agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-01-31 | |
„…
dormitam strâmb în sunetul de târziu iernatec și voiam să aprind lumânarea de pe fereastra apăsată de ninsoare, pentru a depărta plânsul ce colinda și a ceti pentru totdeauna …” Iată cum nu se poate mai bine descrisă starea în care mă aflam într-o zi din decemvrie trecut când, luminat poate de acea lumânare bacoviană, mi-a venit o idee: Ce-ar fi să-i fac o vizită prea bunului domn Grumăzescu, vestitul anticar de pe strada Lăpușneanu din Iași, poate unul dintre ultimii adevărați anticari din România, care cu grație găzduiește, printre alte multe întâmplări și personaje, întâlnirile cenaclului de poezie Virtualia la care particip de câțiva ani încoace. Știam despre el că este posesorul celei mai importante colecții de documente originale despre viața și opera lui Eminescu din țară, al unei colecții de elzeviruri, cărți liliput și alte nenumărate cărți și obiecte excepționale dar personal nu îl cunoscusem decât din postura de musafir... neutru, unul din cei mulți care la sfârșit de an ne așezăm cuminți pe scaunele pliante de lemn pe care domnia sa ni le pune la dispoziție în anticariat pentru a ne asculta unii altora, sub privirile sale îngăduitoare, creațiile mai mult sau mai puțin notabile. Și am simțit nevoia de a-l cunoaște, de data asta, pe el și, în măsura posibilului, comorile pe care le adăpostește, mai bine decât îmi permisese până atunci timpul. Timpul, mereu fugar, mereu disperat, mereu neconsolat... Plecarea, programată inițial pentru 15 decembrie, când viscolul era în toi în mai toată țara, dar mai cu seamă în părțile Moldovei, am amânat-o cu o săptămână, chiar la sugestia domniei sale care, îngrijorat de perspectiva ca trenul ce m-ar fi adus la Iași să rămână prizonierul nămeților, mi-a reamintit la telefon vorba bătrânească ”Graba strică treaba”. După voce mi s-a părut cam răcit și, la întrebarea mea cum și ce fel, îmi răspunde cu simplitate: ”Știi cum e, clienți curioși, mă scot afară în zăpadă, așa în sacou, să-mi arate câte ceva în vitrină, iar eu mă iau la vorbă cu dânșii și, uite, asta-i treaba...”. Am plecat cu două zile înaintea Crăciunului, cu un tren de noapte supraaglomerat, din care am coborât pe peronul gării din Iași, pe jumătate viu, dimineața la ora 6. Am ezitat să merg direct la dânsul la ora aceea imposibilă, dar insistența cu care la telefon mă invitase să vin indiferent de oră și mai ales gerul năprasnic în care aterizasem mi-au risipit reținerile. Mi-a deschis ușa anticariatului zâmbindu-mi somnoros și asigurându-mă, după avalanșa de scuze pe care o debitam, că la el ușa e totdeauna deschisă. ”Pe aici poposesc mulți oameni, mulți basarabeni vin la mine indiferent de oră, îmi bat la ușă și spun «Dumitriu, și fașim c-am pierdut trinul di Bucuriești?», sau vin din București și pierd trenul spre casă și îi bate ploaia și vântul și eu îi primesc, le pun ceva de mâncare în față și ne răcorim sufletele cu poveștile noastre moldovenești”, avea să-mi povestească mai târziu. Aburii ceaiului pe care îl pusese pe măsuța la care vorbeam, mireasma cărților care ne asediau, biroul de lucru astfel amplasat încât duce cu gândul la catedra unei săli de clasă, imensul portret al lui Eminescu care, împreună cu câteva versuri din ”Somnoroase păsărele” imprimate cu litere de o șchioapă (în română și japoneză!) pe o mare pânză albă domină peretele din spatele biroului, radiatorul electric care emitea o lumină aidoma focului din căminul bunicilor și desigur cei doi motani care îi dădeau târcoale privindu-mă buimăciți de somn și ei m-au cufundat într-o stare de reverie din care nu aveam să ies... decât... Decât câteva minute mai târziu când, ridicându-se din scaun și trăgând o perdea de peste (ceea ce părea să fie) un perete lateral, minunata mea gazdă îmi arătă un pat despre care nici prin cap nu-ți trecea că s-ar putea afla acolo. ”Odihnește-te nițel. Ești ostenit. Facem interviewul mai încolo, nu ne grăbește nimeni”. Adorm cum n-am mai adormit din copilărie și câteva versuri vin de nicăieri să-mi zumzăie în minte: ”...și lovit, pierzând simțirea zmeul ca o muscă moare ce atinsă este iarna de-o scânteie de ninsoare...” * - Nu știu cum te simți dumneatale în acest spațiu dar eu, când sunt cu prietenii, sau cu cei care vin să mă cunoască, pentru mine este o sărbătoare și dă-mi voie să spun că eu tot timpul sunt în sărbătoare pentru că foarte mulți prieteni îmi calcă pragul. Pentru mine și boschetarul și academicianul merită respectul meu pentru că în primul rând ei îmi asigură existența. Oricine mi-a trecul pragul aici, eu am învățat ceva de la el. - - Vă considerați mai mult un colecționar sau mai mult anticar? De fapt unde se termină pasiunea și unde începe negustoria? - Pasiunea nu se termină niciodată. Cu pasiunea te naști. În această lume a obiectelor de valoare eu am intrat în calitate de colecționar. Așa cum știți am avut în copilărie, pe la 13-14 ani, un accident, o perioadă nu am putut vedea. (Acum văd cu stângul iar cu dreptul așa și-așa - suficient cât să mă feresc de proști! -). Ei bine, în spital, când începeam din nou să văd, mi-a căzut în mâini o carte de versuri (mai bine zis, un ciot de carte, pentru că nu avea nici copertă nici cuprins) din care citeam pe ascuns cu lupa, pentru că medicii nu-mi permiteau să fac eforturi oculare). În 1960, în octombrie, probabil de ziua mea, am mers acasă, la Tîrgul Neamț. Intrând în librăria orașului mi-a picat în mână o carte în care am descoperit poeziile pe care le citisem în spital. Am dat la pagina de titlu, pe coperta unu, fața doi, era imprimată prima poză a lui Eminescu ca student la Viena. Privind-o, mi-am spus: ”Doamne, acesta este EMINESCU! Tot ce a scris acest Om și s-a scris despre el, voi strânge”. Nu știam de ce mi-am făcut acest jurământ, și nici că el avea să-mi influențeze cursul vieții. Mergând pe urmele lui Eminescu, am reușit să intru în posesia multor obiecte vechi, a început să mă pasioneze trecutul, în toate aspectele lui (cărți, apoi tablouri, icoane, bronzuri, argintărie, porțelanuri, cristaluri, bancnote, monede, timbre și tot așa). Am fost omul care am strâns orice, de la cutii de chibrituri până la șervețele, iar când am găsit la cineva un obiect care mă interesa, dacă acel cineva colecționa șervețele, îi dădeam șervețele iar eu primeam obiectul care mă interesa. Așadar am început ca și colecționar și, după Marea Îngrămădeală (pentru că eu nu am s-o numesc niciodată Revoluție, pentru că nu a fost), m-am gândit ce aș putea face, ce mi-ar fi plăcut să fac. Și atunci m-am făcut anticar. - Știu că nu aveți studii superioare și totuși sunteți considerat un adevărat reper în viața culturală a Iașiului și nu numai. Care este secretul? - Nu știu alții cum sunt dar eu când țin în mână o carte de la 1400 să zicem sau 1500, o raritate, simt în corpul meu că acei oameni care au zămislit-o vor să îmi transmită prin timp ceva. Un distins profesor, Mihai Drăgan de la Universitatea din Iași, deja plecat în lumea umbrelor, mi-a lansat și prefațat în 1979 prima expoziție dedicată lui Eminescu în Școala Domnească unde a învățat Ion Creangă și Vasile Conta. După expoziția mea, școala a devenit Muzeul de Istorie al Tîrgului Neamț. Profesorul Mihai Drăgan a spus că Grumăzescu și-a făcut dintr-o pasiune o profesie. Și avea dreptate. Așa cum am mai spus-o și la Strasbourg când am avut expoziția Eminescu în anul 2000, o șenilă de tanc, un telefon mobil, o rachetă, le fac acum și cei din lumea a III-a, dar actul de cultură nu ți-l face nimeni. Neavând cultură ești un neica nimeni am spus. Și am întrebat în cască ”Cum veți traduce?” - dar sala deja râdea și atunci am înțeles că se tradusese corect -. Trebuie spus că nu există în această lume vreo școală sau vreo facultate de anticari. Ei în general se formează din tată în fiu. Dar, așa cum se știe, tăvălugul comunist a nivelat totul la nivelul lor, la nivelul lor mic și această tagmă a anticarilor a cam dispărut. Marea mea șansă a fost să cunosc câțiva oameni deosebiți dintre care pe unii îi pot considera chiar mentori. Aici îl putem aminti pe Radu Sterescu, fostul bibliotecar al Casei Regale. Nu puțini i-au trecut pragul. Chiar în perioada comunistă el avea acasă anticariat particular unde puteai găsi cărți minunate, multe dintre ele interzise de regim. Se știe că a făcut de mai multe ori închisoare, pentru tot felul de anecdote, dar tot Gheorghiu Dej îl scotea. Ca și pe Păstorel de altfel, Păstorel care avea atât de drag comunismul precum se vede și din epigrama aceasta: ” Soldat rus, soldat rus, Te-au ridicat atât de sus, Ca să te vadă popoarele... Sau fiindcă-ți put picioarele?” Spuneam că Radu Sterescu, acest om hâtru, prin mâna căruia au trecut cele mai fantastice cărți ale bibliotecilor din România, cărți aduse, sub auspiciile Casei Regale, din străinătate, de la diverse licitații, cu vaporul sau cu trenurile, m-a luat sub aripa lui și adesea își dezlega limba și îmi povestea trecutul unor cărți, cum trebuie răsfoită cartea, ce trebuie să căutăm și să găsim la ea. Printre prietenii mei, mari iubitori de carte, vreau să îl evoc Ion Rogojanu, din București, un mare om de suflet, deținător al unor importante valori culturale românești dar și pe domnul Mihuț, anticar la Curtea Domnească. Nu știu cu câtă pricepere fac eu lucrul pe care îl făceau vestiții anticari, dar am convingerea, prin faptul că mă caută atâta lume, că sunt util. Dați-mi voie să vă spun că am cunoscut filologi care aveau foarte multe lucruri de învățat. Desigur nu-mi pot permite eu acum să mă iau în tărbacă cu nimeni dar ne punem o întrebare: dacă Eminescu ar fi avut diploma aceea pentru care s-a zbătut Maiorescu, dacă Caragiale ar fi avut o diplomă cine știe de unde, Sadoveanu ar fi avut vreo diplomă de la cine știe ce mare facultate, ar fi scris lucruri mai valoroase decât cele pe care le-au scris? Rostul cartoanelor este și el dar doar atunci când vrei să urci mai sus. Eu mi-am dorit totdeauna libertatea, răgazul de a răsfoi o carte bună, să ascult o muzică bună, să pot recita unei femei distinse o poezie frumoasă, pentru că, în definitiv care este farmecul vieții? În anul 2000, când a fost declarat anul Eminescu, mi s-a oferit șansa de către Unesco să reprezint România cu o amplă expoziție documentară Eminescu la Strasbourg, care s-a bucurat de o înaltă apreciere. Apoi la Bruxelles, am fost invitat la Parlamentul European, unde expoziția mea a fost prezentată de către Jersy Buzek, pe atunci președintele Parlamentului. În decursul a peste 30 de ani, am realizat foarte multe expoziții Eminescu și carte veche românească în țară și în străinătate. Cu ocazia acestor expoziții, vă asigur că nimeni nu mi-a cerut nici un carton (diplomă). - - Cunoașteți poate mai bine decât mulți specialiști viața și opera lui Eminescu. V-ați gândit să scrieți o carte despre el? - Vreau să vă spun că mi-au trecut prin mâini mii de cărți dedicate lui Eminescu, au venit editori distinși care mi-au spus ”domnule ai citit atâtea și atâtea, scrie o carte despre Eminescu” și le-am răspuns nu pot. Simt că nu am vână să scot ceva care să mă reprezinte cu adevărat pe măsura muncii mele de până acum. Eu am înțeles că harul, talentul meu a fost acela de a descoperi cărțile, documentele și a le pune pe masa cercetătorilor, nu de a le scrie. Ce-ar fi fost să scriu o carte despre Eminescu, un editor mai zburlit la creier ca mine să o publice, și apoi să râdă lumea de mine? Și așa se râde destul de alții care, în loc să ni-l aducă pe Eminescu în prim plan l-au împins undeva în spate de îl vedem acum așa, ca printr-o pătură. Nu. Esențial e să citim opera lui Eminescu, ce a scris el cu mâna lui, nu ce zice unul și altul despre scrierile lui. - Aveți o dicție și o intonație pe care le-am remarcat și în timpul scurtelor recitări cu care ne delectați uneori la cenaclurile de poezie Virtualia. Care sunt legăturile dumneavoastră cu teatrul? - Am făcut o vreme regie de teatru, dar din cauza ochilor nu am putut continua. De altfel din pricina asta nu am putut urma multe alte meserii care mi-ar fi plăcut. Cu toate acestea am fost fotograf profesionist, am fost printre primii care am făcut la Iași o fotografie color, am predat arta fotografică, de altfel de acolo mi se spune ”profesorul”. Unii se supără că mi se spune așa. Vreau să-i asigur cu tot respectul că nu eu mi-am atribuit această titulatură, dar pe cruce, în ciuda lor, voi lăsa să mi se scrie cuvântul ”profesionist”. Nu am râvnit niciodată la nici un tilu, la nici un scaun, la nici o funcție, repet am avut nevoie de un singur lucru: de libertate. Asta m-a tulburat și mi-am dorit-o. - - Trăim într-o lume condusă de oameni alergici la idei ca ale dumneavoastră, care gândesc după niște canoane fixe, care nu văd decât acele cartoane de care vorbeați mai înainte și diverse alte bucăți de hârtie felurit colorate. Care este de fapt secretul supraviețuirii dumneavoastră și a celor care vor să vă urmeze exemplul, într-o astfel de lume? - Eu cred că important este să fi coborât în forul tău interior, să stai de vorbă cu tine, să vezi cine ești, de ce ai venit și unde trebuie să ajungi. Aici m-aș referi (- se întinde undeva în spatele scaunului și caută printre niște suluri mari împăturite. Extrage unul, se uită rapid pe el și continuă – n.a.) la Revoluția Sufletului din tezele filozofice ale lui Aristotel. Căutați dragi prieteni pe amicul nostru Google și puneți ”Revoluția Sufletului de Aristotel”. Veți descoperi răspunsuri mult mai bune decât răspunsul pe care l-am dat eu la această întrebare. - Dați-ne totuși un reper. (Desfășoară sulul inscripționat cu litere roșii de-o șchioapă și citește – n.a.) ”Nimeni nu este stăpân pe fericirea ta, de aceea nu lăsa bucuria ta, pacea ta, viața ta, în mâinile nimănui. Absolut nimănui. Suntem liberi. Nu aparținem nimănui și nu putem să vrem să fim stăpânii dorințelor, a voinței sau a viselor cuiva. Rațiunea vieții tale ești tu însuți. Pacea ta interioară este scopul tău în viață. Când simți un gol în suflet, când crezi că încă îți lipsește ceva, deși ai totul, păstrează gândurile tale pentru dorințele tale cele mai intime și cântă divinitatea care există în tine. Renunță să situezi fericirea ta pe zi ce trece tot mai departe de tine. Nu pune scopul prea departe de mâinile tale. Îmbrățișează pe cei care sunt lângă tine astăzi. Dacă ești preocupat de probleme financiare, de dragoste sau bunele relații familiale, caută în interiorul tău răspunsul de a te calma. Tu ești doar reflectarea a ceea ce gândești zilnic. Nu mai gândi rău de tine însuți și fii mereu prietenul tău cel mai bun. A zâmbi înseamnă a aproba, a accepta, a ușura. Cu un surâs pe chip oamenii vor avea cele mai bune impresii despre tine și tu vei afirma despre tine însuți că ești aproape de a fi fericit. Muncește, muncește mult în favoarea ta. Renunță să aștepți fericirea fără eforturi. Renunță să ceri de la oameni ceea ce tu însuți nu ai cucerit pentru tine. Critică mai puțin, muncește mai mult, și nu uita niciodată să mulțumești. Mulțumește pentru tot ceea ce există în viața ta în fiecare moment, inclusiv durerea. Da, durerea. Înțelegerea noastră despre Univers încă este foarte mică pentru a judeca ce vrem să fie în viața noastră. Mărirea nu constă în a primi onoruri ci în a le merita”. Acesta este fragmentul din Revoluția sufletului lui Aristotel. (împăturește la loc pergamentul și îl pune la loc – n.a.) - V-ar fi plăcut să faceți comerț de antichități pe malurile Senei? - Iată stimate prieten o întrebareee... frumoasă! Am vizitat Parisul, am mers și pe malurile Senei. Acolo buchiniștii, chiar dacă nu mai sunt ca cei de altădată, o duc bine, sunt respectați, ajutați de autorități. Poate cu altă ocazie aș putea să vă spun de câte ori am avut posibilitatea în perioada comunistă să o șterg din țară. Dar m-am gândit Doamne, să nu văd eu răsăritul soarelui pe firul Ozanei mele, să nu văd Cetatea Neamțului, să nu-mi văd prietenii dar mai cu seamă dușmanii care să mă vadă că sunt vesel și trăiesc?! Nu am putut. Eu am avut un proiect cu mulți ani în urmă ca pe malul Bahluiului la Iași să realizăm spații pentru buchiniști ca pe malul Senei, că avem destui oameni cu cărți, dar și cititori în Iași. Din păcate ideea mea nu a prezentat interes pentru autorități. Nu am reușit, dar nici nu renuț, pentru că Iașiul merită. Eminescu spunea la un moment dat că... vedeți facem ce facem și trebuie să-l pomenim pe Eminescu... că în spațiul acesta carpato-dunărean nu se duce lipsă de materie cenușie, ba dimpotrivă. Dar: nu avem caractere. Noi trebuie să ne dezbarăm de niște obiceiuri. Comunismul ne-a învățat cu puțin și prost, să aplaudăm și să spunem ”tovarăși ce bine este”. Gata. Hai să terminăm cu treaba asta. Să punem osul la muncă că slavă Domnului sunt destule de făcut. - Sunteți implicat într-o mulțime de proiecte sociale și culturale iar anticariatul dvs este gazda multor evenimente. Ce ne puteți spune despre toate acestea? - Zilnic în anticariatul meu se întâmplă ceva: o lansare de carte, un recital de poezie, chiar mici concerte sau spectacole de teatru. Nu vreau să par lipsit de modestie dar pot spune că acest lăcaș și-a pus amprenta asupra vieții culturale a Iașilor și nu numai. În cartea de onoare puteți vedea însemnările multora din personalitățile românești și din străinătate care mi-au trecut pragul: Ion Caramitru, Johnny Răducanu, Ștefan Iordache, Horațiu Mălăele, Ovidiu Iuliu Moldovan, Mihai I, rege al României, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Dumitru Matcovschi, Josė Luis de la Cuesta (Președintele Institului de Criminologie), Dr. Anton Friedl (Prof. Dipl.-Ing), François Jost (Profesor de la Universitatea Sorbona) și alții – au scris mărturii în cartea de onoare a anticariatului meu. În acest Anticariat, de circa douăzeci de ani, își are sediul Academia Liberă Păstorel Teodoreanu, una dintre cele mai bune școli de epigramă și umor din România, înființată cu 38 de ani în urmă. După Marea Îngrămădeală nu i-a mai primit nimeni pe gratis nicăieri și atunci i-am primit eu aici. Academia Liberă Păstorel editează începând cu anul trecut revista ”Scârț!” (pe care v-o recomand cu căldură). Aici funcționează Primul Teatru de Buzunar din România, cu 50 de locuri, precum și Societatea Elevilor din jud Iași. Totdeauna pe data de 15 ale lunii are loc o acțiune a elevilor care se se numește Anticariat 15. Desfășurăm diverse proiecte, lucrez împreună cu ei. Studenții francofoni de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași își țin întâlnirile de suflet la mine. Sunt implicat și în activitatea a două agenții de turism, ghizii lor țin aici prelegeri iar eu le vorbesc de Iașiul de odinioară. De când activez în spațiul public din 1979 am fost invitat la tot felul de grădinițe, aziluri de bătrâni, școli, universități. Eu mă căram cu cutiile de cărți, făceam expoziția, Caramitru recita, pleca și eu rămâneam cu expoziția acolo. De asemenea anticariatul meu este de 12-13 ani partener într-un program european dedicat reabilitării deținuților. Am participat la crearea bibliotecii Penitenciarului din Iași, a clubului, a atelierelor de pictură și sculptură, a ansamblului muzical. (Mi-aduc aminte o glumiță - asta pentru dumneavoastră dar ți-o las pe voce – era printre deținute una mai în vârstă și am întrebat pe adjuncta penitenciarului zic doamnă ce-a făcut femeia asta zice și-a omorât soacra ooh zic nu mi-o puteți împrumuta și mie patru ore?) Trebuie să vă mai spun că eu, imediat după Marea Îngrămădeală am fost în Basarabia consilier la Primăria din Chișinău, un fel de diplomat neoficial. Am avut și eu rolul meu acolo. Am luptat pentru deschiderea primei rute de autobuz Iași-Chișinău. Am adus primii elevi prin societatea To Co No (Totul Copiilor Noștri) la liceul Negruzzi din Iași, 75 de copii. Primii copii de peste Prut veniți legal în România după război. Am avut expoziție Eminescu la Chișinău, la Muzeul de Istorie. Dar într-o zi au venit la mine niște dulapuri vorbitoare și mi-au spus că dacă în șapte zile nu părăsesc Basarabia pentru cel puțin zece ani nu răspund de viața mea. Ce era să fac? Mi-am făcut bagajul și am venit acasă. 14 ani nu am călcat acolo. O foarte lungă perioadă am fost președintele societății Pro Basarabia și Bucovina. Chiar și astăzi basarabenii care trec pe aici poposesc la mine indiferent de oră, îmi bat la ușă, și spun ”Dunitru, și fașim c-am pierdut trenul di Bucuriești” sau vin din București și au pierdut trenul spre Basarabia și îi bate ploaia și vântul și îi primesc și stau cu ei de vorbă, le pun ceva de mâncare în față, și ne răcorim sufletele cu poveștile noastre moldovenești. - Vorbiți-ne puțin despre proiectul dumneavoastră de a crea cea mai mare bibliotecă privată din țară. În ce constă de fapt acest proiect? - Ce se întâmplă. De-a lungul activității mele de 53 de ani am strâns zeci de mii de cărți, nenumărate obiecte de valoare. Este evident că nu am spațiul necesar de a le expune pe toate. Și atunci m-am gândit să înființez o bibliotecă publică, în care să expun cea mai mare parte a cărților și manuscriselor pe care le-am strâns de-a lungul vremii, pentru că eu consider că nu este corect ca un singur om să se bucure de toate acestea. Ideea mea a fost primită cu aprecieri, dar bineînțeles că nimic nu s-a concretizat în ciuda insistențelor mele și asta ani și ani de-a rândul. Abia recent domnul Maricel Popa, de la Tehnoton, un om de afaceri și în același timp un om de mare ținută spirituală din Iași, mi-a oferit un spațiu de câteva sute de metri pătrați la societatea lui, un spațiu pe care mi l-a amenajat cu rafturi de arhivă, unde am dus deja circa 50 000 de volume. Și carte rară, deosebită, manuscrise. Am peste 4000 de cărți cu autografe. Am autograf Mircea Eliade, am Odobleja. Am de asemenea o colecție de manuscrise Minulescu și multe altele. Acum eu sunt în tratative cu Universitatea Alexandru Ioan Cuza să mă ajute cu studenți și eventual cu un calculator ca să desfacem cutie cu cutie (pentru că ele sunt câteva sute de baxuri), să le deschidem și să trimitem pe fiecare raft la colecția Eminescu, la Creangă, la Jules Verne, la Napoleon, filozofie, artă, carte veche, carte cu autografe etc. Gândiți-vă că în afară de cărți dețin o colecție de obiecte muzical-mecanice, gramofoane, patefoane, leirofoane, tot felul de jucării, cutii, instrumente, aparate foto, aparate de proiecție vechi. Am un Lumiére1 făcut la fabricile Lumiére la Paris, unul din generația acelui aparat cu care s-a proiectat primul film din lume, cel din 1895, cu ieșirea muncitorilor din fabrică. Dețin o colecție de cărți liliput și elzeviruri, care sunt așa cum se știe un model de rafinament tipografic. Ele sunt cât un pachet de țigări, mai groase ceva. Printre acestea manifestul Kaiserului german pentru declanșarea primului război mondial 1914, pe care soldații îl purtau la gât ca pe un talisman. Nu e mai mare decât unghia de la mână. Am o cărțulie foarte mică cu jurământul olimpicilor de la Montreal 1976 când se știe toate calculatoarele s-au blocat pentru că pe lângă Pământ trecea o cometă. Știți cum se numea, nu? Nadia Comăneci! Și apoi, cartea cea mai mică din România se află aici, în acest anticariat, iar eu o expun adesea. Are 3 pe 3 mm, conține Luceafărul de Eminescu și a fost scrisă într-un an și opt luni cu fir de păr de ied. Poate fi citită cu punct și virgulă la microscop. Coperta nr 1, fața 1, are portretul făcut după fotografia a treia a lui Eminescu cea în costum alb puțin de burghez făcută la Iași. Eu dețin originalul fotografiei. Ea a fost publicată și în Monografia Eminescu, Editura Junimea, realizat de Muzeul Literaturii, Iași. În colecția mea se află, în original, a doua și a treia fotografie din cele patru fotografii autentice cu portretul poetului. Am un volum de Eminescu tradus în japoneză la Osaka de un distins profesor în 1952. Am cartea care a fost declarată cea mai frumoasă carte din lume, unicul exemplar din România, despre care am să vă vorbesc poate altădată, pentru că am achiziționat-o recent și nu pot să vă dau detalii. Am o colecție de documente originale Jules Verne, alta despre viața lui Napoleon, cu care de altfel am fost invitat să fac o expoziție în Corsica. Nu e bine ca un singur om să se bucure de toate acestea. Pentru că am mai spus-o și o spun din nou acuma: Ceea ce am făcut eu nu am făcut de unul singur, am făcut cu țara, cu cei care m-au iubit, m-au apreciat dar și cu cei care nu m-au iubit și nu m-au apreciat și cărora le sunt de asemenea recunoscător, pentru că m-au stimulat să-i conving că sunt bun. Toate acestea sunt în fond niște bunuri naționale și e regretabil când tu vrei să le pui la dispoziția publicului și nu ești înțeles. Uitați, acum recent, pe 14 ianuarie s-a inaugurat oficial filiala ICR Iași. Profit de prilejul pe care mi-l oferiți ca să declar oficial că mă pun la dispoziția ICR pentru a fi exploatat. Dar vreau să fiu exploatat la modul frumos! Important este că nu mi-am pierdut entuziasmul, sunt înconjurat de mulți tineri, și asta îmi dă forța și speranța că trebuie să muncesc și trebuie să rămână ceva în urma mea. Nu știu dacă pot fi un exemplu de urmat, dar la vârsta pe care o am, dispun de o poftă de muncă pe care aș dori-o și tinerilor de astăzi. - Spuneți-mi, activitatea dumneavoastră este rentabilă? Se poate trăi din cultură în România în ziua de azi? În condiții economice actuale și cultura are de suferit. Cu ani în urmă, la o șezătoare literară în Palatul Culturii, la Iași, am acordat un premiu pentru cea mai bună epigramă sau catren care se poate dedica anticariatului meu. Fără să mai lungim povestea, pentru că ați văzut că sunt bun de povești, pe rimele date de mine, cineva a scris următoarea epigramă: ”Grumăzescu nu-i ratat, Și-a deschis pe Lăpușneanu Un frumos -Anticariat, Unde-i pică banul”. (Trebuie să vă explic că în apropierea anticariatului se află biserica Banu). Cineva din sală avea să spună: ”Nu domnule, nu îi pică banul, îi curge!” Autorul catrenului, Aurel Leon, s-a sculat și a spus: ”Mă deșteptule, din cultură, niciodată, nu o să-ți curgă parale”. Într-adevăr dacă la început puteam să sponsorizez tot felul de manifestări culturale și să ofer chiar burse, astăzi de-abia supraviețuiesc. Nu vreau ca acest lăcaș care și-a făcut un renume în Iași, în țară și în străinătate, să dispară din viața culturală și sper ca edilii orașului să mă înțeleagă. Sigur, mie mi-ar fi ușor să vând din lucrurile de valoare pe care le dețin ca să plătesc restanțele la chirie, dar refuz să o fac pentru că, așa cum v-am mai spus, le consider bunuri de patrimoniu, care nu îmi aparțin mie ci acestei țări. Din fericire există o mulțime de oameni importanți care mă cunosc și care mă ajută. Caramitru a recitat aici, Horațiu Mălăele a avut un spectacol aici ca să mă ajute după ce i-am spus că mă aflu pe malul prăpastiei. Asta acum 1 an și ceva. Am mereu probleme financiare pentru că eu nu strâng banii, fac tot felul de sponsorizări, dau cadouri etc . Recent am făcut aici un spectacol de teatru cu studenți de la filologie, am strâns niște bani cu care am cumpărat cadouri de sărbători la niște copii săraci. Nu m-am îmbogățit din meseria asta ba pot să spun chiar că am sărăcit, pentru că pe timpuri, la începuturi, dădeam burse la elevi, studenți, din banii mei, trimiteam ajutoare în Basarabia etc. Am să încerc să fac un memoriu să văd dacă poate să-mi dea acest spațiu în concesiune nu pe 90 de ani, desigur, ci până la sfârșitul vieții mele. Ar fi păcat să dispară acest lăcaș dar cred că va dispărea în curând. De altfel clădirea are bulină roșie, are cel mai ridicat grad de risc seismic din Iași, este toată fisurată și eu mă întreb de ce mai stau aici și mă uit și la dumneata de ce mai stai cu mine (râde). Acum, fără glumă, la ultimele mici cutremure auzeam pereții cum scârțâie. Pot să vă arăt fisurile la 45 de grade. Astea-s foarte periculoase. Alea orizontale și verticale nu-s așa periculoase. Eu când m-am mutat aici nu erau fisuri în pardoseală. Uitați-vă mozaicul cât este de crăpat. În fine, în orice meserie sunt bucurii și necazuri dar e trist că ele mă apasă acum către final. Nu știu cum să mă fac înțeles de cei abilitați să mă degreveze psihic de niște probleme astfel încât eu să pot să rămân la dispoziția oamenilor. Gândiți-vă că Brukenthalul, Ermitageul, Luvrul, marile muzee ale lumii interesați-vă și veți vedea că la baza acestor mari edificii a fost un om, care a pus sâmburele, nucleul, ideea și apoi cocoloșul s-a mărit. Oare la noi acasă, în România, să nu fie posibil așa ceva? * Avertisment În anticariatul domnului Grumăzescu, care este un amestec de muzeu, sală de conferințe și locuință personală, toate obiectele au povestea lor. Dar nu este indicat să te iei după aparențe. Am privit de exemplu cu atenție scaunul pe care am stat în timp ce făceam interviewul, am remarcat frumusețea lui înnegrită de vreme și, luându-mă după decorațiunile în stil maramureșean am întrebat dacă de acolo provin. ”Așa au spus acum ceva vreme și niște distinși experți cu diplomă în domeniu care m-au vizitat. Mi-au dat detalii despre arta maramureșeană, se certau între dânșii asupra locului exact de proveniență, să fie Săpânța, să nu fie Săpânța? Când s-au potolit le-am spus umilul adevăr: Nu sunt decât niște biete obiecte de mobilier în stil maur aduse de la un castel medieval din Italia cu un microbuz care s-a răsturnat nu departe de aici și al cărui proprietar a găsit de cuviință să mi le facă cadou”, mi-a spus zâmbind cu ochiul drept. Mai târziu nu mică mi-a fost mirarea văzându-l cum se așează la pianul instalat sub portretul lui Eminescu și începe să interpreteze o fermecătoare nocturnă de Chopin. Când eram pe punctul de a deschide gura, îl văd cum ridică încet mâinile de pe clape în timp ce sunetele cristaline continuau să ne mângâie auzul, se îndreaptă spre mine și mă îmbrățișează amuzat de stupefacția care probabil mi se citea pe față. Era doar un pian electric programabil, deghizat în haine de epocă. Apoi, e bine de știut că indiferent ce carte ați căuta, sunt puține șanse să plecați cu mâna goală din strada Lăpușneanu: ”Mulți mă sună pentru cărți, din toată țara. Eu unele nu le am și atunci îi rog să intre pe siteul bibliotecii www.bcu-iasi.ro să ia codul cărții respective, eu mă duc, împrumut cartea, o trag la xerox si le-o trimit. E important ca anticar să răspund prompt la orice solicitare”. Ar fi interesant de știut câți negustori de cărți din București ar face așa ceva. De altfel chiar și noțiunea de negustorie are pentru domnia sa un înțeles aparte: ”Adesea de aici de la mine dispar cărți dar trebuie să vă spun că am ajuns să mă bucur. La început mă mai supăram, acuma dacă fură chiar zâmbesc. Bine că a luat-o. Atâta doar să nu vină la mine să mi-o vândă. În fond furtul unei cărți în această epocă este un act de cultură. Îmi place să cred că cel care îl comite, o face din pasiune” Și, așa cum știm deja, pasiunea nu se termină niciodată. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate