agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-01-02
|
Micul Jonathan zăcea deja de trei zile în oribila singurătate a camerei sale de spital. Era cea de-a treia, iar orele se scurgeau tot mai încet. Le putea auzi, orişicînd ținea ochii închişi, țîrîind de-a lungul pereților aidoma căderii nesfîrşite a picurilor domoli dintr-o pivniță întunecoasă.
Întrucît ambele picioare îi erau împresurate de atele zdravene, de-abia dacă putea să se mişte, iar de fiecare dată cînd durerea se cățăra pînă la el dinspre picioarele rupte, n-avea de cine să se agațe, nicio mînă, nicio mîngîiere, nicio vorbă bună. Fieştecînd suna după infirmieră, aceasta intra, posacă, greoaie, țîfnoasă. Auzindu-l cum se plînge de suferințele sale, îi interzicea orice văicăreală fără rost. Ar fi în stare să o cheme şi de două ori pe minut, spunea aceasta, şi trîntea uşa în urma ei. Iar el se găsea iarăşi singur, iarăşi părăsit, iarăşi pradă suferințelor sale, într-o redută înfrîntă, înspre care chinurile îşi răschirau degetele albicioase, tremurătoare, din toate părțile, de sus, de jos, dinspre pereți. Bezna serii timpurii de toamnă se tîra prin fereastra goală înspre camera sărăcăcioasă; se înnegura tot mai mult. Micul Jonathan şedea printre pernele sale mari, albe, fără să se mai clintească. Şi părea că patul său e luat cu tot cu dînsul de-un şuvoi drăcesc a cărui răceală eternă părea să curgă de-a pururi înspre încremeneală veşnică a unui pustiu pierdut. Se deschise uşa şi din camera vecină intră sora medicală cu lampa. Cît uşa fu deschisă, aruncă o privire înspre sala de alături. Pînă astăzi la prînz a fost goală. Contemplase patul încă neocupat, la fel de metalic şi de enorm ca al său, căscîndu-se larg ca un bot ce părea gata să înfulece un nou suferind. Sesizase acum că patul nu mai era gol. În umbra pernelor cele mari zări prezența unui chip palid. Părea să fie o fată după cum se ghicea din crepusculul cețos al lămpii. O bolnavă ca şi el, o tovarăşă de suferință, o prietenă, cineva de care să se agațe, cineva asemeni lui, izgonită din grădina vieții. Îi va răspunde? Oare de ce suferă fata? Şi ea-l zărise, văzuse el bine. Iar privirile celor doi bolnavi se întîlniră-n prag, o salutare scurtă, repezită, un însemn mărunt al bucuriei. Şi asemeni aripii uşoare a unei mici păsări inima-i zvîcnea în acele clipe de o nouă şi tainică nădejde. Pe neaşteptate, clopoțelul sună tare de trei ori, cu scurte pauze, tăios ca un ordin. Sora ieşi odată cu semnalul sonor şi închise după ea uşa înspre încăperea vecină. Acesta era indicatorul că pe undeva e vreo primejdie, cineva, pare-se, trage să moară. Jonathan învățase pe dinafară semnalul acesta şi se cutremura de groază la gîndul că un om poate să-şi dea cea din urmă suflare în atmosfera asta mizerabilă şi apăsătoare. O, de ce să mori aici, aicea, unde poți să zăreşti moartea la fiecare pat, aici, unde eşti lăsat pradă morții în mod intenționat ca un număr, aici, unde orice gînd este infectat cu moarte, aici, unde nu mai încape nicio iluzie, unde totul e despuiat, rece şi înfiorător. Într-adevăr, un condamnat la moarte o duce mult mai bine, căci chinul său stăruie doar pentru o zi, atît cît poate să-i fie ascuns şi sfîrşitul; ei, în schimb, din ziua în care intră în această cameră sunt lăsați la voia singurătății, întunecimii, mohorelii sălbatice a serilor de toamnă, iernii, morții, iadului nesfîrşit. Şi n-au voie să se clintească din paturi; trebuie să se lase devorați de suferințele trupeşti, trebuie să fie jupuiți de vii, Dumnezeule! Iar pentru a le batjocori durerile, pentru a le aminti mereu de neputința lor, la picioarele fiecărui pat atîrna un Hristos muribund țintuit pe o crucea mare, albă, în fața unui cer înnourat. Sărmanul Iisus, care n-a putut decît să-şi încrețească dureros umerii, cînd iudeii i-au cerut să facă minuni: „de eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!” Şi din ochii ăştia stinşi care au văzut deja un număr nesfîrşit de bolnavi în paturi, din gura aceea schimonosită de durere care a aspirat duhoarea unui noian de plăgi cumplite, din tîlharul acela de pe cruce se desprindea o neputință feroce ce posomorea sufletele bolnavilor şi înăbuşea tot ce nu-nsemna moarte şi desperare. Brusc, uşa dinspre cealaltă încăpere se întredeschise. Pesemne că nu fusese bine închisă. Iar Jonathan privea încă o dată înspre chipul livid al noii sale vecine pe care – gîndindu-se la moarte - aproape o uitase. Uşa rămase deschisă. Bolnava îi întoarse privirile, putea să o simtă în miezul semiobscurității. Iar în acele secunde pripite, se salutară muteşte deasupra pragului, se încercară unul pe altul, se recunoscură, şi se încleştară ca nişte naufragiați plutind peste un ocean fără de mal. - V-am auzit, în după-amiaza aceasta, suspinînd îndelung, aveți dureri mari? De ce vă aflați aici? Îi auzi el glasul stins care, din pricina suferinței ei, părea a fi devenit moale şi subțiratic. - Da, e îngrozitor, spuse Jonathan. - Ce vă supără? Pentru ce a-ți fost adus aici? îşi reluă ea întrebarea. Şi el îi istorisi povestea sa, în timp ce vocea-i fremăta de durere. A plecat din Hamburg acum cinci ani ca inginer în Asia de Est. A colindat în lung şi-n lat oceanul estic, lucrînd dedesubt la boiler în căldura infernală de la Tropice. A navigat pe Mările Sudului într-o navă de croazieră, apoi, vreme de doi ani, pe o navă de contrabandă care se furişa cu opiumul în saci de porumb pînă la Kanton [Guăngzhōu, China]. Pe nava aceea a făcut mulți bani. A vrut să se întoarcă acasă, dar l-au prădat. S-a trezit astfel sărac lipit în Shanghai. Cu ajutorul consului s-a angajat pe un cargobot cu orez ce mergea la Hamburg. Vaporul o luă pe după Cap pentru a nu plăti traversarea costisitoare prin canalul Suez. În Monrovia, Liberia, în această Liberie înspăimîntător de dogoritoare, au încărcat cărbune preț de trei zile. În amiaza celei de-a treia s-a prăbuşit în camera motoarelor. Cînd s-a deşteptat, zăcea într-un spital din Monrovia printre o sută de negri jegoşi. Boli în acel loc patru săptămîni din cauza febrei apei negre, mai degrabă mort decît viu. Ce-a mai avut de pătimit în arşița aia înfiorătoare de iulie care seca venele bolnavilor, cînd căldura le izbea frunțile ca un ciocan de fier! Dar în ciuda mizeriei, putorii negrilor, caniculei, în pofida febrei tot a dus-o mai bine ca aici. Întrucît acolo nu erau niciodată singuri, aveau mereu cu cine sta de vorbă. Răpuşi de febră, negrii îşi cîntau melodiile, străpunşi de febră dansau pe paturi. Iar cînd unul din ei murea, țîşnea încă o dată, de parcă vulcanul febrei sale ar fi vrut să-l mai azvîrle înspre cer, înainte de a-l înghiți cu totul. Vedeți dumneavoastră, aici mă aflu în carantină, deoarece doctorii cred că în cealaltă sală o să-i molipsesc pe toți cu malarie, domnii din Europa sunt tare precauți - ar trebui să vedeți că puțin le pasă lor pe acolo de bolnavi! Dar în acele locuri se înzdrăvenesc mai degrabă, că nu-i închide ca pe nişte infractori în singurătatea asta oribilă! Picioarele mele s-ar vindeca mai repede dacă nu aş fi atît de singur tot timpul. Dar să fii singur e mai groaznic decît să fii mort. Ieri, m-am trezit la trei noaptea. Şi-am zăcut aicea ca un cîine, pe un petec, şi m-am holbat continuu în beznă, drept în față. - Şi ce-ați pățit la picioare, îmi puteți spune? o auzi el cum întrebă. Vă rog povestiți mai departe! Iar