agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1784 .



A doua poveste
proză [ ]
după o poezie de Nichita Stănescu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [magique ]

2012-12-10  |     | 



“Cetitoriule, nu vreu să te spariu, sau să te întristez foarte, nice nu vreu să crezi că toate cele ce-ți voi așterne în fața ta, prin cuvinte, sunt simple închipuiri, ci vreu să zăbovești o clipă, să cugeți și poate să-ți aduci aminte cândva de toate cestea, căci fost-au adevărate, întocmai cu ți le spun, crede-mă, eu nu fac decât să povestesc ceea ce alții mi-au povestit mie și lor li s-a povestit de către alții și tot așa mai departe, încă de la cei ce trăit-a în vremea celui Împărat, odată, demult, nice nu se mai poate spune cât de demult și chiar fost-a el așa cum ți-l zugrăvesc eu în cuvinte, adică urât tare, cum greu poți să-ți închipui și încă, Dumnezeu îl mai și pedepsise să nice nu aibă grai, așa ca toți oamenii, ci iar ca dobitoacele mut, crede-mă cetitorule, iar de nu, nu asculta vorbele mele, căci pentru acela ce nu crede, nice nu poate să existe Împăratul de care-ți spui, iar zugrăveala e zadarnică și nime nu-și va mai aminti vreodată de ea.”
Deci, iată:
“Doamne, ce pasăre o fi dormit în fața mea când era cât pe ce să mă înec?”
Gaura e rotundă ca o aripă și chiar asta este, aripa vulturului ce se tolănise pe cercul prea strâmt al coroanei împăratului, da, chiar asta este, o gaură prin care să treacă nimic către nimic, o gaură peste care, întâmplător, aripa rotundă a vulturului străbătuse spațiul neființei ei aproape furiș, neauzită de nimeni, e aerul în care se răsucește vulturul, spuneau curtenii, sau e respirația copilului din tine, Mărite Împărat, pentru ca mai apoi, să-i arate, ca să-l înveselească, cea mai țestoasă broască pe care o făcuse natura și care, mai întâi căzând, apoi în aer mai albă ca piatra de grindină, apoi rece, când numai frigul din ea a mai rămas, frigul și gaura pe care-o făcuse în pământ și în trupul lui de bătrân milenar, căderea și bubuitura ce s-au auzit mai apoi, verdele ierbii verzi și culoarea în care se schimbase prăbușirea ei, oglinzile în care Împăratul părea cu mult mai bătrân decât era, mult mai bătrân decât un bătrân milenar, făcuse apoi un semn curtenilor, uitându-se plictisit în apele tulburi ale oglinzilor, pentru a ieși apoi, peste câteva clipe dintre ele, cu mult mai bătrân decât intrase, primul semn, știa asta, era CUVÎNTUL, legând verdele de culoare și prăbușirea de coerență, apa murdară a oglinzilor, animalele fornăie pe nas și-și aruncă sămânța în văzduh, cuvântul organului și sămânța organului seminței, murdărie și urâțenie în jur ca să nu iasă în evidență urâțenia lui și hidoșenia lui, lepădarea fecalelor și locul geamăn cu gura, Doamne, toate făpturile astea le-a avut Dumnezeu pe limba lui și le-a scuipat morții, căci primul cuvânt, înainte de toate, primul, e cuvântul MOARTE.
“Nu curge din el
ceea ce vrei să curgă din el!
Nu cade din el
ceea ce vrei să cadă din el!
Nu moare în el
ceea ce vrei să moară în el,
Împărate!”
Ecranul televizorului latră răgușit, pentru a se gudura mai apoi, peste numai câteva clipe, la picioarele patului lui, la picioarele patului în care, răsturnat pe spate, el, Marele Împărat, conduce destinele lumii. Stă trântit între pernele de puf și, acoperit până sub bărbie cu o plapumă moale, se preface că-l ascultă pe imbecilul care stă la capul patului, în fine, s-a hotărât să plece, apoi, rămânând singur, scoate de sub plapumă un pachet de țigări, își aprinde tacticos una, iar apoi, satisfăcut, se ridică de mijloc, se așează mai bine între pernele moi, trage mulțumit din țigară. Privește totuși din când în când ușa, sper să nu se întoarcă imbecilul, iar a început cu prostiile lui, că adică nu am voie să fumez și tot felul de chestii d-astea, ca și când ar putea el să-mi spună ce am voie să fac și ce nu, imbecil, trage din nou din țigară apoi scutură scrumul pe jos, scoate telecomanda din cutele plăpumii și apasă pe butonul pe care scrie șase. Da, parcă-i și văd mutra: “Înălțimea voastră,” mi-ar spune imbecilul, “doar știți că nu trebuie să vă obosiți ochii și … dar ce miroase aici, nu cumva ați fumat…”, imbecil, cred că o să-i pun să-i taie capul.
Pe ecranul televizorului a apărut imaginea unei săli imense, cu lămpi mari de cristal. În mijloc, o masă mare, rotundă. În jurul ei, doar trei persoane. Nu se aude ce vorbesc. Împăratul se foiește în perne, tușește, se strâmbă. Imbecilii, cred că a lovit cineva din greșeală microfoanele… Din greșeală? Da, bineînțeles, nu ar fi îndrăznit s-o facă cu bună știință. Nu ar fi îndrăznit. Se forțează să audă ce-și spun, dar difuzoarele monitorului nu redau decât un murmur nedeslușit.
“Roata îi rupe carnea
Și carnea nu i se mai sfârșește
Roata îi rupe osul
Și osul nu i se mai sfârșește
Roata îi rupe sângele
Și sângele nu i se mai sfârșește
Împărate.”
Apasă apoi pe butonul patru, mulțime de oameni, “viețile toate pentru o unică viață, singura existență divină, singura… huruuu… huruuuu…”, schimbă programul, au devenit absolute infernale emisiunile astea care-l ridică în slăvi, chiar se miră cum de niciunul dintre supușii lui nu se revoltă împotriva lor, se mai revoltă unii, de fapt, dar sunt re-revoltați imediat, au oamenii mei grijă de asta, știu ei cum s-o facă cel mai bine, viețile toate pentru o unică… imaginea se schimbă, pe ecran apare o parte dintr-o cameră albastră, plăcută și intimă. Chiar în central ecranului, o măsuță cu oglindă în fața căreia stă o femeie cu părul roșu.
Împăratul rămâne cu ochii pironiți pe ecran, iar mina se oprește câteva secunde în aer, înainte de a se așeza ușurel pe pat, peste negrul telecomenzii. Doamne, tot ce există, există pentru mine și pentru a-l putea eu pricepe, tot, în afară de tine, de tine, femeia mea, asta tu nu vei putea înțelege niciodată, aproape că-i vine să strige către femeia de dincolo de ecranul televizorului și nu vei putea înțelege niciodată tu, femeia mea și curvă, tu stai toată ziua în fața oglinzii și-ți desenezi umbre pe chip, Doamne, dacă foame mi-ar fi, ar putea să-mi dea trupul ei să-l mănânc, dacă frig mi-ar fi, ar putea să-mi dea părul ei, cu el să mă învelesc, dacă moarte mi-ar fi… Þigara îi arse degetele. O aruncă sub pat, apoi apăsă pe butonul pe care era scrisă cifra cinci. Pe ecran apare un câmp acoperit de zăpadă, un câmp neted, nesfârșit, și doar undeva, în dreapta ecranului, urmele negre ale drumului, ca niște dungi tremurate, trasate de mâna unui copil. Omul care pe drumul care venea înzăpezea totul, își aduse el aminte o poveste auzită demult, în copilăria lui, nici nu mai știa cine i-o spusese, Doamne, tălpile i le-aș săruta și albul de gheață al sânilor până ar ninge peste noi, până ar ninge, doar să o fac să mă iubească câteva clipe, doar atât, o secundă mi-ar fi de ajuns, alteori aș vrea să o văd sângerând, să-mi cerșească mila, iar apoi, când ea ar fi pe moarte, aș putea să iau o slujnică și să fac acolo, lângă patul ei de muribundă, ceea ce ea face acum în paturile largi din palat, în fața camerelor de filmat, fără să-i pese de mine, fără rușine și teamă, cu birjari, soldați, grăjdari și chiar cu bufonul meu, aș forța-o să mă mângâie, să-mi pipăie furunculul imens ce mi-a răsărit pe spate ca o cocoașă, Doamne, trebuie să uit de ea, eu am de condus un popor, o țară, schimbă din nou canalul și, chiar în acel moment îi vine în minte din nou fraza aceea ce-i răsărise pe buze în momentul acela de după somn, dar de dinainte de a se trezi. O repetă șoptit, parcă temându-se de ceva: “Doamne, ce pasăre o fi dormit în fața mea când era cât pe ce să mă înec?”
Pe ecran se perindau imaginile una după alta, piramidele și vântul aproape adormit al deșertului, spații nesfârșite și o masă de biliard într-un salon luxos, sânii unei femei înainte ca ușa de la baie să despartă spațiul dintre aparatul de filmat și camera de baie, cerul spălăcit și cei câțiva nori de o formă incertă, viermele vorbirii și multe altele. Împăratul mai scoase o țigară, o privi câteva clipe, o duse în dreptul nărilor, apoi, nehotărât, privind mereu spre ușă, o băgă la loc în pachet. Ascunse apoi pachetul de țigări sub pernă.
