... În acel moment, TAB-ul făcu la dreapta și intră în linie dreaptă, urmat de trei tancuri grele, fără pilot, conduse de un computer ultramodern. Puținii soldați umani, puternic înarmați și cu scuturi sonice, se apropiau cu precauție în spatele tancurilor. Explozii îndepărtate reverberau printre clădirile dărăpănate, cutremurând cele câteva geamuri rămase. Doi rebeli retrași într-o clădire oarecare, printre alții care se ascundeau în complexul industrial, așteptau întăririle promise, deși erau conștienți că rebeliunea fusese înăbușită. Singura certitudine a celor doi era că armata guvernamentală nu avea să pornească atacul decisiv decât în momentul în care erau siguri că acesta era ultimul cuib rămas necucerit...
Răsuflau sacadat, de teamă să nu fie auziți de soldații fideli regimului. Priveau cu teamă spre trupele care se adunau, treptat, la periferia complexului, înconjurându-l cu șoapte de telecomunicații și reflecții de gloanțe și mortiere. Cu toate acestea, cei doi rebeli se relaxară treptat, fiind conștienți că mai aveau cel puțin o jumătate de oră de trăit.
"În acest caz, de ce să pierdem timpul degeaba?", șopti unul dintre ei, un barbat solid, negricios, ras în cap, cu un zambet perpetuu, dar întunecat de o cicatrice care-i străbătea jumătate de frunte și obrazul stâng. Îi pasă celuilalt o ploscă plină cu vin amărui, probabil ultima din rezervă.
"Oho, dar nu am mai gustat din vinul ăsta de la atentatul din martie, e din zona mea", îi răspunse colegul, un tip mai uscățiv, brunet, dar cu firicele grizonate vizibile, cu ochiul stâng acoperit de un plasture negru și cu o încruntătură în mijlocul frunții. "Nenorociții aștia ne-au înconjurat și ne cred înfrânți. The joke's on them, though".
Bărbatul solid gustă din nou și se strâmbă puțin, dar nu din cauza vinului.
"Îți amintești de obiceiurile noastre de demult, de drumul străbătut, de alegerile pe care am ajuns să le regretăm?"
"Cine a spus că le regretă?", răspunse bărbatul încruntat. "Uneori cred că alegerile pe care le considerăm greșite acum, de fapt ne-au adus pe această cale, în acest spațiu specific, în acest timp imperfect. Dar nu regret nimic, nici măcar atunci când am încercat să o sărut pe..."
"Uah", rosti scârbit bărbatul solid. "Nu știu cum de ai putut să trăiești cu ea atîta vreme. Nu mi-a plăcut niciodată femeia asta".
"Era ok, atâta timp cât nu aminteai de obsesiile recurente. Dar nici tu nu ai fost mai prejos, ai jonglat destul de mult cu alegerile în viață, până ai realizat că jonglatul de fapt nu este viață dacă nu intri în joc. Mi-e dor de ea, de zâmbetul ei senin, deseori naiv...". Tânărul se opri, oftă, și primi plosca. Gustă puțin, vărsând câteva picături atunci când clădirea se cutremură. O mare parte din geamuri se făcură țăndări în stradă, iar cei doi se retraseră într-o cameră care le oferea atât o vedere clară asupra dușmanului, cât și o protecție mai bună față de atacurile rare, dar constante.
"Poate ai dreptate. Dar măcar am fost șogori!"
Amândoi izbucniră în râs, iar unul dintre ei apăsă un buton de la încheietură. Așteptară uimiți pentru două secunde, apoi priviră afară, unde pământul se zgudui puternic, iar unul din tancuri se dezechilibră, porni haotic spre cea mai apropiată clădire, dispărând printre dărâmături. Soldații guvernamentali se retraseră câțiva metri, în vreme ce rebelii continuau să arunce asupra lor o ploaie de gloanțe și grenade.
"De modă veche, dar funcționează... Hei, dar mai ții minte vremurile când ne gândeam la viitor, la faptul că o să rămânem singuri, asistând neputincioși la nunți peste nunți? Mai ales când îi vedeam pe amicii noștri cum cădeau ca muștele în războiul rece cu sexul opus?"
Zâmbiră amândoi la gândul comun și la amintirea străveche a inocenței de odinioară. Fiecare dintre ei avea un surâs timid, dar copleșitor în colțul gurii. Fiecare își amintea de un alt moment, de o altă iubită, parcă dintr-o altă viață. Dar nici unul nu voia să păstreze acea amintire închisă într-o bulă temporală.
"Îți amintești de..."
"Mai știi pe..."
Da, își aminteau de momentul șogoriei lor naive, de lunile de fericire ale bărbatului brunet, de sfârșitul stupid al relației, de anul de grație al colegului său, atunci când credea că are lumea la picioare, pentru ca apoi să se prăbușească totul, ca un castel din cărți de joc.
"Da, am avut un mare noroc cu femeile din urmă, am scăpat de ele ca prin urechile acului, dar cea din anul respectiv m-a cam prins cu garda jos. Și doar am spus că nu o mai las, am fost curajos până la un punct, dar..."
"Da, moșule, eu doar ți-am spus să trăiești și să nu analizezi când trăiești. Unde ar mai fi farmecul vieții... Acum nu ai vrea să fi trăit acele două luni ca alții în zece ani?"
" Nu cred....aș fi păstrat aceeași atitudine morală. Imi știi principiile care m-au obligat de fiecare dată să păstrez distanța. Trebuia să fiu fair-play măcar cu mine însumi. Stii? Și acum cred că aș face la fel....".
"Da, unii oameni nu se schimbă niciodată"...
Se opriră din vorbit pentru se făcuse prea liniște, o liniște care nu anunța decât o concluzie nefericită. Pentru toți...
"Îi vezi?"
"Nu. Crezi că s-au retras?"
"Hmmm....sunt perseverenți. Nu se vor opri până nu ne zdrobesc definitiv. Se mai aud ai noștri?"
"Nu. Cred că nu mai avem mult timp la dispoziție. Și pentru astfel de ocazii am păstrat ceva deosebit".
Se scotoci prin buzunare și îi intinse celuilalt o ciocolată învelită într-un ambalaj alb cu albastru, cu litere roșii, din care se păstraseră doar trei litere vagi: FAG...
"Oho, dar nu știam că se mai fabrică. Mulțam, moșule, chiar mi-era dor de o ciocolată de-a noastră".
Se îmbrățișară cu putere, molfăind în tăcere batonul dulce cu stafide. Nu mai era mult până la asaltul final al trupelor guvernamentale, iar ei erau hotărâți să nu cedeze, să se bată până la ultimul glonț.
"Știi, rosti bărbatul solid, nici una din relațiile pe care le-au avut în acești ultimi ani nu se compară cu iubirile din tinerețe. Da, cu primele am avut relații mai intime, mai intense, era și adrenalina la mijloc, dar sincer îmi este dor nu de ele în sine, ci de sentimentul acela timid, ușor anemic, puțin tristan..."
"... și Isolda", completă celălalt.
"Da....Isolda. Revăd adesea acel chip diafan cu ochi mari albaștri și surâsul angelic. Îmi amintesc de felul în care comunicam chiar și când nu comunicam, de bucuria de a o revedea mereu.... Mă simțeam lipsit de apărare în fața acelui zâmbet dezarmant. Periculos de vulnerabil....".
"Te cred. Uneori te invidiam pentru implicarea de care dădeai dovadă în relații cu tipele respective, eu mă prefăceam că simt, ceea ce era mult mai urât. Am simulat totul, și chiar cu EA nu am fost sincer până la capăt. Acum nu voi ști ce ar fi putut să fie..."
Celălalt izbucni într-un râs isteric, urmat de colegul său.
"Ce ironie ca ajunși aproape de final să vorbim tot despre ELE. Nu ne-am schimbat deloc în tot acest timp, bătrâne prieten. Doar Moartea ne zâmbeste acum în față".
Apoi râsul se opri brusc. Liniștea se transformă în vacarm asurzitor. Pesemne că asaltul final începuse. Era doar o chestiune de timp până când aveau să fie striviți de mașinăriile ce împrăștiau moartea în jurul lor. Idealuri, eroism, onoare, camaraderie.... totul părea acum atât de vag, de impersonal, de inutil.
Cei doi își încărcară pistoalele-mitralieră, în vreme ce trupele inamice curățau metodic etaj după etaj. Rebelii erau executați pe loc, iar corpurile se adunau într-o movilă disproporționată, macabră. Era supliciul și pedeapsa lor că luptaseră și apăraseră cu frenezie credința într-o lume mai bună.
"Pornim?", întrebă negriciosul cu un surâs sarcastic în colțul gurii.
"Poate am mai avea o șansă să ne regrupăm în altă parte. Trebuie să continuăm să luptăm".
"Moșule, am pierdut, nu mai există cale de întoarcere. În mai puțin de o oră avioanele vor transforma acest loc în cenușă. Chiar vrei să murim ca niște șobolani într-o scorbură, pârliți de radiații?"
"Nu cred. Știi că atacul nostru sinucigaș e stereotip, aduce cu ultima scenă din Butch Cassidy and the Sundance Kid din 1969?"
"Boierule, tu și filmele tale. Ești pregătit?"
"Sunt".
Ca la un semn, se aruncară în flăcările victoriei efemere, ucigând și distrugând totul în cale, dar au fost repede copleșiți numeric și ciuruiți de zeci de gloanțe. Ultima imagine pe care retina fiecăruia a reținut-o nu era mormanul de cadavre în care ar fi ars ca niște lemne de stejar, ci zâmbetul iubitei preferate, surâsul inocent și sincer al femeii iubite în acel an de grație...