“Puțini au mai rămas cei ce povestesc: cei care simt nevoia nelămurită, dar obsedantă, de a-și mărturisi drama, nefericirea, singurătatea. Ei sunt martorii, martirii unei epoci.”
Ernesto Sabato

1.Cârciuma era aproape goală la ora aia, deși, în mod normal, te-ai fi gândit că zăpușeala de afară i-ar fi putut împinge pe mulți să caute un loc răcoros, unde să poată sta la taifas cu o bere rece în față. Dar atunci când a intrat Ciucă, în cârciumă nu erau decât Alde Ofițerul, Moarcăș Vasile, Gheorghe a lu’ Baieră și Gagarin. Ciucă îi salută pe toți, fără a da însă mina cu ei, apoi se așeză la o masă singur, ceva mai departe de ceilalți. Probabil intrarea lui întrerupsese o discuție, căci acum stăteau prostiți și se uitau unii la alții și nu se puteau hotărî ce să facă. Adică să continue discuția de acolo de unde o întrerupsese intrarea lui Ciucă, sau să o dea dracu și să vorbească despre altceva. Asta până când Alde Ofițerul se întoarse spre Ciucă, că acesta se așezase undeva, în spatele lui, și-i spuse cu vocea lui gâjâită:
-Ce zici că mai faci, bă, Ciucă, bă?
Răspunsul a venit greu, ca și când Ciucă ar fi stat mult să se gândească și, până să apuce să răspundă, l-a întrebat și Busuioc, din spatele tejghelei, ce vrea să bea.
-O bere și mie, că e cald al dracu’, răspunse Ciucă.
Iar apoi, părând că vorbește în continuare cu Busuioc:
-Ce să fac și eu? Bine, am venit și eu să consumez și eu o bere.
Auzise, cine știe pe unde, cuvântul acesta și-i plăcuse atât de tare, încât îl folosea de fiecare dată când avea ocazia. De fapt, îi plăceau foarte tare toate cuvintele astea ciudate și, de fiecare dată când auzea unul nou, se forța să-l memoreze, iar apoi, când era sigur că nu-l mai uită, se ducea la domnul Vasilescu care învățător la noi în sat și-l întreba ce înseamnă cuvântul acela. Iar apoi, de fiecare dată când avea ocazia, folosea cuvintele acelea ciudate, cu toate că uneori le uita sensul. Și, întotdeauna când spunea un cuvânt d-acesta, îl privea intens pe cel cu care vorbea, pentru a vedea pe fața celuilalt admirația pe care o avea el însuși pentru cei care pot folosi astfel de cuvinte. Așa că, și acum, abia când rosti “consumez”, se întoarse spre Alde Ofițerul și-l privi intens în ochi, rămânând apoi dezamăgit când nu putu citi nici o schimbare pe fața celuilalt. Îi privi apoi, pe fugă, și pe ceilalți, dar nici ei nu păreau impresionați. “Þi-ai dracu”, îi înjură el în gând, în timp ce-și cobora din nou privirea spre mușamaua murdară a mesei; “ți-ai dracu”, își repetă el în minte, “nu mai e un om ca lumea în satul ăsta, bețivii dracu’”.
Busuioc veni alene spre el și trânti berea pe masă.
-Ce bere-i asta, bă?
-Bere, ce dracu să fie? îi răspunse chelnerul puțin enervat. Bere.
-Bere, bere, că asta văz și eu, că nu sunt chior, da de care?
-Bere de bere, bă, îi răspunse Busuioc, de data asta enervat de-a binelea, îndepărtându-se de masă.
-Bere, bere, continuă Ciucă, fără să ia în seamă iritarea celuilalt și privind acum spre masa lui Alde Ofițerul. Da’ de care bere, că n-are etichetă. Că tu zici că e bere de bere, da dacă e altceva și murim dracu toți acilea-șa, că am auzit eu de unul…
-Bă, dacă nu-ți place, nu bea, îl întrerupse Busuioc și, ca să-i arate lui Ciucă că s-a enervat, luă un pahar și-l trânti de tejghea. Iar cioburile care se răspândiră pe jos îi transformară brusc iritarea într-un regret profund. Că uite, din cauza unui tâmpit al dracu’, a prăpădit el bunătate de pahar, că el nu a vrut decât să-i arate ăstuia că s-a enervat, atât. Și, uite așa, un pahar azi, unul mâine, zece lei azi, zece lei mâine, și asta dacă nu s-ar scumpi și paharele, o să ajungă să scoată bani din buzunar să cumpere pahare noi. Iar apoi, de data asta trist de tot, cu o voce moale ca și când le-ar fi povestit ăstora de la masa lui Alde Ofițerul o poveste tristă:
-Fi-ra-ra dracu’ de treabă, uite, îi dai unuia ca ăsta să bea, ba încă-i mai dai și pe datorie și el face p-al dracu’. Că odată o să le zic eu ăstora: bă, fire-ați ai dracu’, nu vă mai au de băut. Să vedem ce-o să facă? Unde paștele mă-si o să se mai ducă.
-Hai, bă, că am zis și eu numai așa, ce te superi așa, încercă s-o mai dreagă Ciucă. “Băgate-aș pe unde te-a scos mă-ta”, termină el fraza în gând, în timp ce ăia de la masa cealaltă terminaseră berile și mai ceruseră un rând. Mai puțin Gagarin care venise de dimineață la cârciumă, iar acum dormea cu capul pe masă. Gagarin avea aproape douăzeci de ani, dar băgase atâta băutură în el în anii ăștia că, dacă s-ar calcula vârsta după cantitatea de alcool pe care-i bagi în tine, apoi el sigur ar trebui să fie un bătrân de șaptezeci, optzeci de ani. Muncea vreo două, trei zile pe unde apuca, și muncea, nu se ferea de greu, iar apoi venea la cârciumă și-și bea toți banii până cădea sub masă. Iar dimineața nu mai avea nici un ban la el. Că lumea zicea că el nu mai oprește nimic, îi bea pe toți, ca să nu-i fure ăia de acasă banii. Ãia erau tac-su și mă-sa care, tot așa, munceau ce munceau și dup-aia se puneau pe băut ce câștigaseră. Doar că ăia cumpărau băutura și beau acasă. Iar când se termina alcoolul, se luau la bătaie și se băteau până-i dobora oboseala și cădeau sfârșiți pe jos și acolo adormeau. Iar dimineața, când se trezeau, îl controlau prin buzunare pe ăsta, pe Gagarin, doar, doar i-or mai fi rămas ceva bani, să se mai ducă să ia ceva băutură. În rest, când muncea, Gagarin muncea, nu se juca. Îl puneai la jug, la jug trăgea. Iar numele, da, numele i se trăgea de la faptul că s-a născut cam pe vremea când s-a aflat pe la noi că pe ăla de a ajuns să calce pe Lună îl chema Gagarin, un rus. Așa că i-au spus și lui tot așa, că era atunci o modă să dai la copii nume d-astea, de oameni mari. Iar lui Gagarin tot Gagarin i-a rămas numele și când s-a aflat, mai apoi, că pe acela de a ajuns pe Lună îl chema altfel, dar tot trebuia să fi fost și Gagarin ceva, că altfel nu s-ar fi auzit de el, de ajunsese numele lui până la noi.
-Ei, ce mai spui, Bă Gagarine, ce minciuni ne mai spui azi? îl bătu Alde Ofițerul pe spate. Ce povești ne mai îndrugi, ai?
Dar Gagarin dormea cu capul pe masă și nu-i putea răspunde. Ceilalți pufniră în râs și chiar Busuioc zâmbi, deși nu-i trecuse de tot supărarea.

2.Bătrînul se opri câteva clipe și-și alese o țigară mai puțin scuturată din pachetul cam mototolit de Carpați. Băiețelul, să fi avut vreo zece ani, se strâmbă ușurel, să nu-l vadă ăl bătrân. Nu-i plăcea mirosul de tutun, iar fumul îi dădea o mâncărime ascuțită la ochi. El nu înțelegea mai nimic din povestea bătrânului, erau tot felul de lucruri ciudate în ea, iar cuvintele îi zburau pe lângă urechi fără să priceapă legătura dintre ele. Totuși, era fascinat de muzica aceea a cuvintelor ce se legau unele de altele și, în ruptul capului nu l-ar fi întrerupt pe bătrân. În plus, asta devenise o obișnuință. De fiecare dată când fugea de acasă și venea aici, bătrânul îi povestea câte ceva, istorii de demult, despre oameni care au trăit sau încă mai trăiesc, istorii lungi, din care el rareori înțelegea câte ceva. Apoi, dintr-o dată, bătrânul îl întreba dacă nu vrea să joace un tabinet. Băiatul rămânea surprins de fiecare dată, de parcă întrebarea asta ar fi picat atunci pentru prima dată, cu toate că totul părea a fi un ritual ce se repetă la infinit. Poate că avea impresia că întrebarea asta, așa cum era de furat de muzica cuvintelor poveștii pe care o asculta, întrebarea asta ar fi putut face parte din poveste. Acum însă, bătrânul se pierduse în gânduri și parcă uitase de el. Abia într-un târziu, scuipând tutunul de pe limbă, începu să povestească:
-Vezi tu, măi băiatule, că trăia în vremea aia unu de-i zicea Sofronie, da lumea îl poreclise Curdemierlă. Așa-i rămăsese lui porecla pe care i-o dăduse ăsta, Moarcăș Vasile. Adică Sofronie ăsta de care-ți zic avea un cur de ziceai că are o coadă de zburătoare în dos. Așa era de ascuțit. Și chiar așa era, că i se crăpau pantalonii când punea și el curu’ pe un scaun. Ce mai, Curdemierlă i-a rămas porecla și puțini mai erau ăia care-și aduceau aminte cum îl cheamă pe el de fapt. În fine, ce vrusei să-ți spun? A, da. Că ăsta a venit mai pe seară la cârciumă, iar câinele nu l-a lăsat singur și a intrat după el și s-a așezat în spatele lui. Avea ăsta un câine… Lup, ce mai. Lup de-a adevăratelea, lup. Că, să vezi tu, Sofronie, într-o dimineață, când s-a trezit el să se ducă la privată și se ducea des, că avea ceva la bășica udului,cum a ieșit el din casă, zic, ce să vezi? Un lup stătea acolo-șa, în capul scărilor și-l privea. Sofronie s-a speriat și s-a închis în casă și a stat acolo-șa până a doua zi și cred că s-o fi și udat pe el, că ți-am zic că avea ceva la bășica udului. N-a venit nimeni să-l scoată d-acolo până a doua zi, că nu avea cine să vină, că el nu era prieten cu nimeni, iară nevasta o avea fugită la alde Gălbează. Eh, că uitai să-ți zic, alde Gălbează era porecla pe care oamenii i-o dăduseră lu’ Moarcăș Vasile, da’ îi puteai zice așa doar când nu era ăsta de față, că altfel odată se supăra nebunul și te trezeai că-ți dă una cu toporul în cap și gata. Îi zicea Gălbează, că nu știu ce avea acesta, că i se îngălbeneau ochii de ziceai că e moroi, fir-ar al dracului. Și, cum îți spusei, Sofronie era singur, că-l lăsase nevasta care fugise cu Moarcăș ăsta de-ți zisei. Era poveste veche între oamenii ăștia, poveste veche, nu de ieri de azi, ci de la moșii moșilor lor și uite că nu se pierdea neam, de parcă o lăsau părinții cu limbă de moarte pruncilor lor. Că ce era? Totul pornise de la o sfadă între stră-străbunicii lor, nu știu cum dracu i-o fi chemat pe ăștia, da să zicem că pe ăsta a lu Moarcăș îl chema Gheorghe, iar pe ălălalt, Ion. Iar Gheorghe nu-l avea bine deloc pe Ion, chit că erau leat. Se luau din orice. Și trebuia să intervină oamenii ca să-i despartă. Da nici ăialalți oameni nu-l prea aveau la inimă pe Ion, n-aș ști să-ți zic acum de ce. Poate era el mai chitros, sau, cine știe, poate chiar pentru că ăsta făcuse una chiar nefăcută. Adică se luase cu o țigancă. O luase de nevastă, adică, puiule. Mai rău de atât. El plecase în lume să-și caute nevastă, de parcă muierile de p-aci nu erau bune pentru el. Și căutase și tot căutase și, vezi bine, altă muiere mai bună decât țiganca asta cu care se întorsese în sat nu găsise. Așa că, la nunta lo, n-au venit decât vreo doi, trei, mai mult rude și nici ălea toate. Da, dup-aia, timpul a trecut, lucrurile s-au mai uitat, că așa e, omul nu poate să fie supărat mereu. Doar ăsta, Moarcăș, mereu parcă-i tună și-i fulgeră. În fine, se însurase și Gheorghe cu o muiere din sat, da’ apoi și-a băgat iar dracu’ coada. Că s-a făcut că ăstea două au născut cam în aceeași vreme, a lu’ Gheorghe întâi și ailaltă, a lu’ Ion, dup-aia, la vreo câteva zile. Iar când a fost să-i boteze, Gheorghe a căutat multă vreme un nume, că vezi, el vroia un nume mai acătării, nu ca ălelalte, iar când l-a găsit, s-a lăudat în tot satul cu el. Era un nume, nu-l mai știe nimeni acum, un nume pe care Gheorghe zicea că l-a găsit în Sfânta Scriptură și că ar fi numele adevărat al lui Dumnezeu. Că Dumnezeu are multe nume, dar el, cică-l găsise pe ăla care le cuprindea pe toate, chit că nu era scris, așa cum îl știa el, pe niciuna din paginile Scripturii. În fine, chestia e că, la puțin timp, a aflat că și Ion vrea să-i dea copilului său tot numele ăsta cu care Gheorghe se lăudase prin tot satul. Asta n-a suportat Gheorghe, s-a dus la Ion și i-a zis să-i dea alt nume copilului țigăncii. Da’ ăla n-a vrut neam să renunțe, că erau încăpățânați amândoi. Apoi Gheorghe s-a dus la popa și l-a rugat să nu-l boteze pe pruncul lui Ion, da nici popa n-a vrut, că nu se putea, nu se cădea să facă una ca asta. Botezul e nașterea noastră întru credință. Da’ Gheorghe tot a crezut că a convins măcar pe unul din ei și, cum ăsta era singurul nume care i se părea lui potrivit pentru pruncul lui, l-a botezat cu numele ăla ciudat, că uite, nici nu mi-l mai amintesc acum. Vezi tu, puiule, vine o vreme când începi să le uiți pe toate, pe toate. Da’ chestia a fost atunci că și Ion și-a botezat pruncul tot cu numele ăsta și de aici a pornit sfada lor. De la un lucru de nimic, ai să zici, dar așa încep toate. Un lucru mic crește, se adună, ca un bulgăre de zăpadă, și te trezești că se prăvale peste tine și-ți dărâmă casa, sau viața, sau cine mai știe ce. Așa a fost și atunci, Gheorghe nu mai avea ochi să-l privească pe Ion și nu mai avea liniște tot gândindu-se cum să facă să scape de pruncul țigăncii, că vezi, zicea el, numai unul din ei putea să poarte adevăratul nume al lui Dumnezeu. Parcă îi luase dracu mințile, ce treabă avea numele lui Dumnezeu în toată povestea asta și ce avea adică să-l strige și pe fiul ăleia tot așa, dar asta gândim noi acum. Atunci însă, ce s-o mai lungesc, într-o iarnă, pe seară, când s-a întors Ion cu țiganca lui de la lucru, fuseseră să ajute la încărcat și la descărcat la cazan, că se făcea țuica atunci, l-au găsit p-ăsta micu pe cuptor. Se făcuse scrum, abia și-au mai dat seama ăștia că mâna aia de cenușă de pe plită era plodul lor. Vezi tu, ei legaseră o copaie deasupra cuptorului și în copaie îl puseseră p-ăsta micu, că se gândiseră ei că să-i fie cald cât sunt ei plecați. Da’ vezi, că se putea să se fi bâțâit el acolo-șa, în copaie și să fi căzut pe plită, doar că Ion îl auzise de mai multe ori pe Gheorghe cum zicea prin sat că o să scape el odată și odată de pruncul țigăncii. Așa că Ion a fost precis că Gheorghe i-a omorât copilul și asta, zicea el, nu putea să rămână așa. S-a dus la vrăjitoarea din sat și i-a dat tot ce a cerut asta ca să facă ceva să moară și copilul lui Gheorghe. Ce a făcut baba nu știu, da’ la puțin timp dup-aia a murit și pruncul lui Gheorghe. Dar vezi, poate că din toată întâmplarea asta, ăștia doi înțeleseseră ceva, că nu s-au mai sfădit dup-aia, și toate s-ar fi terminat așa, iar eu nu aș mai avea acum ce să-ți povestesc. Dar n-a fost așa. Că pruncul, ăl de-al doilea al lui Gheorghe, deși-i tac-su încetase sfada cu Ion, cu ăla de-i făcuse să-i moară întâiul născut, el, țâncul, nu putea uita o durere de dinainte de nașterea lui. N-aș ști cum să-ți explic eu una ca asta, că nu e de explicat. Ba mai rău, îl durea toată povestea asta veche, îl durea pe el de parcă el ar fi fost tatăl iar nu fratele pruncului ce se stinsese. Ce vrei, sânge tânăr, se înfierbântă repede... Apoi, când s-a făcut mărișor și s-a însurat, ba cred că avea și primul copil deja, l-a prins pe Ion într-o seară și l-a bătut până n-a mai putut. Apoi l-a lăsat acolo, în praful drumului, așa cum era, plin de sânge și cu oasele rupte. Iar Ion n-a mai trăit multă vreme dup-aia, a mai zăcut o vreme la pat, apoi s-a dus. Dar nici feciorul de-al doilea al lui Ion nu s-a lăsat și a schilodit-o pe nevasta ăluilalt și a lăsat-o șchioapă. Apoi tot așa. Că după câte o năpastă d-asta, părinții se linișteau, își îngropau ura în suflet, dar nu mai făptuiau nimic, în schimb, tot necazul și durerea și pizma se transmiteau întregi copiilor lor și tot așa, ca un lanț fără sfârșit. Fiecare generație a avut durerea și fapta ei de ură ce a dus mai departe blestemul ăsta al lor, până atunci, în zilele de care-ți povestesc. Că urmașii lor de atunci erau ăștia de-ți zic, adică Moarcăș Vasile și Sofronie, ăsta de-ți spuneam, cu lupul. Vezi tu, puiule, Moarcăș încercase în fel și chip să-i facă rău lu Sofronie, da’ parcă nu avea spor deloc, parcă ăsta era apărat de ceva, că nu părea să simtă deloc durerea și nu răspundea neam la ura ăluilalt. Așa că Moarcăș încerca mereu să-i facă rău, dar degeaba. Iar de bătut, Moarcăș nu avea curajul să-l bată, că ăsta, Sofronie, era mare și puternic ca un taur. Da altfel, blând și moale ca un mielușel. Și uite că acu, că d-aici am plecat, Moarcăș îi luase și nevasta, doar doar l-o face p-ăsta să sufere. Că eu am spus mai devreme că ea fugise la el. Da de unde. Ce să știe o minte de muiere? Ea se luase după Gălbează că i se păruse că e mai tare, că ălălalt, bărbatul ei adică, chiar dacă era mare ca un taur, ți-am zic că era blând și cuminte ca un bou d-ăla de-ți vine să-l mângâi între coarne. Da uite că mă luai cu vorba și nici nu mai știu de unde am plecat. Că se duce dracu’ și ținerea de minte la omul ăl bătrân, cum se duc toate când se apropie muierea aia frumoasă cu coasa pe care o târăște pe pământ în urma ei.

(Va urma)