Simțind o durere necunoscută și anormală în zona plămânului drept mi-am amintit din nou de tata pe care l-am pierdut din cauza unui cancer pulmonar stadiul patru. Se lăsase de fumat de zece ani dar de băut îi era mai greu. Mereu în clipele critice dinaintea morții lui mă gândeam că de la alcool i se trage. Dar nu de la alcoolul de bună calitate. Cumpăra de prin piețe direct de la butoi otravă, nu țuică sau rachiu adevărat făcut din fructe la prima mână. Pensionar fiind, cu banii numărați lua pe ascuns fără să știe mama contabila casei, un fel de produs contrafăcut derivat din eteri bănuiesc, un diluat de dietilstrobemil folosit în trecut prin Europa pentru îngrășarea vacilor. S-a renunțat la el pentru că vacile europene se îmbolnăveau de cancer și mureau apoi pe capete. Imaginația escrocilor nu are limită, au reinventat produsul pentru săracii noștri și nu fără.. succes. Tata a plecat spre cer la aproape optzeci de ani. Nu a fost vreodată bătrân, bolnav da, a fost doar în ultimii ani de viață dar bătrân, bolnav și ramolit niciodată. Cu doi ani înainte ca parșiva boală să-l angajeze permanent jucam împreună fotbal cu puștii de cinșpe ani din cartier pe terenul de bitum din curtea școlii. El, fost portar la TOB (echipa teatrului de operă și balet) pe vremuri apăra încă prea bine pentru pretențiile noii generații de anchilozați în fața calculatoarelor care fug în teren ca puii de Crevedia, buni la rotisor după doar trei săptămâni. Mai bine primea atunci un șut zdravăn în plină figură sau cădea cu capul de bară și rămânea acolo lat decât să se chinuie prin spitale cum a pățit-o ulterior. Poate murea liniștit, mortua est.. nu pe brațele mele în drum spre WC ! Dar nu bănuiam ce va urma că altfel îl racolam pentru echipa adversă pe Ștefan Dobai cel mai bun fotbalist român interbelic ce primise un timp interdicție de la autorități să șuteze cu piciorul stâng, deoarece când trăgea rupea plasa porții și spărgea capete prin tribună, putând fatalmente chiar ucide. Dobai Calul nemuritor așa cum și-l amintea tata dispăruse din nefericire definitiv dintre fotbaliști cu mulți ani înainte.
După interminabilul drum al crucii, chinuit de întrebări primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă las de fumat respectând una dintre rugămințile lui permanente, chiar dacă mă mai alimenta cu bani de țigări, iar al doilea a fost să plantez un copac. Nu era primul meu pom plantat dar era cel mai important. Am găsit un loc la stradă lângă drumul principal aflat în curs de asfaltare. După ce s-a asfaltat, s-au montat bordurile iar copacul meu a rămas acolo în rădăcini plătind chiria la stat pe veci, protejat fiind de lucrătorii primăriei ca o greșeală a naturii, fiind singurul copac apărut în oraș de mulți ani încoace. Pe atunci nu stiam sigur ce soi este. Vânzătorul de unde îl cumpărasem spunea că e plop, dar era tei toată ziua după frunzele cu aspect rotund lăbărțat, catifelate și de culoare verde mat. Aveam de acum teiul meu fără să-l merit. Eram deja liniștit și împăcat cu gândul că las totuși ceva pe lumea asta chiar de-o fi să dispar curând. Eram cel mai tare cetățean din cartier în sinea mea pentru că plantasem copacul iar acesta prindea rădăcini viguroase. Locul unde sădisem puiul de tei era vecin cu un stâlp metalic vopsit galben de care este agățat și acum un indicator de stație. Acolo opresc autobuzele pe care le folosesc frecvent pentru a ieși în oraș sau pentru alte drumuri, așa că aveam aproape zilnic ocazia de a urmări evoluția teiului pe care-l luasem de suflet.
Speriat de durerea surdă localizată în plămân și presat fiind de teama blestemului genetic am făcut primul drum nu la doctorii de care mă acrisem până puțeam a varză murată ci la ghicitorii în stele și în cărți, cu speranța în cerebel că aceștia îmi vor revela destinul implacabil.
Aproape de casă, pe strada Plantelor, una din străzile paralele pe care treceam des, se află un conac portocaliu cu arhitectură la modă în ultimii ani prin țară, cu porți mari metalice și cu semiluni pline de cocoșei aiuriți sau argintați prinse în vârf de acoperiș. La poartă, lângă niște tomberoane de gunoi furate pe care scria cu caractere albe „blocul OD7” ședea o țigancă tânără și frumoasă îmbrăcată policrom, cu părul împletit în două cozi groase și cu mulți puradei care s-au agățat languros de mine întrebând :
- Vrei o fată nenea? râzând și plescăind zgomotos, timp în care săreau isteric prin bălțile din fața porții de intrare spre curtea interioară a palatului.
- Nu vreau, că am și eu una de vârsta voastră acasă, vreau doar o ghicitoare în stele sau tarot .
Atunci, mângâindu-și părul blond platinat vopsit, tânăra începu a-mi zâmbi complice deschizând poarta și făcând un semn discret cu mâna stângă, așa cum ar fi pus punct și virgulă ca să o urmez în arc de cerc pe direcția ei de deplasare. Fusta-i lungă se învolbură, ridicându-se inerțial în același sens și un miros proaspăt de lavandă rămase în urmă combinat cu parfum de femeie. Curtea imensă pavată cu dale cărămizii era plină de mașini scumpe, unele pe jumătate dezmembrate, cu numere de înmatriculare străine sau fără numere. Într-un colț sub o umbrelă imensă furată de la o terasă din cartier pavajul era înroșit de sângele închegat al porcului sacrificat de curând, care mă îngrozise în noapte cu țipetele lui disperate. Aflasem că fusese și el furat deunăzi de pe drumuri, dintr-o localitate mărginașă. Conacul pe două etaje avea zeci de camere dar părea neterminat datorită geamurilor de termopan nefinalizate. Erau doar ramele albăstrii polimerice sau din aluminiu dar sticla lipsea la propriu aproape în întregime. Mai târziu am auzit că proprietarii au dat țeapă unei cutare firme iar meseriașii au fugit cu geamurile în spinare lăsând munca neterminată. Una peste alta căsoaia arăta ca un bordel imens care așteaptă fictiv legea prostituției. Fetele sechestrate rânjeau ademenitor printre rame și țevi cerșind abolirea legii nescrise a haremului din lipsă de clienți. Cereau învierea lui Soliman zis Magnificul, primul pașă care din fidelitate a pensionat definitiv haremul imperiului, și a iubitei lui până dincolo de moarte, scumpa Alexandra, cu nume de import Hürem, unica și definitiva lui iubire. .Nu am zărit pe acolo nici o plantă, floare sau copac, doar ziduri și pavaje.
Curiozitatea și repulsia acumulată față de doctori mă împingea pe urmele șerpoaicei blonde care zâmbea dinaintea Marii Porți ...de la intrare. Pe fața mea începuse să scrie cu majuscule prost iar când am vrut să renunț și să plec, tot alaiul mă trăgea de mâini și haine spre stăpâna casei, nevasta bulibașei cunoscută ca o somitate cu masterat între vrăjitoare. Ajuns cu alai, aproape luat pe sus până la camera tronului, sunt prezentat într-o limbă colorată măritei jupânese de către fiul ei cel mic care nu împlinise încă paisprezece ani. Camera de primire, destul de curată, era amenajată ca bucătărie și avea dotări mai multe decât trebuiesc într-o casă normală. Unele dintre ustensile și mașinării nici nu știu la ce ar putea folosi. Automatizare și robotizare completă: frigidere, proțapuri electrice, vibratoare, mixere, microunde, roboți, cuptoare, plasme, laptopuri.....
- Bani ai frumosule ? Mă întrebă matroana umflată ca un balon și cu cercei în urechi cât farfuriile de cafea de pe masă . –Bei o cafea ?
Salba cu bănuții de aur de la gât zornăia ca un șarpe cu clopoței.
- Nu prea am bani, am venit doar să văd cât ar costa destinul, pardon ghicitul. Vreau să știu cât mai am de trăit și din ce cauză o să mor chiar dacă am eu o bănuială. Mulțumesc pentru cafea.
Scoase atunci de sub masa rotundă cu picioare sculptate de leu, un craniu de cristal sclipitor care aproape că m-a hipnotizat prin perfecțiunea lucrăturii. O fi poate chiar al treișpelea, cel pierdut și căutat de secole cum spune legenda indiană. După ce îi face cinci minute masaj capilar, respirație gură la gură și se holbează prin toate găvanele transparente, mă privește apoi insistent și pătrunzător.
– Dă palma ! îmi ordonă grav, și cu o lupă imensă începu să analizeze toate liniile vieții mele trecute și viitoare.- Gata, văd, asta-i, o să crapi de bătrânețe la optzeci și șapte de ani ! Mulțumit ? Hai bagă banu, 300 euroi sau bolentinu și rămâi dator cu dobândă că n-am luat încă ajutorul social!. Dar îți fac reducere dacă stai două ore la masaj erotic!
-Ce vrei..,blondă sau brunetă ?
Mi-am smuls speriat palma din labele-i unsuroase și am șters-o cu viteză supersonică alergând disperat printre ceilalți membri ai clanului. Norocul meu a fost că marea poarta de la intrare rămăsese deschisă din telecomandă iar bărbații încă nu veniseră la conac, că altfel sigur mă întâlneam pe acolo cu dracu fără coarne dar cu săbii ninja.
Am alergat până am fost sigur că nu mă mai vede niciunul dintre urmăritori. Pe strada lor nu am mai trecut niciodată de atunci, mi-am lăsat barbă iar hainele care le purtam le-am dat de pomană unui amărât în amintirea străbunicului necunoscut, mort de tânăr pentru țară în nouăsuteșaișpe.
................................................................................................................................................
Ce este destinul până la urmă dacă nu drumul sinuos care ne este dat să-l urmăm? Drumul cu suișuri și coborâșuri fără o destinație clară. Mai poate fi vorba de liber arbitru atunci când există acest destin sau căutăm orbește linia trasată în palmă alegând doar calea dar ajungând la sfârșit de drum în același punct ?
Nu știu de ce trebuie să mai caut în neant răspunsuri pentru că cel mai simplu e să le găsesc direct în Biblie, trebuie neapărat să ghicesc limbajul codificat al Bibliei și să-mi explic singur vechile secrete, să dezleg codul meu personal până acum impenetrabil, ascuns acolo cine știe când și de cine.
Din păcate Drosnin, autorul celebrei cărți despre codul secret al Bibliei nu m-a ajutat prea mult cu explicațiile lui, iar în Biblie folosindu-i metodele de căutare, încă nu am reușit să-mi găsesc parola și user name-ul personal. O fi cheia în structura de ADN sau ARN, ascunsă bine printre lanțurile nucleotide sau plutește haotic printre miliardele de galaxii și universuri paralele. Poate este la unul dintre îngerii mei păzitori ? Cineva sau ceva trebuie să știe toate aceste răspunsuri !
Discuții de genul acesta aveam mereu cu teiul meu care după patru ani făcuse o coroană deasă și era susținut de o tulpină puternică iar durerea mea surdă ce mocnise o vreme în zona pulmonară aproape că încetase. Trecuse tot atâta timp de când îngropasem ultima țigară. Fotbal jucam săptămânal iar pe tata îl visam din ce în ce mai rar.
Mergeam cu emoție de fiecare dată la pomul care avea vârsta crucii de pe mormântul ce mă așteaptă nerăbdător cu masa pusă, să vin cu flori și lumânări aprinse în fiecare duminică la ora două fix. Când era prea cald, seara luam un bidon de apă plată transformat în stropitoare și îl hidratam sau doar îl răcoream. Odată l-am și botezat cu numele Teiu, stropindu-l cu apă sfințită luată de Bobotează de la una dintre zecile de biserici noi din cartier. Când era prea frig îl îmbrățișam și îl strângeam așa cum se încălzesc lupii prin Siberia, unul în altul și atunci îi simțeam respirația verde, proaspătă, pulverizând speranță.
Într-o zi un boschetar i-a retezat o cracă să facă focul , în altă zi o mașină l-a pleznit cu bara și atunci pentru prima oară a plâns. Plângea de ciudă cu sânge transparent ca un silicon produs din seva pământului ce îi oblojea rănile vindecându-le. Altă dată, plin de afișe electorale abia mai putea respira. Nervos le-am rupt cu râvnă și le-am oferit omului străzii să se încălzească .
- Să nu mai tai crăci din copacul ăsta.... E teiul meu. Îți dau lemne uscate și ziare câte vrei !
Vara când era cald și cantitatea de dioxid de carbon creștea, respira greoi iar frunzele i se ofileau înainte de vreme. Era sufocat de smogul cancerigen ce îneacă orașul a cărui populație se sinucide treptat, inconștient.
Dar și copacii se împușcă, nu-i așa ?
L-am rugat să reziste spunându-i că viața mea depinde de a lui și că fără el nu pot să mai trăiesc. Îl iubeam ca pe unicul fiu, așa cu frunzele pătate și pline de purici cum era. Oxigenul lui filtrat dumnezeiește prin laboratorul celest, zece tone de oxigen produs într-o viață de pom întreține viața fiind suficient pentru răsuflarea a cel puțin zece vieți de om.

Plecând la țară pentru câteva zile am descoperit că tanti, singura mătușă care mai este în viață știe să ghicească destinul în cărți. Am convins-o cu greu să îmi facă serviciul acesta pe care îl căutasem fără succes la alții. Și până la urmă mi-a ghicit și mi-a explicat pe gratis semnificațiile cărților mele, lucru pe care nu îl face de obicei pentru nimeni.
- Nu ai avut noroc deloc nepoate! îmi arătă mătușa.
- Þi-a ieșit frunză. Nu e deloc bine, uite As de frunza: e ghinion mare, uneori aduce si cu moartea da’ tot timpu’ inseamnă un sfârșit greu. Mai departe ia, uite… Valetul de frunză, tânarul rău, afurisit, gelos și bețiv care îți aține calea și mai ai și nouă tot de frunză care este boală, accident sau ghinion. N-am mai văzut în viața mea, nu am mai pomenit, ai mare grijă nepoate că-i dă rău! Doamne ferește!
După care a început să mă măsoare cu același dezinteres al doctorilor care se uitau la tata ca la un mort viu, a cărui speranță o haliseră cu poftă corbii.
Drumul spre casă l-am făcut într-un maxi-taxi zdrăngănitor și prăfuit, așa că mintea mea suna ca zarurile aruncate pe cutia de table. Satul era de nerecunoscut pentru că fiind aproape de oraș, multe conace apăruseră ca ciupercile după ploaie pe stânga și pe dreapta uliței înlocuind livezile și casele țărănești abandonate, iar manelismul asigura fondurile sonore și vizuale. Atmosfera și aerul începuse să se strice, copiii și tinerii lipseau și doar bătrânii cu gardurile lor dărăpănate și cu coasele la spinare mai îmi aminteau vag de vacanțele petrecute aici pe vremea bunicilor.
– De ce nu mi-o fi spus tanti ziua exactă când o să crăp? Nu-i nimic că are un iphone iar la ora asta e cu caprele la păscut, trebuie să răspundă.
Þîrr..țîrr...Da alo, eu alo..ea alo, alo și ocupat.
S-a închis, e clar nu știe pe ce buton să apese. O sun mai târziu când o veni acasă de la islaz.
M-au năpădit atunci pe drumul ăla, toate scenariile legate de apropiatul meu sfârșit inexorabil, iar moartea devenise obiectul unei dorințe oarbe. Suferința, miile de mizerii trupești care descurajează pe bolnav de a mai încerca să urce din nou panta: te saturi de încercările care sunt tot atîtea curse, de puterile șovăitoare, de elanurile frânte, de necontenita așteptare a următoarei crize, de teama că nu mai poți ajunge la toaletă, de frica de leșin, de rușinea neputinței.
Mă spionam: durerea surdă din piept fusese oare o jenă trecătoare, consecința unui meci de tenis, al unei lovituri, sau trebuia să mă aștept la chinurile pătimite de tata.
M-am convins că decât să mor atins de boală sau strivit de mașini ca râma după ploaie mai bine plec în jungla africană să provoc un tigru la trântă, ori să îi fur prada sau tigroaica că sigur nu scap, dar și mai bine găsesc prin pădurile noastre un urs carpatin sau o ursoaică cu pui, le trag șuturi la fund și să vezi atunci prăpăd, ce rost mai are să cheltuiesc bani aiurea prin lumi exotice că tot nu am, sau dacă tot e să crăp, îl atrag atunci pe prietenul meu la un tenis pe viață și pe moarte, iar eu o să aleg a doua variantă și îi las lui viața. Dacă nu pleznesc pe teren în decisiv la trei din cinci seturi ca la Roland Garros sigur cad definitiv după a zecea bere cu coniac de după,.. .
-Bă hombre viața e ca o avalanșă pe care trebuie să o înfrunți neîncetat! mă încurajam eu dezorientat dar reveneam repede la gândurile negre care mă dominau.
Da.. cred că mai sigur e să merg la munte și să opresc avalanșa cu pieptul dezvelit, sau să schiez fără cască pe coama ei imprevizibilă, însă, cel mai bine ar fi să-mi invit tandru iubita la o partidă de amor nebun ca în tinerețe de șapte ori pe noapte. Mai o șampanie, mai un rom cu pepsi, un dans nebun, moarte sigură. Sau să plec iarna pe mare până la turci cu hidrobicicleta, că sigur dau de o furtună criminală.
Trebuie să găsesc repede cea mai bună soluție ca să nu ajung ca tata dependent de cadre medicale cu minți pipernicite, cu mâini nepricepute și cu buzunare încăpătoare și cifrate.
Un amic, Pedros, un român plecat la englezi, adică tot un Petrică de-al nostru, trăia cu aceeași nemiloasă boală în Londra de vreo cinci ani, fiind mult mai grav bolnav la început decât era tata înainte de tratament. Avea metastaze multiple chiar din momentul când i-au găsit carcinomu’ epidermoid. M-a îmbărbătat și mi-a trimis gratis, for free de acolo un kilogram de goji berry pentru moșul meu, dar tot degeaba. La necaz noi românii ne mai și ajutăm între noi, dar Pedros abia se mai putea ajuta pe el și cu toate acestea a fost un real sprijin material și moral pentru sute de bolnavi de cancer. Ce suflet doamne!
Punct...am găsit, cel mai bine e să mă las la mâna unei doctorițe tinere și frumoase de la cel mai mare spital de stat din oraș, de la municipal, moarte mai sigură nu cred că există.

Era o zi întunecată de noiembrie. Ploaia agasantă se transformase în lapoviță și ninsoare. Fulgii mari făceau miting pe străzi fără să ceară aprobare de la primărie. Ningea prematur cu gândurile mele. Teiu mă aștepta trosnind nervos în bătaia vântului din toate încheieturile. Avea două lacrimi încleiate pe tulpină cam la nivelul ochilor mei. Mă pregăteam să-i spun ce am făcut la mătușa când, cu urechea pâlnie la inima lui aud un ecou înfundat ca un scheunat ce venea parcă din Infern. Mâzgă pe asfalt și negură în sufletul meu. Pe trecerea de pietoni traversa civilizat după ce tocmai coborâse din autobuz, un câine maidanez maroniu deschis, lățos și cu urechile lăsate. De nicăieri apăru un bolid care lovi animalul și pierdu controlul derapând cu viteză pe direcția noastră. Am sărit atunci instinctiv ca dintr-un arc în spatele teiului meu cu tulpina groasă. Câinele dispăru târându-se chinuit cu coada între picioare și schelălăind sinistru. Mașina turbată, cu botul ca un topor imens spulberă stâlpul metalic indicator oprindu-se în Teiu și retezându-l. O femeie care aștepta autobuzul ocoli impactul fatal și privi apoi nemișcată și albă ca o statuie de marmură cu ochii spre cer. Pe portiera șifonată deschisă automat de șocul devastator, abia coborî cu fața tumefiată un tânăr care duhnea a drojdie. Cu greu se putea ține în picioare dar înjura oribil și provocator horcăind spasmodic sânge.
- ... câinele mă-ti..Băga-mi-aș în mă-ta de copac și în ăla care te-a pus aici... Mă f.., mă piș pe voi căcaților ! Știți voi cine sunt eu mă ?
Era băiatul cel mic al vrăjitoarei de la conacul portocaliu. Se făcuse mare.
Imagini de coșmar mi se derulau prin fața ochilor. Privirea și auzul nu mai suportau agresiunea iar o durere completă mă cuprinse cu tremur epileptic. Îmi pierdusem mințile, pentru că în loc să sun la salvare mă pregăteam să îl lovesc cu disperare, cu inconștientă, dar înainte ca pumnul să plece vindicativ, tânărul căzu singur și fără suflare. Copacul mi-a salvat atunci și libertatea. Teiu murise pentru mine cu două secole mai devreme.

Nu voiam să mor, dar nici să mai trăiesc. Voiam doar să dorm un somn lung criogenic de o sută de ani și să mă trezesc pe o planetă verde lângă puii teiului meu, și înconjurat doar de animale în pădurea de tei. Aș fi privit și un tzunami drept în ochii lui albastri, până în adânc, sau aș fi zburat liniștit fără parapantă de pe crestele înzăpezite etern ale Făgărașului.
...Prea simplu, prea trist, prea banal...
Trebuia să înfrunt fără frică viața. Adică să îmi duc singur crucea, cu pasiune și speranță ca părintele meu până la final.

A dormi nu înseamnă a trăi, dar nici a muri!