oprește-te că m-ai tăuit de cap.
unple paharul.cum, nu mai e?...nu, mă descurc;
încă-i rară,pe ochi,pânza paianjenilor temporali,
cum le spui,și, drumu-i scurt și îl știu.
cu mâna lui ciotoroasă, deformată de muncă,
apucă de toartă,cu o mare delicatețe,cana de sticlă
și cu pași mici iese.
singur în camera mică.ochii fug pe cuptorul acum învelit cu un țol de codițe multicolor,cândva,în prima copilărie,
culcuș pentru somn.

în internate,în barăcile Brașovului,în patul armatei sau a celor din apartamentele locuințe,nicicând și oriunde
ca aici n-a fost somnul ușor.
vin din adâncuri de suflet mirosuri.se umple de ele camara mică.miros de fasole prăjită cu cârnați afumați,de lapte fiert în ceaunul de mămăligă,scrob cu smântână,malai,alivenci, clătită,turte,cartofi tăiați
rondele sărate pe plită și-o mare,de neegalat,siguranță-a iubirii.

sar la ușă,deschid.cu-o mână ține cana de toartă cu alta de fund.e plină mai mult de jumătate...
are părul alb,al meu e cărunt.mi-i drag,aș vrea să-l iau în brațe să plâng, să-l sărut...
îi iau cana din mâini și gâlgâi vin în pahare.
auzi, Ionică tată,dar să nu te superi că-ți zic,mă gândeam la ce am vorbit...zâmbește.totdeauna tata a avut în zâmbet un ceva,un mister...
hai să ciocnim.s-ajungi,tată,vârsta la care n-am gândit că ajung și-am ajuns și nu știu cum și când dar,parcă a fost ieri, un val mare trecând prin pârău.mai mult,pe străbunică-ta s-o întreci dar,la o sută cinci ani să nu te sui ca ea pe scăriță în perj căzând să-ți rupi coastele-n gard.
râde cu subânțeles.doamne,cât mi-i de drag...

tată...
ridică trei degete-n sus ca un popă:
ioane,tu ești mijlociul între cei șapte frați și surori.
Natalița,Lenuța și Maricica au fost înainte de război.
Didi,tu,Costică,Romel,după.
de dezinterie ultimile două-au murit când eu eram sub șrapnele.

-mama mi-a spus că Maricica la patru ani umbla cu degetuțele pe rânduri de carte și-n legea ei citea...
-ai dreptate,tu și ea ați fost năzdrăvani...dar asta a fost,ce vreau să-ți spun ție,la toate cu care mi-ai făcut capul toacă...Ionică, tată...lasă-mă să spun,la timpul meu
am învățat cum și cât am putut...cînd vinul curgea prin canea îmi venea aiurea să râd...
eu atât am știut.dacă mama și tata făceau cruci la icoane
și eu am făcut cruci.dacă i-am intrebat de ce, ei mi-au răspuns ca se închină la Dumnezeu care, fiind al lor a fost și pân-oi muri o să fie și-al meu.
poate că-i creierul meu ...constipat și dacă mă screm să-nțeleg ce-mi spui tu,hai supără-te de vorba urâtă,mă tem să nu fac pe creiere trânji...
ca tată,tu fiu,înțeleg,dar altora dacă le spui te-o crede beteag la rotoghila dintre urechi sau,în cel mai fericit caz
vor da vina pe moașă că te-a scăpat din mâini cu capu-n podea...
pe de altă parte,cum chiar tu spuneai,viața e-o fugă din clipă în clipă și fiecare clipă are treisuteșaizeci de uși
și n-ai timp să-ți alegi ușa.
toți până la urmă suntem pe alunecuș doar că luăm cu noi mereu rezidurile clipelor trecute,poate de-aceea și-mbătrânim...
ziceai că energia totală este egală cu masa îmulțită cu viteza luminii la pătrat? mă băiatule,mai pune-mi de-un deget,așa,iaca eu acu fug în ,cum le-ai spus,ciorchinii galactici,păi lumina să se dea de-ncura-n cap și nu mă ajunge din urmă și ciorchinii sunt pe-un butuc ,dar cât de mare-i grădina? iar Einsteinul tău era un dobitoc dacă un criminal de aceeași masă cu tine,cu tine-i egal...
tu ține minte,nici un cântar,că-i balanță de mâna de laborator,basculă,sau electronică sculă,pe sine nicicând nu se poate cântări.așa-i și cu oamenii,alții îl cântăresc și...fiecare cântar cu beteșugurile lui...
- și-atunci...
-bucură-te de viață, băiete,și-atât. omul, de el ca și de alții, nu e nicicând mulțumit,mereu vede în urmă regrete...
știi tu ceva de bunicul care cu mine în brațe a râs,da de unde...
o piatră e omul zvârlită în lac.primul cu ultimul val deja nu se știu...
-dar,tată...
-sunt obosit,nu te supăra,mă duc să mă culc.

culcat de opt ani e-n pământ
și-aș vrea cu el la taină să stau
dar vorbesc singur,
vorbesc în pustiu...