el îi dădu ascultare. Da, imediat ce s-a făcut bine, s-a dus în jungla liberiană cu un doctor francez căruia îi trebuia să aibă neapărat o orhidee dintre acelea care, păsămite, cresc în amontele fluviului Niger. Şi au mers prin junglă timp de două luni, peste pîrîuri care colcăiau cu aligatori, peste smîrcuri enorme, deasupra cărora, la înserat, pluteau atîția țînțari laolaltă, că dacă-ți întindeai mîna puteai să prinzi cu sutele deodată. Iar închipuirea acelor mlaştine uriaşe care se afundau în jungla crepusculară, freamătul neobosit al coroanelor acelor păduri nesfîrşite, numele exotic al popoarelor străine, învăluite în misterul depărtării, misterul şi aventura pădurilor pierdute, toate aceste stranii plăsmuiri îi umpleau inima ascultătoarei sale cu uimire, şi îl transportau pe suferind – pe micul inginer din patul acela mizerabil, din spitalul auster hamburghez - într-acolo, într-o atmosferă bizară. Cum el tăcu, ea îl rugă să-şi reia povestirea. Iar Jonathan îi mărturisi întorsătura soartei care îl lepădase în acel loc, în apropierea ei, şi care acum îi deschise cerul vast al dragostei deasupra puritanismului sărăcăcios din cele două încăperi care-i inunda sufletul cu o seninătate incertă. Au ieşit iarăşi din sălbăticie în apropiere de Lagos. S-a angajat pe o navă care mergea către casă, iar pînă la Cuxhaven totul a decurs bine. Era pe cale să coboare scara de fier care ducea la boiler, cînd nava se zgîlțîi puternic din pricina unei neaşteptate rafale de vînt. Şi-a pierdut echilibrul şi s-a tăvălit de pe scară pînă la motor. Iar tijele de piston i-au frînt ambele picioare. - E înspăimîntător, e oribil! îi spuse ascultătoarea lui care se ridicase dintre perne. Acum putea s-o vadă foarte bine. Lampa o lumina dintr-o parte. Iar paloarea ei destul de pronunțată părea să strălucească-n întuneric asemeni chipului unei sfinte de pe-o icoană dintr-o biserică luminată difuz. - Cînd o să mă pot ține pe picioare, o să vă vizitez! V-ar face plăcere, mi-ați îngădui să vă fac cîte o vizită din cînd în cînd? - Veniți, veniți! spuse el. Sunteți prima persoană din acest loc care să-mi vorbească prieteneşte. Stiți, dacă o să veniți pe la mine, un mai mare bine o să-mi faceți ca toți doctorii laolaltă! Dar dacă o să vă puteți ridica atît de degrabă, de ce vă aflați, totuşi, aici? Ea povesti că suferise o operație de apendicită şi că trebuie să zăbovească aici încă paisprezece zile. - Poate că o să mai stăm de vorbă, zise micul Jonathan. Poate că o să vorbim mai des? - O, cu siguranță! O să le spun doctorilor, o s-o rog mîine dimineața pe asistentă să mai lase pentru cîtva timp uşa deschisă! O asculta, aproape fără să o creadă. Iar brusc camera se goli de toată spaima. - Vă mulțumesc. Pentru un răstimp păstrară amîndoi tăcerea. Ochii săi o căutară printre perne şi stăruiră preț de cîteva clipe pe chipul ei. În muțenia acelor minute iubirea lui se adînci, îi trecu triumfător prin sînge, începu să-i urzească închipuiri voioase în jurul gîndurilor, îi arătau o pajişte întinsă într-o pădure aurită, îi înfățişau o zi de vară, o zi tihnită de vară, o amiază veselă, în care mergeau mînă în mînă prin lanurile de porumb care-i împrejmuiau cuvintele de dragoste cu foşnetul lor lin. Se deschise uşa, păşiră înăuntru doi doctori şi două asistente. - Ăstia au stat la taclale, spuse unul dintre doctori. Nu se face aşa ceva, nu-i permis! Trebuie să vă supuneți regulamentului de ordine interioară! Vă trebuie odihnă, înțelegeți doar! Iar pe dumneata soră să nu te mai prind că laşi uşa deschisă! Bolnavilor le trebuie linişte şi liniştea tre’ s-o păstreze! Şi se duse el însuşi într-acolo, închizînd uşa între cele două camere. Pe urmă examină picioarele lui Jonathan, schimbă legăturile şi spuse: - În trei luni poate că o să puteți să mergeți iarăşi, asta dacă mai e posibil. E încă foarte îndoielnic. Trebuie să vă obişnuiți cît mai repede cu ideea că o să rămîneți olog. O să las aicea o asistentă să vă poarte de grijă! Trase din nou cuvertura peste bolnav, îi ură noapte bună şi dispăru cu însoțitorul său. Jonathan încremenise între pernele sale, de parcă i-ar fi smuls cineva inima din piept dintr-o singură lovitură. Uşa era închisă. N-are să-i mai vorbească, n-are s-o mai revadă. Deci fuseseră doar cîteva minute care n-au să se mai repete vreodată. Ea o să fie externată înaintea lui. În două săptămîni altcineva are să stea alături, vreun negustor de heringi ori vreo bunicuță bătrînă. Poate că o să mai vrea să revină, dar n-au s-o lase să intre. La urma urmei, ce să vrea ea de la el, un biet schilod, un bărbat fără picioare. Într-adevăr, nu doctorul a fost acela care i-a spus că o să rămînă olog? Şi se prăbuşi înapoi în disperarea sa. Stătea liniştit. Durerile îl acaparară din nou. Îşi încleştă dinții pentru a nu urla. Şi îi țîşniră lacrimile, năvalnic ca un foc. Îl cuprinseră convulsiile, îngheță. Mîinile i se făcură ca nişte sloiuri de gheață. Simțea revenirea febrei. Vru să strige numele fetei. Şi de-abia atunci îşi dădu seama că nu îl cunoaşte. Iar această bruscă realizare îl zvîrli şi mai adînc în prăpastie. Nici măcar numele ei! Ar fi vrut să spună „stimată domnişoară” sau ceva asemănător, dar cînd se ridică în capul oaselor, zări chipul palid al păzitoarei sale care, de-a lungul nenumăratelor ture de noapte, devenise bătrînicios, tîmp şi grosolan. Nu era tocmai singur. Uitase cu totul de asta. L-au pricopsit cu o îngrijitoare, cu sora asta medicală dată dracului, satana asta ofilită şi decrepită de care era dependent şi de care trebuia să asculte. Şi se trînti iarăşi pe spate. Acum n-are să-l mai izbăvească nimeni, nimeni n-are să-l mai salveze. Şi acolo atîrna Hristos, sărmanul ăla slăbănog care încă mai zîmbea. Nu părea să sufere pe săturate, părea să se bucure de chinurile sale, iar lui Jonathan zîmbetul zeului îi părea bizar, răuvoitor, şi forțat, ca după o voluptate cumpărată. Închise ochii, se simțea înfrînt. Febra îl apăsa cu toată puterea. Cînd începură spasmele, mai strevăzu o dată, asemeni luceafărului-de-seară pe un cer golit, răsfrîngerea vecinei sale necunoscute, albă, îndepărtată, ca un chip de mort. Ațipi aproape de miezul nopții. Îl prinse somnul îngrozitor în care boala şi disperarea țintuiesc omul după ce şi-au istovit arsenalul chinurilor de care dispun. De-abia dacă dormise două ceasuri. Cînd se trezi, îl copleşiră în coapse nişte dureri atît de îngrozitoare că aproape îşi pierdu cunoştința. Se încleştă cu toate puterile de barele de fier ale patului. Avea simțămîntul că picioarele îi sunt smulse cu nişte cleşti încinşi, şi scoase unul din acele țipete sfîşietoare şi prelungi care frîng deseori şi subit liniştea spitalelor şi îi aruncă din pat pe cei care dorm şi le strînge tuturora inima de groază. Se ridică pe jumătate din pat. Se sprijini în mîini. Îşi ținu răsuflarea din pricina durerii, o sorbi în sine. Iar pe urmă urlă ca din gură de şarpe un înspăimîntător „Aaaa uuuu”. Părea că moartea dă tîrcoale casei. Stătea acum deasupra, pe acoperiş, iar dedesubt, la picioarele sale uriaşe şi ciolănoase zăceau peste tot bolnavi, în paturile lor, în sălile lor enorme, în camerele lor, în cămăşile lor albe, ca nişte fantome în lumina slabă a lămpilor, iar groaza se zburătăcea aidoma unei păsări gigantice, albe, pe scări şi în săli. Urletul înspăimîntător pătrunse pretutindeni, în tot locul îi trezise pe cei adormiți din somnul lor vlăguit şi îşi găsea ecou oriunde printre suferinzii de cancer care de-abia dacă ațipiseră şi cărora le pulsa iarăşi prin sînge puroiul; oriunde printre cei blestemați cărora le putrezesc oasele, încet, bucată cu bucată, pe a cărora capuri se dezvoltă grabnic sarcomul care le mănîncă, le roade şi le seacă dinăuntru nasul, maxilarul superior, ochii şi le scobeşte pe chipurile livide găuri mari, puturoase, cratere imense pline cu purulență gălbuie. Zbieretul urca şi cobora de-a lungul unei game înfiorătoare, condus parcă de un dirijor nevăzut. Cînd şi cînd, survenea un scurt interval, o mică pauză, inserată cu iscusință, ca să reînceapă deodată într-un cotlon întunecat, umflîndu-se alene ajungînd iarăşi pînă la sunetele cele mai înalte, un „iiii” înfricoşător, prelung şi ascuțit care plutea deasupra acestui sabat al morții asemeni glasului unui preot ce celebrează mesa deasupra cîntului unui cor de biserică. Toți doctorii au sărit în picioare, toți se perindau de colo-colo printre paturi unde hălăduiau capetele umflate aidoma sfeclelor roşii de pe un lan tomnatic. Toate surorile medicale alergau prin săli cu sorțurile lor albe, clămpănitoare, fluturînd injecții uriaşe cu morfină şi doze de opium ca nişte paracliseri în slujba unui straniu serviciu divin. Peste tot consolau, potoleau, făceau să doarmă, pretutindeni administrau injecții cu morfină şi cocaină pentru a împăciui haosul, pretutindeni tăgăduiau, la orice pat relatau ştiri liniştitoare. Se luminară toate sălile, iar cu reîntoarcerea luminilor suferințele bolnavilor începură încet-încet a se domoli. Răgetul se potoli binişor, preschimbîndu-se într-un scîncet şopotit, iar răzmerița suferințelor se termină în lacrimi, somn şi resemnare lîncedă. Jonathan căzu într-o stupoare mută. Durerea lui se istovise, pierzîndu-şi, în cele din urmă, suflarea în apatie. Dar, după ce calvarul îl părăsise, picioarele lui începură să se umfle, întocmai ca două leşuri enorme care se frig la Soare. Genunchiul său se îngroşă cît un căpşor de copil în decursul unei jumătăți de oră, picioarele i se făcură negre şi tari ca o piatră. Cînd doctorul de gardă din acea dimineață intră la dînsul şi ridică cuvertura, întrezări sub bandaje cumplitele umflături. Desfăcu rana, aruncă doar o privire pe plaga putrezită, apoi sună de trei ori şi după doar cîteva minute fu introdusă o masă de operație mobilă. Cîțiva bărbați culcară bolnavul pe brancardă. Îl scoaseră de acolo, iar pentru o jumătate de ceas încăperea rămase goală. După aceea, vîrîră iarăşi înăuntru masa de operație. Pe ea, şedea micul Jonathan, palid, cu ochii bulbucați, şi scurtat de-o jumătate. Unde altădată fuseseră picioarele sale, se găsea acum un boccealîc învîrtoşat şi sîngerat din pînze albe din care răsărea torsul său asemeni trupului unei zeități exotice ce se ițeşte dintr-un boboc de floare. Bărbații îl azvîrliră-n pat şi-l lăsară de izbelişte. Rămase un răstimp singur cuc, şi întîmplarea vru ca în aceste cîteva minute să mai revadă o dată cunoştința sa din camera alăturată. Iarăşi se deschise uşa, iarăşi văzu chipul alb. Dar îi păru străin, de-abia dacă şi-l mai aducea aminte. Cîtă vreme nu trecuse de cînd vorbise cu acea tînără! Fata îl întrebă cum o mai duce. El nu-i dădu niciun răspuns, nu pricepu ce încercase ea să-l întrebe, dar se sforță cu frenezie să-şi tragă pledul cît se poate de tare peste cioturile sale bandajate. Nu trebuie ca ea să vadă că mai jos de genunchii săi e o lipsă, că totul s-a sfîrşit. Se ruşină. Jena era ultimul sentiment care-i mai rămăsese. Fata îşi repetă întrebarea. Cum nici de astă dată nu primise vreun răspuns, îşi întoarse capul în partea cealaltă. Intră o asistentă care închise uşa fără zgomot şi se aşeză lîngă pat cu un lucru de mînă. Iar Jonathan se scufundă într-o moțăială neliniştitoare, amețit ca urmare a narcozei. Deodată îi păru că în anumite locuri tapetul din cameră se mişcă. Părea să tremure molatec ici şi colo şi să se umfle de parcă în dosul său ar sta cineva care se împinge în el pentru a-l ferfeniți. Şi ia te uită, tapetul se prăvăli brusc la podea, hărtănit. Ca o hoardă de şobolani dădu năvală o armată întreagă de omuleți mititei care năpădiră curînd toată încăperea. Jonathan se minună, întrebîndu-se unde oare în spatele tapetului s-a putut ascunde sumedenia aceea de pitici. Afurisi dezordinea din spital. Intenționa să se plîngă asistentei, dar cînd dori să-i facă un semn să vie, băgă de seamă că aceasta nu se mai afla acolo. Tapetele dispăruseră toate concomitent; nici măcar pereții nu mai erau. Se găsea într-o sală enormă, lungă, a căror pereți păreau să se îndepărteze din ce în ce mai tare pînă cînd se pierdeau în spatele unui orizont plumburiu. Iar încăperea aceea groaznică şi golaşă era ticsită cu piticoții ăia ce-şi bîțîiau pe umerii lor înguşti tigvele mari şi sinilii ca o mare de albăstrele uriaşe pe tije firave. Cu toate că foarte mulți se aflau foarte aproape de el, Jonathan nu le putea desluşi fețele. Cînd dorea să-i privească mai cu luare aminte, trăsăturile lor se contopeau în pete albastre țipătoare care-i dansau dinaintea ochilor. Tare ar fi vrut să ştie ce vîrstă aveau, dar nu-şi mai putea auzi nici propria voce. Şi îi trecu fulgerător gîndul: „tre’ să fii şi surd, nici măcar nu mai auzi!” Sub ochii săi, liliputanii începură cătinel să se învîrtă, începură să-şi ridice şi să-şi coboare mîinile cadențat, marea lor masă se puse încetişor în mişcare. De la dreapta la stînga, de la dreapta la stînga, tot îi zbîrnîia țeasta. Tot mai iute se răsucea mulțimea în jurul său. Avea impresia că stă pe o placă lată de fier care se rulează din ce în ce mai repede, din ce în ce mai înnebunitor în jurul său. Îl luară amețelile, încercă să se țină, însă toate fură în zadar, fusese totuşi prins şi el în rotire. Îi veni să vomite. Dintr-odată, totul fu liniştit, pustiu, isprăvit. Zăcea singur şi gol într-un cîmp vast, pe un fel de targă. Era foarte rece, începuse să viforească, iar pe cer se apropia un nor întunecat, aidoma unei corăbii colosale cu pînze negre umflate de vînt. În spate, la marginea cerului, şedea un om, înfăşurat în zdrențe cenuşii, şi cu toate că era foarte departe, Jonathan ştia exact cine este. Era spîn, cu ochii afundați în orbite. Ori poate că nici n-avea ochi? De cealaltă parte a cerului, întrezări silueta unei femei ori a unei fete. Îi părea cunoscută, o mai văzuse cîndva, dar asta fusese de mult. Brusc, ambele siluete începură să-i facă semn, îşi scuturau faldurile lungi ale mînecilor, el nu ştia însă căreia dintre ele să-i dea ascultare. Fata văzînd că nu face nicio încercare să se coboară de pe brancardă, se răsuci şi se îndepărtă. Iar el o privi vreme îndelungată urmîndu-şi calea pe cerul alb vărgat. Într-un sfîrşit, la mare depărtare, în larg, ea se opri locului pentru o ultimă oară. Se mai întoarse o dată şi îi făcu iarăşi semn. Dar lui nu-i era cu putință să se ridice, ştia că cel dinapoia, cu capul său îngrozitor, n-are să i-o permită. Iar fata se pierdu în cerul singuratic. Omul dindărăt, însă, îi făcea tot mai vîrtos semne, îl amenința cu pumnul său osos. El se rostogoli de pe targă şi se tîrşîi peste cîmpuri, peste deşerturi, în vreme ce năluca îi zbura dinainte, înspre depărtări tot mai mari, prin întuneric, prin întuneric înfricoşător. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate