„La început a fost Cuvântul, iar Cuvântul era Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul... Și cuvântul a luat trup!” Numele trupului despre care e vorba ar putea fi Ianus. Și acest trup, ce formează însuși Axis Mundi, sprijinea cândva pe el un cap cu două fețe privind în direcții opuse; una spre trecut, cealaltă către viitor. La Începuturi capul unea, opunându-i pe gemenii divini: Marele Dragon Alb și Marele Dragon Roșu. Acum, cele două fețe ale lui Ianus sunt iarăși gemene, adică identice; un bărbat aspru cu plete și barbă, de sub ale cărui sprâncene stufoase și ușor încruntate misterul privește împăcat lumea. Aceasta pare un haos, dar totul evoluează întocmai cum e scris! Cele două chipuri par omenești la înfățișare, dar un inițiat vede în ele aceiași doi șerpi, de pe caducelul lui Hermes ori de pe cârja episcopală, ce pornesc dintr-un singur trup comun – Dacia Hiperboreea.
- Cine ești tu?
- Cândva mi se spunea Mihai Viteazul, domn al Þării Românești, Moldovei și a toată Ungrovlahia
- Ohooo, așa mare ai fost? N-am auzit de tine!
- Mă rog... Dar tu cine ești?
- Hmm... Ai mei îmi spuneau Diurpaneus. Străinii, Decebal!
- Cuuum? Nu se poate! Păi ești strămoșul meu?
- Nu cred… Þi-am zis, n-am auzit de tine. Și nici de împărăția ta!
- Nu ți-e dor de trupul tău?
- Trupul meu… e pe undeva pe lângă Sarmisegetusa. Trupul meu e pământul sfânt al Daciei! Ai auzit de ea?
- Daa... Acum e și trupul meu, care se află cam tot pe acolo... Pe la Câmpia Turzii! Dar acum i se spune altfel.
- Ce vrei să insinuiezi? Dacia nu mai există?
- S-ar putea spune și așa… După ce și-a pierdut capul, trupul Daciei a devenit hrană pentru lupi. Au venit din toate părțile și l-au tot sfârtecat.
Prima dintre haite o cunoști, au fost romanii; după ce au pângărit-o, i-au mai zis, o vreme, la fel ca înainte, dar, treptat, a devenit o Romanie ce cuprindea cam toate pământurile tracilor, de o parte și alta a fluviului. Să i se uite numele, poporului ei nu i-au mai zis geți, ci goți. Și după ei, trupul tău nu s-a mai numit Dacia sau Geția, ci Goția. Apoi au venit alte haite și ea s-a numit, pe rând, Avaria, Gepizia, Cumania, Slavia...
Acum, părții de jos de la câmpie i se spune Valahia sau Þara Românească; o parte a pământurilor din jurul vechii capitale formează Transilvania; din teritoriile ce se întindeau până dincolo de Nipru în stepă și la nord de Pont au mai rămas o mică parte, care se cheamă Moldova. Alte haite se lăcomesc acum și la ele dinspre toate punctele cardinale! Dinspre răsărit, miazăzi și miazănoapte își tot înfig colții tătarii, polonii, turcii și rușii, iar dinspre apus nemții și ungurii.
- Hmm... N-am auzit de niciunii!
Mai bine, sunt mai răi ca romanii! Ãia, așa amestecați, măcar erau de-ai noștri. Dar nu s-a pierdut speranța și nici amintirea Vechii Dacii... Urmași de-ai tăi au tot încercat să o refacă și ultimul dintre ei sacrificat am fost eu. Încercând să-ți calc pe urme, mărite rege erou, am reușit să adun cele trei provincii sub un singur sceptru, cu capitala la Apulum, căreia i se spune, acum, Alba Iulia. Dar, ca și tine, am fost trădat, în spatele complotului stând popii de la Roma. Capul meu se află la Târgoviște, în vechea capitală a Valahiei.
- Nu te tânguii, istoria ne-a trimis ofrandă la Zamolxe să o ierte pentru toate păcatele ei.Izbândă ta a renăscut încrederea că se poate, cea mai bună hrană pentru generațiile care vor veni. Dacă nu v-ați pierdut memoria și speranța nimic nu e pierdut!
- Tocmai de aia am făcut-o! Nu mai știam cine suntem... Ni se spune în atâtea feluri, că habar nu mai avem dacă, sau cât mai suntem daci. Ni se spune în atâtea feluri că, pentru a le sfida veneticilor trufia, unii dintre noi își spun romani.
Dar, după ce mi-am împlinit pohta ce-am pohtit, ca prin minune, toți străinii și-au amintit cine suntem. Prin cancelariile lor mă numesc, cu ură, „Dacul cel Rău”; și așa o să ne spună tuturor, măcar din când în când, de câte ori îi vom face să se teamă de noi. Și asta e, poate, la fel de important ca și îndrăzneala de a renaște, pentru o clipă, Dacia Măriei Tale!
- E tragic, dar tămăduitor ceeace spui… După atâta minciună mă bucur că nu m-ați uitat! Să știi că, atunci, am facut tot ce a fost posibil... Dar Cerul mi-a fost împotrivă. Cât m-am mai zbătut să adun, iarăși, la un loc pământurile Panoniei, Daciei, Moesiei și să refac marea stăpânire a lui Burebista! Dar romanii, sfătuiți de greci, erau mult prea puternici, în plină glorie; cei pe care am vrut să-i iau alături de mine, mult prea slabi și speriați.
- Îți cunoaștem faptele mărite rege! Știm cât te-ai luptat cu ei și că i-ai ținut la respect peste douăzeci de ani, că i-ai forțat să încheie cu tine păci umilitoare...
- Păcat de toate acele victorii! Dacă zeul mi-a fost împotrivă... Imaginează-ți cum ar fi arătat lumea dacă reușam alianța aia cu Pacorus al Partiei! Îi luam din două părți, eu dinspre Dunăre direct către Roma, iar el prin Iudeea până în Egipt, tăindu-le aprovizionarea cu grâne. Apoi, dacă “fugarii” ăia trimiși în Moesia, unde se afla Traian, reușau să-l asasineze...
Am încercat să construiesc un front antiroman de la Rin până în Partia, având Dacia în centrul său, dar nu s-a putut. Lăsând la o parte trădarea, cea mai grea lovitură nu am primit-o de la romani, ci de la iarnă. Atunci în campania din 102, pe care o gândisem să fie decisivă, i-am lăsat să avanseze spre Sarmisegetusa și, împreună cu sarmații, am declanșat un raid la sud de fluviu pentru a distruge garnizoanele de acolo, a le bloca aprovizionarea și a-i încercui. Ar fi urmat atacul final asupra Romei... Dar a venit, din senin, un val de căldură, gheața a cedat și aproape întreaga armată mi s-a înecat în Dunăre. Atunci am înțeles că soarta îmi era potrivnică și că zeul l-a ales pe Traian.
- Ai obținut, totuși, o pace care făcea cât o victorie... Lumea s-a tot întrebat: de ce ai mai continuat expedițiile alea peste Fluviu și în Panonia?
- Crezi că nu mi-ar fi plăcut să mă odihnesc? Știam că pacea era provizorie, romanii aveau prea mare nevoie de aurul, bogățiile și soldații Daciei. Dar, mai ales, se temeau de noi! Mi-am forțat norocul, am încercat să dezlănțui o răscoală generalizată, în peninsulă, a întregii lumi tracice, a cetăților de pe malurile Pontului și până la Adriatica.
- Spui că romanii se temeau de daci... De unde teama asta, cine o cultiva și întreținea?
- Grecii! Toată istoria lor, frumos împachetată cultural, e un expansionism feroce, o tentativă de a ne eclipsa pe noi tracii, de a ne submina pentru a ni se substitui spre a putea domina și stăpânii lumea. Tocmai această competiție împotriva noastră le-a potențat inițiativele și acțiunile ce-au dus, într-un final, la formarea strălucitei lor civilizații!
- Nu prea înțeleg: nu poți fi mai explicit?
- O să încerc… Cum știi, noi am fost al doilea neam ca mărime după inzi. Ne-am aparținut unii altora, dar nu am fost uniți într-o organizare de tip centralizat. Toți am privit către același Centru Spiritual Unic, care era Sarmisegetusa, dar am avut mai multe capitale politico-administrative în jurul cărora se grupau neamuri de-ale noastre sub forma unor, hai să-i zicem, formațiuni statale cu configurație variabilă și temporară. Altfel spus, dacă ar fi să luăm albinele drept exemplu, neamul nostru a fost o stupină, care a roit spiritual în jurul unei capitale unice, aflate pe axis mundi. Dar din punct de vedere politico-administrativ, am roit și în jurul câtorva centre puternice. Una dintre aceste mari roiri ale noastre, între cele trei mări, a fost Tracia. Capitala ei, cetatea Troia, fiind cucerită și distrusă de către ahei în urma cunoscutelor războaie, am primit prima grea lovitură. Un mare centru de-al nostru de roire dispărând, Tracia începea să se dezintegreze că nici nu știu dacă, astăzi, o mai fi existând ceva din ea. Slăbindu-ne rezistența, le-a fost mai ușor să ne domine, pe rând, și așa au ajuns stăpânii peninsulei.
La fel au făcut și cu Pella, capitala imensului imperiu al lui Alexandru Macedon.
- Nu mă gândisem niciodată la asta, foarte interesant ce-mi spui!
- Să scape de sub dominația lor, o parte dintre aceste neamuri au roit în peninsula Italică.E cunoscutul episod, simbolic reprezentat de tracul Enea, ginerele lui Priam, care după căderea Troiei se salvează, întemeind Roma. În realitate e vorba de cele trei triburi tracice cunoscute, latinii, sabinii și etruscii pe care s-au întemeiat, mai întâi, regatul și apoi republica! Roma a devenit, astfel, un alt mare centru de roire a noastră care, cu timpul, a ajuns și ea Imperiu.
- Deci e corect… Așa știam și eu că s-a întemeiat!
- Nefiind în stare să-i facă față cu mijloace miltare, grecii au gândit un alt “cal troian” pe care l-au introdus, de astă dată, în Cetatea Eternă. Peste noapte i-au făcut pe troieni greci și au inventat, astfel, uriașa diversiune cum că ei sunt întemeietorii Romei! Și-au creat, prin asta, statutul privilegiat de părinte mai înțelept pe care copilul trebuie să-l asculte! Mimând umilința, au penetrat familii aristocratice și au devenit prezențe notabile în rafinatele cercuri culturale și religioase, precum și instituții de putere! După ce s-au instalat bine, de acolo au pus ochii și pe noi, dacii.
-Acum înțeleg perfect! Și ce nu reușiseră să facă cu Alexandru, adică să-l pornească împotriva Daciei, au reușit, prin abile intrigi, cu Traian.
- De fapt pe ei îi interesa să dea lovitura de grație lumii tracice distrugând, prin intermediul romanilor, centrul ei spiritual, Sarmisegetusa.
- Astfel se și explică de ce s-au oprit după ce au ocupat numai o mică parte a Daciei!
- Fără central ei spiritual, restul țării, ca și întreaga lume tracă, s-ar fi dezintegrat de la sine, lucru care, de altfel, așa cum spui s-a și întâmplat!
- Tracii, aproape, nu mai există decât în cartea de istorie!
- Am încercat să le slăbesc influența, acolo în inima Imperiului, prin oameni rămași din tată-n fiu de pe vrema lui Burebista, când reușiserăm cea mai masivă infiltrare. A lucrat tare bine Acornyon! Dar nu prea mi-a ieșt ce gândeam. Marele Preot a avut, chiar, o întâlnire cu Traian, căruia i-au explicat cum ședeau lucrurile, avertizându-l că, după dispariția noastră, ar fi urmat Roma. Au mai discutat ei și alte lucruri ce mi-au rămas necunoscute… Și astăzi mă întreb dacă vor fi avut vreo legătură cu trădarea ce s-a pus la cale!
- Se poate spune că, într-un fel, ai fost răzbunat. După domnia ta au continuat raidurile dacilor liberi și a aliaților dincolo de Dunăre, până în inima Imperiului. Dintre cei intrați în armata romană ori trimiși drept coloniști mulți au ajuns generali, consuli și senatori, iar unii chiar cezari. Se zice că mai mult de jumătate dintre împărații Romei au fost din neamul nostru.
Primul dintre ei, Maximin Trax, un bărbat impunător de peste doi metri, care consuma zilnic opsprezece kile de carne și douăzeci și șapte de litrii de vin; din comandant al legiunilor din Panonia e proclamat de către soldați împărat. Atacă Italia dinspre nord, stârnind groază la Roma, dar prin trădare e asasinat la Aquileea
- I-auzi!
- Pe la anul 260, Regalian, strănepot de-al tău și continuator al dinastiei regale, se revoltă în fruntea trupelor de la Dunăre, din Moesia și Panonia și se proclamă împărat. Cu sprijinul carpilor și ale celorlalte triburi ale dacilor din regiunile libere înfrânge legiunile trimise de Gallienus și eliberează Dacia. Prin victoriile sale, practic, îi obligă pe romanii să se retragă la sud de fluviu, dar, oficial, vor recunoaște abandonarea Daciei abia peste vreo cincisprezece ani, sub împăratul Marc Aurelian și el tot de origine tracă. Ca un semnal evident al acestei “eliberări”, Regalian, bate monedă proprie.
- Formidabil! Nu-mi vine să cred, chiar a fost eliberată? Și după el cine a ajuns rege?
- Dacia nu a mai avut niciodată un rege de talia măriei tale, ci numai căpetenii locale. Toți cei care s-au impus drept conducători cunoscuți ai vremii au provenit din rândul legiunilor romane și au intrat în istorie ca împărați de neam dac ai Imperiului.
Poate cel mai remarcabil și devotat neamului său a fost Galerius! Și el și nepotul erau din Romula, olteni ca și mine cum ni se spune acum celor din acea parte de țară. Bărbat puternic și frumos, se căsătorește cu fiica lui Dioclețian și, ajuns împărat, îi înfrânge pe perși cu o armată formată aproape exclusiv din daci. În cinstea acestei strălucite victorii ridică la Salonic, unde își avea reședința, un Arc de Triumf pe ale cărui metope sunt reprezentate legiunile de daci triumfători. Monumentul e o replică, peste timp, la Columna lui Traian, un omagiu adus acelui brav popor cândva răstignit, care își regăsește forța să se ridice victorios, să preia Imperiul și să domine lumea antică. Prin el, se poate spune, Dacia se identifică cu Roma; neamurile trace roiesc, din nou, în jurul ei!
Deoarece majoritatea populației era formată din traco-daci, iar legiunile și marii comandanți ai Armatei Romane erau din rândul lor, cu acordul senatului, Galerius îi schimbă denumirea, numindu-l Imperiul Dacic. Se oficializează drapelul nostru, dragonul cu cap de lup colorat în roșu, galben, albastru și credința zamolxiană, iar documentele erau redactate inițial în limba dacă, latina vulgară, și apoi rescrise în latina cultă. Îi tratează pe romani la fel cum îi tratase Traian pe dacii învinși, obligându-i să plătească și ei impozite și dări.
- O parte din visul meu…
- Pentru faptele sale a intrat în orația populară, fiind pomenit cu mult respect și dragoste, de la Galer, drept “Ler Împărat”.
- Strașnic bărbat… Ãsta da, un dac adevărat! Dacă toți ar fi fost ca el… Cu asemenea oameni, nu aș fi fost învins de nimeni, niciodată! Când te ascult, îmi simt sufletul cum mi se răcorește!
- Zamolxianismul nostru, căruia și pe vremea ta și acum i se spune creștinism, a început să dea roade.Pentru că tot noi am dăruit Romei și pe primul împărat creștin, pe Constantin cel Mare. Sub semnul crucii, el și-a învins toți inamicii. De aceea, în anul 313 a dat un edict prin care creștinismul devine credință liberă în Imperiu.
- Nu cred că îmi amintesc ceva despre creștinism…
- O să vorbim și despre el! Apoi, Constantin, mai face un lucru extraordinar: mută capitala mai aproape, pe aici prin părțile noastre, în Byzantion, oraș pe care îl va numi Constantinopol și va deveni centrul creștinătății. Și foarte important, întărește legăturile cu teritoriile de peste Dunăre, reconstruind, în acest scop, marele pod de la Drobeta, reface limesul și consolidează castrele și cetățile existente. Își afirmă și el deschis apartenența la neamul nostru, construind, la Roma, un superb Arc de Triumf în care încorporează opt uriașe statui de daci. Probabil, ca să te răzbune, distruge uriașa friză, de peste treizeci de metri, a lui Traian din For; îi aruncă capul pe undeva prin Tibru, după al tău, iar resturile ei le încorporează în mausoleul său. Merge până acolo încât împodobește cu scene din luptele dacilor săi până și sarcofagul mamei, împărăteasa Elena.
- Capul meu! Da… nu am avut de ales. Ca să nu fiu târât în lanțuri, în urma carului triumfal al lui Traian prin toată Roma, cum au făcut cu Iugurta, regale numizilor și cu Vercingetorix al galilor, am apelat la gestul ăla extrem. Cât despre pod… Multe mi s-au mai tras și de la podul ăsta!
- Da… Toată lumea îi spune Podul lui Apollodor din Damasc, construit din ordinal lui Traian. Dar, eu nu cred că el e autorul acestei capodopere arhitectonice a vremii! Era imposibil să nu se laude cu el, reprezentându-l pe Columnă! După cum se poate vedea acolo, romanii, traversează fluvial pe pod de vase.
- Ai dreptate! Mare minciună: podul exista de pe vremea lui Burebista! A fost elementul central al stăpânirii sale de o parte și de alta a Fluviului. Oamenii mei i-au dat foc, să împiedicăm accesul legiunilor romane! A ars numai structura de lemn pe care, ei, au refăcut-o în preajma celui de-al doilea război. Au mai existat și alte poduri, nu de asemenea dimensiuni, mai în sus către Dunărea Mijlocie!
- Așa mă gândeam și eu… Dar, ca să reiau firul povestirii: după Constantin, de aici, din Imperiul de Răsărit, se va exercita întreaga conducere. S-ar putea scrie un întreg manual de istorie cu numele împăraților de neam traco – dac prin care, de la Roma sau Constantinopole, aproape opt sute de ani, am fost stăpânii Imperiului și ai lumii antice. Cei mai mulți s-au regăsit în dinastiile teodosiană și iustiniană! Printre cei mai reprezentativi: Iulian Apostatul, Valens, Grațian, Teodosie cel Mare, firesc Iustinian etc. Lor li se adaugă alții tot de-ai noștri, dar cărora li se spune de neam got; mă gândesc la Athanaric, cel care, nemaiputând face față invaziei hunilor, primește îngăduința Împăratului să treacă Dunărea și să se așeze în mijlocul Imperiului. Apoi, Alaric, cel care cucerește Roma și o stăpânește mai departe Odoacru și Theodoric, care întemeiază chiar un regat.
- După nume, par a fi arieni de-ai noștri. Dacă mai erau și blonzi, cu ochi albaștri…
- Există un istoric, pe nume Iordanes, care a scris o lucrarea, “Getica” unde se susține că geții și goții erau două denumiri ce se refereau la același neam. Aproape toți, însă, se feresc să ia în seamă cele spuse acolo, preferând să creadă că e vorba de două neamuri diferite.
- Mi se pare cunoscut: așa se îndoiau, și pe vremea mea, că frigienii, bithinienii, lidienii etc ar fi neamuri cu noi! Și vrei să spui că, prin împărații ăștia ai noștri, am reușit să scăpăm de greci și de romani și am devenit, din nou, stăpânii peninsulei?
- Lucrurile sunt ceva mai încurcate! Imperiul s-a împărțit în două părți: cel cu capitala la Constantinopol, considerat “A Doua Romă”, s-a numit Imperiul de Răsărit, despre care se poate spune că, până pe la șase sute și ceva, având în vedere originea dinastiilor, a fost de neam traco-dac. Locuitorii ei își spuneau romei, iar țării Romania; părții rămase cu capitala la Roma i s-a spus Imperiul de Apus. Marile decizii se luau, însă, la Constantinopol.
- Ahaa... Cum se joacă istoria! Trufașa Romă a rămas, dar își trăiește umilința de a avea numai un rol secundar.
- Aș spune chiar mai rău! După cucerire, a fost și abandonată, împărații mutându-și reședința la Ravena. Legat de jocul istoriei, și altceva merită remarcat. I-a fost dat neamului nostru să-i fim părtași la naștere, dar și la înmormântare.
- Nu înțeleg!
- Ne putem mândrii cu atâția cezari pe care i i-am dat, dar și cu un general de excepție despre care e greu să spui dacă a fost mai mult diplomat sau militar. Numele lui e Flavius Aetus și s-a născut la Durostor, ajungând în fruntea trupelor din Galia și regent al Imperiului. În acea vreme, dinspre stepele asiatice s-au ridicat hunii, care au măturat totul în calea lor ajungând, sub Attila, una din marile personalități ale istoriei, să devasteze inclusiv întreaga Galie.
Legat de căpetenia hună printr-o veche relație de prietenie, Aetius organizează o coaliție împotriva sa și îl înfrânge, în urma unei sângeroase bătălii, pe Câmpiile Catalune. Rezistă, probabil ca nimeni altul în viitor, ispitei de a se încununa cu laurii de Aetus Attiloctonul și, din considerente politice, îl învinge dar nu-l zdrobește. Anul următor, însă, căpetenia hună, în fruntea altei cualiții, atacă din nou și amenință cu ocuparea Romei. Aetius, cu o armată insuficientă și fără aliați preferă confruntării militare o înțelegere pașnică. Rămas singur pentru că Împăratul fugise, îl trimite pe papa să-l întâmpine și să-i ofere aur în schimbul păcii, salvând pentru a doua și ultima oară Imperiul.
- Stai așa... Asta mă interesează cel mai mult, ultima oară spui?
- La câteva luni Attila moare otrăvit, se pare, chiar în noaptea nunții. Scăpat de formidabilul pericol și invidios că îl concura, Împăratul, pus la cale de sfetnici, decide să îl înlăture. Aetius e chemat la palat și înjunghiat de complotiști. Muribund reușește, totuși, să i se adreseze: „Stăpâne, nu știu ce motive ai avut să faci asta, dar cred că te-ai purtat ca un om care tocmai și-a tăiat mâna dreaptă cu cea stângă.”
S-a spus despre el că a fost ultimul mare diplomat și general al Romei! La puțin timp și Împăratul e ucis de aceeași complotiști, iar două decenii mai târziu Imperiul de Apus dispare pentru totdeauna din istorie. Italia și Roma ajung o biată prefectură după ce, Belizarie, le scoate de la barbari.
- Cutremurător… Sfântă ingratitudine! Și cu Imperiul de Răsărit ce s-a întâmplat?
- Prin manevrele și diversiunile îndelung exersate, de astă dată folosind creștinismul drept „cal troian”, l-au acaparat grecii, istoria lor identificându-se cu a Imperiului Bizantin cum se va numi încă vreo opt sute de ani. Împărații se vor proclama basilei. Dintre aceștia, aproape două sute de ani, a mai stăpânit o dinastie macedoneană.
- Și neamurile noastre nu au mai ridicat niciun general ori împărat care să-l recupereze?
- Au mai fost câteva tentative, cea mai însemnată fiind cea a fraților Asănești. Dar aici e mai mult de povestit! Imperiul slăbind, au pătruns mai multe populații, care s-au suprapus peste structurile daco-romane. Cei mai influenți și numeroși au fost slavii care s-au așezat în spațiul numit cândva Moesia și au constituit state de sine stătătoare, cele mai puternice fiind cel al serbilor și al bulgarilor. Supraviețuitorii din neamurile noastre au asimilat influențe din partea celor veniți și acum se numesc vlahi.
În urmă cu vreo patru secole erau, însă, destul de numeroși, încât să se revolte împotriva stăpânirii grecești. Doi frați vlahi, Petru și Ioan, s-au ridicat din zona munților Hemus, refuzând să le mai plătească dări bizantinilor. Inițial, ei sunt înfrânți, dar revin cu ajutor de peste Fluviu, zdrobesc armatele Împăratului și ajung stăpâni între Dunăre și munții Balcani. După ei, fratele mai mic, Ioniță Asan, reușește să extindă granițele și fiind recunoscut atât de către Bizanț, cât și de către Papa întemeiază de o parte și de cealaltă a fluviului un adevărat imperiu vlah.
- Extraordinar, un nou imperiu! Vlah… adică tot dac! Nu-mi pot stăpâni uimirea: cum de o fi fost posibil, două imperii vecine?
- Ioniță intenționa să atace Constantinopolul. Dar nu a mai apucat pentru că a fost ocupat de către cruciați, dar asta e altă tărășenie! Până la urmă, Asan e ucis în urma unui complot și toată construcția lui se dezmembrează în stătulețe mai mici care vor fi cucerite de turci.
- Turci? Alt neam de care n-am auzit!
- Da, s-au ridicat tot dinspre stepele asiatice, sau stabilit în Anatolia și au ajuns superputere imperială. Au cucerit Constantinopol, i-au schimbat numele și l-au făcut-o capitala lor, luând locul Bizanțului. Cred că au reprezentat cea mai mare umilință pentru greci deoarece, turcii, au ajuns stăpâni chiar și peste Olimp. Ei sunt cei care controlează acum, de la distanță, și peste ceeace era cândva Dacia, urmașii tăi plătindu-le tribut pentru a fi lăsați în pace.
După dispariția Imperiului conducătorii formațiunilor politice din spațiul nostru dacic s-au numit Domni, de la „Domini”, fiecare considerându-se și împărat al Bizanțului.
- Hmm, e ceva... Dar ne-au făcut și un bine turcii ăștia, că ne-au scăpat de greci!
- Așa s-ar părea, dar nu am avut noi norocul ăsta. De frica turcilor s-au bulibășit și pripășit pe la noi. E plină țara de ei, și ne putem aștepta la orice! Nu știu dacă nu le-o da prin cap să încerce să întemeieze pe pământul nostru o altă Grecie...
- Și acum, turcilor ăstora nu mai este nimeni să le țină piept?
- Primul, care a reușit să le dea o papară, aici în Balcani, a fost un înaintași al meu, Mircea! Chiar și eu am încercat. I-am bătut măr la Călugăreni, undeva în partea getică, într-o zonă nămoloasă, dar asta nu a fost decât o picătură într-un ocean. I-am înghesuit către un pod și i-am înecat în Neajlov. O vreme ne-or lăsat în pace…
- Înseamnă că ai fost curajos…
- Ohooo… M-am bătut și cu urmașii lui Attila!
- Păi nu i-a terminat Aetius? Ãștia cine, naiba, or mai fi?
- Ungurii, veniți de aiurea pe caii lor sălbatici, dar care se revendică îndreptățiți să stăpânească partea dinspre Tisa, cu Apusenii și podișul central al Daciei, inclusive regiunea unde se afla, pe vremea ta, Sarmisegetusa. Au neobrăzarea să declare peste tot că, atunci când au venit ei, nu mai era picior de dac în regiune. Dar i-am lămurit eu cum stau lucrurile la Șelimbăr și le-am arătat cine e adevăratul stăpân și că dacii nu au pierit.
- Ce pot să mai zic, ești mare! Și cu ăștia te-ai bătut… Mă bucur să te cunosc. Parcă mă văd în tine, la fel de îndrăzneț și de nebun, când eram tânăr!
- Din păcate, despre toate aceste glorioase fapte ale neamului nostru, foarte puțini mai știu în ziua de azi câte ceva. Cineva se tot străduie, de câteva sute de ani, să ne șteargă de pe hartă și din conștiința umanității.
Pentru că nu știu, altfel, cum se explică unele ciudățenii care îi intrigă pe cercetătorii de bună credință într-ale istoriei. Despre Traian, care a fost poate cel mai mare împărat după Alexandru Macedon, nu se găsește mai nimic în istoriografia scrisă, până și jurnalul său unde povestea despre războaiele tale cu el fiind de negăsit. Peste trecutul nostrum cineva a împrăștiat o ceață. Nu pot fi culese decât, cu mare greutate, fragmente minore și contradictorii de informații consemnate, unele răuvoitor și tendențios, prin memorii și scrieri, mai de grabă, ale unor anonimi!
Au dispărut lucrări fundamentale, foarte cunoscute la vremea lor, și au fost puse în circulație tot felul de falsuri! Nu se mai știe nimic despre lucrarea “Getica” scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian ori despre o alta cu același titlu, aparținând nepotului său Dios Cassius Coceianus. “Istoria geților” scrisă de renumitul prelat Dios Chrysostomos, supranumit Ioan Gură de Aur, parcă s-a evaporat. Din atât de documentata “Istoria romanilor”, în douăzeci și patru de volume, a alexandrianului Appianus lipsește doar volumul referitor la geto-daci. Până și din opera marelui poet Ovidiu au dispărut numai versurile scrise în limba getă!
Nu se știe la ordinal cui au apărut puzderie de hărți și atlase unde peste teritoriul Vechii Dacii e scris cu majuscule “Hungarya” ori “Imperiul Bulgar” și ce-o mai urma.
- Tu cunoști trecutul, eu văd în viitor. Vorbeai de creștinism… Stai liniștit, Zamolxe are grijă de noi. Vom fi mai mult decât am fost la Începuturi! Din lumina dacică s-au născut șacalii și haite de șacalii sfâșie lumina Ei, se ospătează și nuntesc ca să-l renască pe Marele Lup Alb al Împărăției Cerului și Pământului...
În sfârșit, norii își vărsară tot focul și negura peste culmea înverzită a Dudăului, iar în spatele ei spre coama muntelui se profilă, ca un film pe un uriaș ecran, curcubeul. Ploaia se opri, dar pe vârtoapă apa, un pârâiaș ce se tot subție până ajunse un firicel, continuă să se ducă la vale. Dezgolită de pietrișul care o acoperise atâta amar de timp strălucea, sub primele raze de soare, o monedă aurie. În metalul ei sculptat, ieșa în relief un cap cu două fețe. Poate, Burebista sau, cine știe… chipurile unui zei!