agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-12-07 | |
Letiția într-o oră de noapte, hotărî să se spovedească. Ea însuși sie, fără preot, fără niciun suflet în preajma, cum gândea ea atunci. A început cu numele ei.
Mă cheamă Letiția și sunt servitoare din mamă-n fiică. Așa mi s-a spus încă de pe când eram copilă: „Tu ești servitoare din mamă-n fiică, să-ți intre bine asta în tetiva ta și să-ți iasă alți gărgăuni!” Gărgăunii mei au fost să merg la școală, să învăț și să mă fac ... La 12 ani m-am răzgândit. Atunci mama zicea că școala e pentru boieri, iar tata – că actrițele și jurnalistele sunt curve. Cum noi n-am avut în familie boieri niciodată, iar curve, și dacă am avut, n-am spus la nimeni, se înțelege că eu n-aveam ce să-mi fac iluzii pierdute din start. Când plângeam și mă revoltam, spunându-le cât de mult îmi place să învăț, mai ales să citesc romane, că nu vreau să rămân toată viața la coada vacii, mama se răstea la mine: „Apu, fată dragă, pune mâna pe coada măturii, dacă nu vrei să rămâi la coada vacii!” Coada măturii era aspirația supremă în familia noastră, către care putea să tindă o reprezentantă a sexului frumos (care numai frumos nu era, după o zi de muncă de rânit prin casele și curțile altora). Așa că, vrând-nevrând, m-am consolat cu statutul de servitoare, devenit, în zilele noastre, „menajeră” sau „doamna de serviciu” (vai de domnia și de serviciul ei!). Dar asta nu m-a împiedicat să mă instruiesc, să citesc, să aflu. A trebuit numai să am grijă să nu las să se vadă asta, mai ales când aveam de-a face cu indivizi mai proști decât mine, sau hai să le spunem mai puțin dotați intelectual, dar care, trecuți prin școală și ajunși în funcții mărețe, aveau tot soiul de pretenții și gărgăuni. În niciun caz nu puteam să m-arăt mai deșteaptă sau mai instruită decât dânșii. Ar fi însemnat să îmi pierd serviciul. Cu deștepții o mai scoți la capăt, dar cu proștii – în niciun caz. Așa că cele ce știu am preferat să le țin pentru mine, prea rar mi s-a întâmplat să mă dau de gol și atunci am avut grijă să dreg busuiocul la timp, încât oamenii să uite repede. Dar, Doamne Dumnezeul meu, cele relatate nu sunt numai despre mine. Nu știu de ce mă trage spre generalizări, spre ficțiune cu propriul meu destin. Probabil, trebuia să-mi ascult chemarea inimii și să merg, să plutesc cu îndârjire împotriva apei, a râului și a răului, de ce nu? Totuși, mărturisesc că Bunul Dumnezeu mi-a ajutat într-un anumit fel. În pofida tatălul, care se opunea la tot ce-mi doream, am mers înainte. Mai ales, după ce el a plecat să muncească la Moscova ceea a lui. Dumnezeu, dacă mi-a văzut aspirațiile mele de a cunoaște, mi-a oferit o șansă. Am ajuns să călătoresc mult mai departe decât alții cu avioanele. La vârsta de cincisprezece ani realizasem că mă îndepărtasem cu mult de suratele mele, mă înstrăinasem de societate, dacă se poate spune. Una dintre pământencele mele, întâlnite de mine aici, adevărat că peste ani buni și cu pletele deja argintate de acești ani și cele prin care a trcut, mi se destăinuia: “Eu, fată dragă, am tot făcut menajul prin case de artiști și, în același timp, eram femeie de serviciu la Casa de Cultură. Am avut ocazia, să văd spectacole, să asist la serate muzicale, la seri de literatură, cenacluri, lansări de carte, expoziții și alte evenimente dintr-o astfel de instituție. Uneri aveam ocazia să-i ascult frumos. Doar o dată am reușit, fără să fi încercat, să-i plasez unuia tava-n poală. De fapt, numai cafeaua fierbinte." Acum îmi vine să râd, deși atunci credeam c-am sfeclit-o, îmi povestea ea mie. Servind la mese, cum făceam de obicei, fără să mă fac simțită de nimeni, deranjând cât mai puțin că mama mea, ( a ei, nu a mea) așa mă învățase – și ea fiind servitoare din mamă-n fiică: „O servitoare nu trebuie să-și facă simțită prezența în niciun fel. Ei nu trebuie să i se simtă prezența, ci doar absenț. Într-o zi eu rămăsesem holbată trăgând cu urechea la conversația dintre doi scriitori. Unul în vârstă, trecut de 70 de ani, i se văita altuia de vreo 40, că ce vremuri au mai trăit ei cândva, pe-acolo, pe la Uniunea Scriitorilor. Ce viață, ce mai premii, ce poezii plătite avea bune ca să le publici la ziar. - Ce vremuri, domnule? Vă plătea statul să-l pupați în fund pe cel cu partidul lui unic. Și pentru asta, câștigați bani luați de la gura poporului amărât. Acum, n-aveți măcar bunul simț să vă retrageți, să stați în banca voastră și să-i lăsați pe alții să scrie! Ascultă: „Foaie verde ca molidul/ Dacă n-ar fi fost partidul/ N-am avea pe masă blidul”. Versuri extrase dintr-o antologie apărută în 1954. Să nu-mi spui că dumitale ți s-au oferit bani și avantaje pentru vreun „Luceafăr” , ci doar pentru elucubrații de genul acesta, a zis unul. Dar eu, observ că iarăși mă îndepărtez de la propria-mi viață. Eu n-am făcut pact nici cu dracu, nici cu... Dar cu cine totuși, am făcut, ce-am făcut, dacă am nimerit în vizorul unor ființe extraterestre? Eram ignorată de colege și neânțeleasă de părinți și profesori. Anume atunci mi-am găsit susținere în persoana lui Victor, care parcă nu avea nimic cu Satan sau cu alții ucigă-i crucea. Mă căinam că toți mă evită, nu doresc să vorbească cu mine. Nicidecum nu-mi puteam găsi un prieten destoinic. Și într-o noapte... Vă voi mai face acum niște precizări privitor la viața monahală și la viața mea și a unei fete din altă țară căreia, eu, parcă, îi repet unele fapte, aventuri, unele simple întâmplări, care nu sunt chiar așa de obișnuite, cum pare de la prima vedere. În a doua sau în a treia noapte după plecarea lui Victor Caraman n-am avut somn liniștit la mănăstire. Mă chinuiam să răspund la întrebarea care parcă a venit de Sus de la Ființele Supreme. Nu pot să nu fiu sinceră, fiindcă dacă voi proceda altfel ar însemna să mă mint pe mine, apoi și pe alții, pe care încă nu-i prea cunosc. Așa dar, ce caut eu aici? Acesta îmi este primul gând, care mă frământă. Al doilea - e și mai bizar. Dacă eu sunt Letiția Leu, atunci am impresia că sunt numai în exterior, la înfățișare, însă sufletul din mine parcă n-ar fi al meu. Dar al cui să fie în acest caz? Al altei persoane? Să admit că al meu în timpul zborului astral, pe care l-am avut cu Victor, ar fi trecut la altă persoană, iar al ei la mine... Adică am făcut schimb!? Ce gând ciudat. Neverosimil și greu de imaginat, dar iată că eu... Și totuși, este posibil, că orice se poate întâmpla în astfel de cazuri. Ceea ce mi s-a întâmplat mie, poate că s-a mai repetat, s-a mai desfășurat în alte împrejurări demult apuse și probabil pe alte meleaguri. Pământul doar este rotund. Și se rotește în jurul soarelui schimbânduși puțin axa, poziția sa, însă nu și orbita, viteza, chibzuiam eu, ca o femeie filosof, matematician sau astronom. Dacă stau bine și mă gândesc, apoi aventura mea la această mănăstire nu-i prima. Au mai existat asemenea aventuri. Numai că erau verosimile și credibile. Însă nu chiar pentru toată lumea. Întotdeauna se găsesc și de cei care nu cred. Despre intrarea într-o mănăstire pare-se că am citit undeva. Tânăra era o franțuzoaică și avea tot aceiași vârstă ca mine. Ea avea și o bunică. Iată deosebirea! Eu nu am nici o bunică. Am avut doar o mamă pe care am lăsat-o acasă. Fata ceea într-un timp se comporta foarte cât se poate de prost; întorcea casa cu susu-n jos, punând la cale tot felul de năzbâtii și toate le făcea ca să nu aibă când se gândi la mamă-sa și durerea de a nu putea fi alături de ea. Eu la fel nu mai pot fi alături de ea. „În numai câteva luni, mă schimbasem într-un „ drac de copil", cum spunea biata Rose, care acum nu mai avea curajul să mă bată, căci mă făcusem aproape cât ea și-i era frică – văzându-mă atât de puțin supusă – să nu-i întorc bătaia.” Observând schimbările din comportarea ei bunica îi spuse: -Fata mea, nu mai ai bun simț. Erai deșteaptă, si faci tot ce-ți stă în putință acum ca să devii sau ca să pari proastă. Ai putea fi plăcută, dar te strădui să fii urâcioasă. Tenul ți-e întunecat, mâinile crăpate, piciaorele ți se deformează. Creierul ți se prăbușește și el odată cu persoana ta. Ba răspunzi în silă, cu aerul unei persoane puternice care disprețuiește totul; ba vorbești fără noimă și fără socoteală, ca gaița care pălăvrăgește doar ca să nu tacă din gură. Ai fost o fetiță fermecătoare, nu trebuie să devii o tânără absurdă. Nu mai ai nici ținută, nici grație, nimic care să placă. Ai o inimă bună, dar un cap vrednic de milă. Trebuie să schimbăm totul. Vei avea, dealtfel, nevoie de «profesori de agrement» pe care nu ți-i pot procura aici. Am hotărât deci să te duc la mânăstire și în acest scop vom pleca la... Nu pot înțelege cum pot să reproduc pagini întregi despre acea fetiță mare ca mine, care a ajuns la o limită, la un hotar, și-a zis Letiția și s-a dedat mai departe amintirilor. Mai bine zis a recitit aevea niște pagini dintr-o poveste a unei vieți, care nu era a ei, dar care, îi părea că are mult în comun cu viața ei din timpul în care se afla. Aflarea mea la mânăstire din primele clipe mă bucura; simțeam nevoia să am puțină liniște după toate acele sfâșieri interioare; obosisem să tot fiu mărul discordiei între două ființe pe care le iubeam. Aproape că aș fi vrut să fiu uitată. Iar eu am fost făcută dispărută... Așa se face că am acceptat mănăstirea, și am acceptat-o atât de bine, încât s-a întâmplat să mă simt cu mult mai fericită decât fusesem acasă. Cred că eram singura mulțumită dintre toți copiii pe care i-am cunoscut. Toți își regretau familiile, nu numai din dragoste față de părinți, ci și din setea de libertate și din dorința de a fi acasă. Sigur că toate celelalte colege ale mele, care aveau o viață de familie frumoasă și sănătoasă, se mirau mult să mă audă spunând că mă simțeam foarte bine între acele ziduri mohorâte și că nu eram deloc nerăbdătoare să mă întorc acasă. Aceasta era fetița de cândva din istoria nu știu al cărui autor. Totodată, ea zicea că în mănăstire era exact ca la închisoare. Dar era o închisoare cu o grădină mare și cu o societate numeroasă unde în anii de aflare ființa ei morală a suferit modificări pe care niciodată n-ar fi putut să le prevadă. Eu am trecut prin aceleași modificări, numai că ele mi s-au început din spațiul cosmic, când mă aflam în drum spre planeta Marte sau unde mai eram eu? Dar în acele clipe eram, totuși, într-o noapte... În una ca aceasta în care vestea despre preconizatul pelerinaj a bulversat comunitatea monahală cu viteza fulgerului. În această acțiune urmau să se implice aproape toate persoanele de la la Mănăstire, dar să participe la pelerinaj aveau șanse doar învingătorii unui concurs de inteligență și de cunoaștere a celor sfinte. Recunosc că a fost un adevărat concurs la care eu, Letiția nu vroiam să particip, dar pentru ca să fiu în rând cu lumea, mi-am dat și eu cu părerea. Am ghicit că în imaginile video proiectate pe un ecran era Mănăstirea Sf. Mc. Gheorghe din Suruceni. Apoi în alte secvențe am spus că e Mănăstirea Nașterii Maicii Domnului din Vărzărești. Cum am găsit răspunsul fără a-mi încorda memoria nu știu, dar asta nu mai conta. Apoi am impresionat cu o pildă frumoasă. Pot să spun că Letiția a povestit o întâmplare pe care ea și-a imaginat-o. Odată, a început ea să istorisească, un copil mic a rămas orfan. Dumnezeu, însă a avut grijă de el și i-a trimis în cale un om bogat și îndestulat cu toate cele necesare, care l-a luat să-l crească. Casa omului bogat era lângă o biserică. În ograda bisericii se afla o icoană mare a Maicii Domnului cu pruncul Iisus în brațe. De multe ori copilul orfan se uita la micuțul Iisus și credea că pe icoană se află un copil viu. De aceea, când avea pâine, o rupea în două, se apropia de icoană, îi întindea și lui Iisus o bucățică și zicea: - Na, mititelule! Mănâncă, cred că ești și Tu flămând. Și ce minune! Pruncul Iisus întindea mâna și lua pâinea. Dar într-o zi omul bogat și zgârcit din fire a văzut cele întâmplate, s-a supărat pe copilul pe care l-a luat să-l crească și din nerozia sa l-a alungat din casă zicându-i: - Acum du-te și tu la mititelul acela ca să-ți dea și El de mâncare, pentru că eu nu-ți mai dau nimic și nu mai vreau să te țin în casa mea. Orfanul a plecat din casa bogatului, s-a dus la biserică și s-a așezat lângă icoană. De la o vreme a început să plângă și a spus către Iisus: - Pruncule mic, eu sunt tare întristat și flămând... Dacă poți dă-mi ceva să mănânc! Știi, că eu ți-am dat când am avut. Și, deodată, Maica Domnului, fiindu-i milă de copil a coborât de pe icoană. Ea avea în mână o pâine mare, puhavă și caldă, de parcă numai ce a scos-o din cuptor. Ea s-a apropiat de orfan și i-a zis: - Ține copile! Cine dă lui își dă. Tu ai dat Fiului Meu Iisus. Acum Eu îți întorc darul, ca să ai ce mânca pentru multă vreme! Povestea Letiției a trezit valuri de aplodismente și de încântare din partea măicuțelor, care au spus că demult n-au mai ascultat astfel de povestiri scurte și sugestive, ca pe cea, pe care a istorisit-o Letiția. N-au pus întrebări, ci au optat pentru aceea ca Letiția să participe la pelerinaj. Astfel vrând-nevrând ea s-a văzut inclusă în grupul învingătoarelor care urmau să plece spre Mănăstirile rupestre de pe malul Nistrului: Țipova, Saharna, Japca, iar de acolo să traverseze spațiul inter fluvial dintre Nistru și Prut ca să ajungă la Mănăstirile din apropierea orașului Suceava. Mai era o variantă, conform căreia urmau să ajungă la Mănăstirile Rudi și Călărășeuca, iar de acolo să plece în Bucovina. Pelerinajul a început într-o zi de miercuri. Iar pregătirile au început chiar din ziua aceea. Adică de la o luni. Mai rămâneau mai puțin de două zile... Care au trecut ca două clipe. Pelerinajul măicuțelor începu de pe un mal al Nistrului în amonte de Dubăsarii Noi. Sau mai bine zis de la Holercani, unde s-au întrunit grupurile de participante parvenite de la Mănăstirile Hâncu, Suruceni și una din localitatea Copilița-Vâlcea. O zi întreagă au avut-o pentru pregătiri teoretice, aprofundare în Credință și în Istoria Religiilor. Le-au fost prezentate și câteva tinere sosite din Þara seismelor și a valurilor care vin din largul Oceanului, adică de la Răsărit spre insulele care formează Arhipelagul Japonez. Ele trecuse-ră un curs intensiv de studiere a limbii române în țara lor și în zilele ce urmau aveau să-și verifice cunoștințele în dialoguri cu vorbitoarele limbii române care s-au retras de la civilizația activă în mănăstiri. Tinerele cu ochi înguști dar foarte jucăuși aveau o frumusețe deosebită și se exprimau destul de corect în limba română. Dacă nu le-ar fi trădat trăsăturile lor deosebite de femei de pe insulele formate din lacrimile unei zeițe, credeai că sunt românce, dar așa.. Letiția din prima clipă s-a atașat sufletește de una dintre ele, care i s-a prezentat: Toiya Mononoke. Japoneza i-a mai spus Letiției încă un nume, dar ea nu l-a reținut. Observând că numele ei prezintă o anumită dificultate ea a zis: - Mă puteți numi doar Toiya, dacă vă este mai comod. - Toiya! - Da, Toiya Mononoke. Japoneza i-a spus că la citit pe Mircea Eliade la ea în țară și că a rămas foarte impresionată de scrierile lui. - Da Dumneavoastră ați citit ceva despre poporul japonez, religia lui? Letiția a roșit, însă a afirmat că își amintește ceva despre Hokkaido sau Kyoto și Sapporo. Acolo pare-se s-au desfășurat cândva jocurile olimpice de iarnă. Sapporo este un oraș foarte plăcut, iar străzile mai late decât majoritatea celor din Japonia. Acolo are loc un Festival al Zăpezii care are un renume mondial. - O, draga mea, sunt încântată de cunoștințele tale! - Și eu sunt uimită de felul cum vorbești în limba noastră. Dar ce ai citit din Mircea Eliade în afară de Istoria Religiilor? Toiya Mononoke s-a derutat puțin, fiindcă nu găsea cuvântul potrivit, probabil că îl uitase. Dar nu s-a lăsat bătută și a luat-o pe Letiția ușurel și cu blândețe de o mâină și a tras-o spre o columbă cu flori. Acolo erau niște trandafiri superbi abia înfloriți. Ea a început să numere: unul, doi, trei, patru. A ajuns la zece trandafiri și tot continua să numere. - Ce vreai să spui? - Că am citit cartea lui Mircea Eliade cu... - Cu ce? - Cu nouăsprezece, pronunța Toiya cu greu triftongul din limba română, arătând cu maina spre trandafiri. - Am înțeles! Dorești să spui nouăsprezece trandafiri! - Da, da, izbucni japoneza într-o erupție de bucurie care i se arătă pe fața ei veselă și triumfătoare. Dar romanul nu este despre flori, ci despre oameni, despre actori și regizori tineri și talentați... - Te înțeleg mult mai bine decât pe o surată de la noi, i-a răspuns Letiția zâmbind și a cuprins-o ca pe o soră, pe care n-a văzut-o de mulți ani. În continuarre Letiția și Toiya Mononoke au fost de nedespărțit. Au convenit că vor sta cazate în aceeaș cameră sau chilie, că vor fi împreună și în racheta plutitoare. Căci cu astfel de mijloace de transport fluvial aveau să urce în sus pe râul Nistru. Dar cât au poposit la Holercani au tot vorbit de una de alta. Tânăra sosită de departe se interesa de istoria localității, de unele de altele. Letiția îi mărturisi că nu prea se descurcă în trecerea timpului, a evenimentelor și faptelor înscrise în file de cronici. Ea presupune doar că localitatea are o vârstă doar de circa 600 de ani de la atestarea documentară. Pe cealaltă parte a Nistrului se întrezăreau Dubăsarii. Mai sus – Cocierii, Malovata, însă nu le cunoaște istoria lor. Iar la Holercani, unde s-au cunoscut două ființe asemănătoare, însă cu originile din diferite capete ale lumii, cât cuprindeai cu ochii vedeai împrejurimi pitorești, chiar încântătoare. Dealurile au pante domoale. Podișurile au văi și vâlcele coborâtoare spre lunca Nistrului. - Știi că eu aici găsesc o mică asemănare cu locurile mele natale din Japonia! - Nu mai spune! Oare chair așa să fie? - Da Letiția, vrei să-ți jur. Măicuțele se aflau de fapt puțin mai jos de Holercani într-o zonă împădurită cu un parc enorm al unui orășel balnear cu vile arătoase, cu plajă și stație de bărci. Majoritatea lor erau rachete fluviale cu motor și cu aripi subacvatice. Cu asemenea „bărcuțe” aveau să ajungă mai întâi la o vilă turistică din Lalova, apoi aveau să meargă cu bicicletele până la Mănăstirea rupetră Þipova. Apoi din nou cu rachetele în vreo cinci minute vor ajunge la Saharna. Toia i-a povestit Letiției Leu despre vechile obsesii ale japonezilor – vorbitul sau ascultarea prognozelor despre vreme. Oamenii aproape tot timpul când se salută fac și niște comentarii referitoare la vreme. Dacă prunii sau cireșii înfloresc câteva zile mai târziu într-un an, acest lucru va fi cap de afiș al tuturor știrilor. Cele două extremități ale Japoniei, de la recifurile de corali din Okinawa și până la ghețarii din nordul Hakkaido, au o climă foarte diferită. Dar la voi cum e clima pe timp de iarnă, pe timp de toamnă sau iarnă, o întrebă Toiya pe Letiția? - La noi vara este vară, iar iarna uneori cad zăpezi. Însă oricum nu sunt ca zăpezile de altădată, i-a spus Letiția. - La nordul Japoniei anotimpurile sunt similare celor europene, sau nord-americane, dar zonele sudice de pe Okinawa au ierni relativ blânde. Acolo înfloresc cireșii, noi zicem sakura. E un eveniment sărbătorit de toți japonezii. Dar voi aveți ceva similar? - Noi avem mărțișorul nostru, nu se dădea bătută nici Letiția. Și începu să-i povestească legendele Mărțișorului. Toiya Mononoke a ascultat cu atenție legenda mărțișorului spusă de Letiția și a lăudat-o, zicând că are o plăcere deosebită să fie alături de un asemenea om pozitiv cum este ea, moldoveanca sau românca de 17 ani, care are în sine în bună armonie, atât copilul din suflet, cât și maturul din gândire și felul de a fi. Ea a mai remarcat că viața e plină de împrejurări asupra cărora nu putem acționa direct – ședințe neplăcute, clienți dificili și multe altele. Nu putem să ne debarasăm de ele, când ele există. Ceea ce putem face, însă, este să schimbam modul de a le privi. Construindu-ne o anumită stare de spirit pozitivă, nu numai că ne vom simți mai bine în propria piele, ci vom face mai lesne față tuturor evenimentelor, devenind capabil să-i influențăm și pe cei din jur, ceea ce este lucrul cel mai important. Toată lumea preferă să se afle în preajma unui om relaxat, fericit și cu o atitudine pozitivă. Tu ești una dintre aceste persoane și sunt fericită că te cunosc tot mai mult. Noi aproape întotdeauna culegem exact ceea ce am semănat, atât în relațiile personale, cât și în cele de la serviciu. Multe reguli japoneze de politețe sunt diferite de codul european al bunelor maniere. De exemplu, în Japonia este necuviincios să recționezi negativ la o rugăminte sau la o sugestie. Pe de altă parte, o acceptatre vagă nu implică neapărat o învoială. La intrarea într-o locuință, vizitatorii trebuie să se descalțe cu degetele îndreptate spre ușă. Japonezii se înclină când se salută între ei, chiar și cu prietenii apropiați. Majoritatea japonezilor sunt adepți a numeroase religii, dintre care cele mai comune sunt șintoismul și budismul. Șintoismul e bazat pe cultul strămoșilor, pe șamanism și alte elemente ale religiilor naturale. Șintoismul a fost promovat în special de conducătorii Japoniei, întrucât atestă originea divină a împăratului. Dar circa 2 milioane de japonezi sunt creștini. Eu până a veni să cunosc Moldova și toată România am colindat Coreea de la nord până la sud și invers. - Povestiți-mi și mie ceva despre această țară, pentru că eu am citit că ele sunt divizate în cea de Nord și cea de Sud. - Au fost așa până în anul 2019. Însă în următoarea perioadă s-au unit, a spus Toiya. - Eu cred că ai fost pe târâmul unei frumuseți deosebite! - Mai bine cred că nici nu se poate spune. Numele poetic al Coreei este „tărâmul liniștit de dimineață” sau „tărâmul zorilor”. - Și cum este timpul, sau câte anotimpuri sunt în Coreea, se interesă Letiția. - Ca și Europa, sau în țara ta natală, Coreea are patru anotimpuri, care variază în durată de la nord la sud. Vara este fierbinte și umedă, iar primăvara este ploioasă, fiind influențară de musonii care vin dinspre mare și ocean. Adeseaori asupra Coreei se abat taifunuri. În septembrie vremea este destul de frumoasă, în octombrie când frunzele încep să ruginească, se văd zile senine, dar mai răcoroase ca vara. Doar pe coasta sudică este încă cald, dar partea dată este acoperită de zone mocirloase. Dar limba lor cu ce se asociază? Limba coreeană este asociată cu familia limbilor altaice, dar conține un mare număr de cuvinte chinezești. Un timp tinerele au vorbit despre religii, despre culinărie, tradiții. Toiya i-a spus Letiției că creștinismul în Coreea a fost întrodus abia în secolele XIX-XX și că s-a răspândit cu precădere doar în Coreea de Sud. Iar dintre creștini majoritatea sunt protestanți. Ortodoxie ca la voi eu întâlnesc doar aici, la voi. Dar în Coreea am văzut și o statuie gigantică a lui Buddha. Se află într-o peșteră numită Sakkuram. Statuia se numește Sokkamuni sau Buddha Lumina Eternă și este considerată una dintre cele mai frumoase din Asia, iar peștera e inclusă în Patrimoniul Cultural Mondial UNESCO. - Avem și noi câteva Mănăstiri din zona Moldovei, care sunt incluse în Patrimoniul Cultural Mondial UNESCO. Spre ele ne vom îndrepta în zilele următoare, i-a spus Letiția prieteni sale din țara samurailor și shogunilor sau din Þara Soarelui Răsare. Deschiderea spre noi aventuri ale Letiției Leu cu o tânără japoneză abia se începea. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate