu să doarmă. Apoi îl părăsi cu un suspin care izgoni toți norii din sinele său, încât o strălucire albastră şi soarele puternic se revărsară asupra ei.
De-ndată ce ieşi de după stâncă, păşi în câmpul de vedere al soțului ei crunt, un fulger lovi în fața poternei, apoi simți o presiune care era să o răstoarne, un bubuit în aer, însoțit de un răpăit şi toate astea o făcu să priceapă că moartea trecuse pe lângă ea. Dar nu mai resimțea nicio frică, o voce lăuntrică grăindu-i că ce rezistă astăzi n-o să mai piară; iubirea-i pentru soțul şi copilul ei îi făcea inima să zvâcnească, pe când îl zări pe bărbatul ei cocoțat pe creneluri, încărcând o armă şi îl auzi în spatele ei pe copil plângând; suferea pentru cei doi mai mult decât pentru propria-i nenorocire, şi nu greutatea drumului era aceea care-i apăsa cel mai tare inima. Un nou foc de armă o asurzi, zvârlindu-i în față fărâme de stâncă, însă ea se ruga, privind înspre cer. Se avântă pe cărarea îngustă de stâncă care reprezenta pentru două tunuri încărcate un fel de culată prelungită care era destinată dintr-o zgârcenie răutăcioasă să care toată masa distrugătoare a salvei până la intruşi.
- La ce te zgâieşti, muiere? zbieră Francoeur. Nu te mai uita spre cer, nu-ți mai vine niciun înger, aicea-ia te aşteaptă Dracul şi moartea!
- Nici moartea, şi nici Dracul n-au să mă mai despartă de tine! spuse ea împăcată, urcând mai departe treptele înalte.
- Muiere, se burzului el, eşti mai curajoasă ca Naiba, dar n-o să te ajute la nimic! Suflă asupra fitilului ce era să se stingă, pe frunte şi obraji îi sticleau broboane de sudoare, în el păreau să se lupte două naturi potrivnice. Iar Rosalie nu dorea să stingherească o asemenea luptă şi nici să devanseze clipa înspre care prinse nădejde; se opri locului, îngenunchie pe scări, la trei trepte depărtare de cele trei tunuri unde pâlpâia focul. Francoeur îşi smulse de pe dânsul haina şi jiletca pentru a- se răcori, se apucă cu mâna de părul negru, încâlcit şi zburlit şi se porni să-şi smulgă smocuri. Dar lovindu-şi fruntea cu sălbăticie, i se deschise rana de la cap, lacrimile şi sângele au făcut să se stingă fitilurile aprinse, un vârtej risipi pulberea pregătită pentru tunuri şi smulse stema dracului din turn.
- Coşarul vrea să scape, a şters-o prin hogeac! țipă el şi-şi acoperi ochii. Apoi îşi veni în fire, deschise poarta cu grilaj, coborî împleticindu-se până la nevastă-sa, o ridică, o sărută, iar, într-un sfârşit, îi spuse:
- Ortacul negru şi-a făcut treaba, e din nou lumină în capul meu, trece şi aerul prin el, iar iubirea o să aprindă iarăşi un foc ca să nu ne mai fie frig. Ah, Dumnezeule, ce grozăvii am mai făcut zilele astea! Să nu ne apucăm de sărbătorit, n-au să-mi mai acorde prea multe ore, unde mi-e copilul? Trebuie să-l pup acuma cât mai sunt liber! Ce înseamnă să mori? N-am murit deja o dată atunci când m-ai părăsit, şi acum ai revenit, iar venirea ta îmi oferă mai mult decât mi-a luat despărțirea de tine, îmi dăruieşte un sentiment nesfârşit al ființei mele, ale cărui clipe îmi sunt de-ajuns. Acum am să mă bucur că trăiesc alături de tine, chiar dacă vina ți-a fost mai mare decât deznădejdea mea, însă eu cunosc legile militare şi, slavă Domnului, că acuma pot să mor ca un creştin ispăşit! Pe Rosalie, nespus de încântată, o podidiră lacrimile şi de-abia dacă putu să-i spună că el a primit iertarea, că ea n-are nicio vină, că copilaşul este aproape. Îi legă rana cu grabă, apoi îl conduse jos pe scări până la buza stâncii, acolo unde lăsase copilaşul. Acolo, alături de copil, dăduseră de părintele Philipp care, din aproape în aproape, târându-se pe după stânci ajunse la copil, iar acesta întinzându-şi mâinile înspre tatăl său, le deschise lăsând ceva să zboare. Iar pe când cei trei se îmbrățisau, părintele Philipp povesti cum se coborâseră de pe castel o pereche de porumbei şi se jucaseră cu copilaşul, lăsându-se mângâiați, consolându-l astfel în starea lui de părăsire. Zărind toate astea, îndrăzni să se apropie de copil.
- Au fost prietenii de joacă de la fort ai copilului meu şi deopotrivă îngerii lui păzitori, l-au căutat cu fidelitate, au să revină cu siguranță şi n-au să-l părăsească vreodată.
Şi într-adevăr cei doi porumbei zburau roată deasupra lor, purtând în ciocuri crenguțe verzi.
-Păcatele s-au desprins de noi, spuse Francoeur, niciodată n-am să mai afurisesc pacea, pacea care-mi face atât de mult bine!
În vremea asta, generalul şi ofițerii săi se apropiaseră, fiindcă fusese martor la deznodământul fericit prin ochean. Francoeur îi înmână sabia comandantului care-l anunță că fusese iertat ca urmare a faptului că leziunea îi răpise facultățile rațiunii şi îi porunci unui chirurg să cerceteze plaga şi să i-o lege mai bine. Francoeur se aşeză şi se lăsă examinat cu calm, având ochi doar pentru femeie şi copil. Chirurgul se minună că acesta nu simte nicio durere, îi extrase din rană o aşchie de os care țâşni la suprafață cu puroi; părea că natura puternică a lui Francoeur lucrase neîntrerupt şi încet-încet înspre această expulzare, până când o forță din afară, mâna propriei disperări, sparse crusta din exterior. Medicul asigură pe toată lumea că fără această potrivire norocoasă bietul Francoeur ar fi rămas prada unei nebunii de nevindecat. Pentru a nu fi vătămat de vreun efort, fu întins într-o căruță, iar intrarea lui în Marsilia, în mijlocul gloatei care ştie să prețuiască mai mult temeritatea decât bunătatea, luă aspectul unei parade triumfale; femeile azvârleau înspre căruță coroane de laur, toți se buluceau să-l vadă pe falnicul răufăcător care timp de trei zile a avut la cheremul lui atâtea mii de oameni. Bărbații, însă, îşi dăruiau coronițele lui Rosalie şi copilului şi o lăudau ca pe-o eliberatoare şi jurau să o răsplătească din belşug pe ea şi pe copil pentru că le scăpaseră oraşul de ruină.
După asemenea zile, rareori se mai întâmplă într-o viață de om ceva care să merite osteneala de a fi povestit, cu toate că cei care şi-au regăsit fericirea şi au scăpat de blestem de-abia în acei ani liniştiți îşi dau seama de întreaga amploare a fericirii care a dat peste ei în acele clipe trecute. Inimosul şi bătrânul comandant îl trată pe Francoeur ca pe propriul său fiu, şi deşi acesta nu putea să-i poarte numele, îi lăsă alături de binecuvântarea sa o parte din avere. Însă câțiva ani mai târziu, sosi o veste care o tulbură pe Rosalie: un prieten al mamei sale îi scrisese din Praga că aceasta regretase aprig de îndurerată blestemul pe care-l aruncase asupra fiicei ei şi dorindu-şi cu ardoare salvarea trupului şi a sufletului trăise cu cea mai mare silă față de sine şi față de lume până în ziua în care fidelitatea Rosaliei şi credința ei în Dumnezeu fuseseră răsplătite; şi tot în acea zi, liniştită de o lumină interioară, adormi senină mărturisindu-şi credința în Mântuitor.

„Harul nimiceşte blestemul,
Iubirea-l izgoneşte pe demon.”