Rotundă ca o aripă, cu vulturul închis în cercul prea strâmt ce încinge fruntea împăratului, gaura e mută, mută ca piatra și ca piramidele sub care zeii au adormit de mult, viermele vorbirii crește, dacă ești atent poți să-l auzi, curtenii îi spun că nu, Împărate, nu asta se aude ci vulturul, sau poate copilul din tine, dar nu, căci el îl aude, și chiar tu l-ai putea auzi, la început era atâtica și dracu știe cum a putut intra în sufletul lui, parcă s-a zămislit pe el însuși, Doamne, curtenii se învârt în jurul lui, măscăriciul se tăvălește pe jos și se strâmbă, ridică apoi fusta unei doamne în vârstă, ceilalți se joacă cu cea mai țestoasă dintre toate țestoasele pe care le-a făcut natura, iar el ar vrea să-i vadă pe toți spânzurați de câte un copac, ba nu, ar fi prea puțin pentru ei, ar fi prea puțin pentru niște animale vorbitoare, apoi Împăratul apasă pe butonul roșu de lângă pat, ușile sunt trântite de perete, șase soldați năvălesc în cameră, au măști de gaze pe față și automatele în poziție de tragere. Curtenii se sting unii în alții și sunt scoși apoi din cameră. Dup ce se închid ușile se aud câteva rafale de arme automate, apoi nimic, doar viermele vorbirii, doar foșnetul viermelui ce se zămislește pe sine însuși în inima Împăratului și zgomotul regulat al expirației aerului din plămâni și, poate, sunetele amintirilor, dacă acestea ar produce așa ceva la trecerea lor prin mintea Împăratului tolănit între pernele moi, da, brațele ei, divinele ei brațe, imaginea femeii cu părul roșu așezându-se în brațele lui, pântecul ei, pielea ei albă sub care stă ascuns cuvântul. Apoi visul, pasărea aceea adormită și pieptul în care aud cum crește, cum crește…, apoi spinarea mielului și găurile pe care le-au lăsat ghearele vulturului și în jurul cărora, single închegat a format desene caudate în lâna albă, aproape transparent.
Împăratul apasă pe butonul telecomenzii. Undeva, în colțul ecranului, apare figura tâmpă a bufonului rânjind ciudat. Pe ăsta nu l-au omorât, sunete ciudate ies din gura lui, trebuie că i-au scos limba, oribil, ca și când i-ar smuls cuvintele unul câte unul din minte, lăsând locurile lor goale, cu atât mai dureroase, bufonul se strâmbă în continuare spre ecran, salivă albă i s-a adunat la colțurile gurii, un cuvânt, un singur cuvânt, da, acum s-a întors cu spatele, sunt sigur că acum plânge, aș putea să pornesc cealaltă cameră de filmat, dar nu, nu are rost, sunt sigur că plânge, viermele vorbirii îl macină acum și pe el, da, la început ca un copil, scâncete slabe, abia auzite, apoi tot mai tare, din ce în ce mai tare, mai tare, din ce în ce mai tare …
Oricum, își spuse, nu mai are nici o importanță, în timp ce se simțea plecat undeva departe, negândit de departe, pe o insulă a tăcerii și a singurătății lui, undeva unde, în alcătuirea lor vorbitoare, trupurile celor din jur, fantastice mașinării fiziologice, nu-l vor mai putea atinge cu coerențele lor de cuvinte și cu lipsa lor de sens, cu nașterile lor de sunete rostite într-o rea alcătuire de simplitate și firesc, da, taina cuvântului să rostești aceluia ce din acel loc se întoarce ca dintr-o moarte, iar el, maiestuos, trecând prin mijlocul gloatei, fu întrebat tocmai de viermii din mațul pământului:
-Vrei magmă, sau lapis-lazuli?
-Nu, a răspuns Împăratul, vreau aer, aer vreau, vreau aer. Nu, a răspuns el, vreau aer.
-Vrei magmă, sau lapis-lazuli? Veniră și-l întrebară viermii din mațul pământului.
……………………………………………………………………………………………… “Apoi, apoi, spune, ce s-a mai întâmplat”
“Apoi, mai nimic”, îi răspund eu, scriptoriul poveștii acesteia, “apoi nu s-a mai întâmplat mare lucru, prăbușirea lui se schimbase în culoarea verde, iar iarba era umedă și proaspătă”.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!