Războiul, care și până atunci era un lucru îngrozitor, dar era undeva departe, a început încet, încet să se apropie și de ei. La început, sub forma unor avioane, care se auzeau uruind în depărtare, apoi lăsându-se tot mai jos, dădeau ocol trenurilor oprite în gară, ca, apoi, să se îndrepte spre apus. Se auzeau bubuituri înfundate urmate, după un timp, de o perdea groasă de fum. Oamenii ziceau că au fost lovite sondele de gaz metan de la Copșa Mică. Într-o după amiază, doamna Cremene, soția șefului de gară, le-a făcut o vizită însoțită de Octavia, fiica lor, ce a împlinit de curând șapte ani. Vroia doamna Cremene să știe dacă copiii, ce intră, în septembrie, în clasa întâi, o vor avea ca învățătoare tot pe Doamna Victoria. Da, tot dumneaei o să fie, cu toate că nu-i place că va avea printre elevi și pe propriul ei fiu. Ar putea face cumva ca învățător la acea clasă să fie domnul Toneanu, venit acum doi ani ca refugiat în urma cedării Ardealului de Nord, dar domnul acesta este ursuz, nu-i suportă pe copii și, de multe ori, îi bate fără motiv. Ea, dar, și oamenii din sat îl înțelegeau. A trebuit să-și lase în acel sat de departe toată gospodăria și pe mama neîngropată. Numai așa a reușit să scape cu viață el, soția și fiul său, Mircea, care acum este elev la Liceul "Gheorghe Lazăr" din Sibiu.
Doamna Cremene a fost bucuroasă de vestea aflată. Octavia va avea o învățătoare despre care a auzit numai lucruri bune. A dat deoparte băsmăluța de pe coșulețul ce-l purta în mâna. Au ieșit la iveală câteva mere mari roșii. Nuțu nu-și putea lua ochii de la ele. Doamna Cremene a înțeles și a împărțit merele copiilor. Băiețelul a mâncat repede mărul și, după cum se uita la coșuleț, parcă tot ar mai fi vrut. După ce a luat și ultimul măr, doamna Cremene zise:
- Să veniți, doamnă învățătoare, la noi la gară împreună cu Nuțu. Se va juca cu Octavia și va putea mânca mere în voie. Cele căzute pe jos sunt mult mai bune. Păcat, însă , că nu se țin mai mult de o zi și încep a se strica
A fost o după amiază plăcută. Copiii s-au jucat și au mâncat mere pe săturate. Doamnele au șezut la o măsuță din curte și au băut cafea. I-a ghicit doamna Cremene Victoriei în zațul depus în ceașcă. A aflat că acolo este scris că, în curând, într-o săptămână, ori poate în vreo lună, cel mult două, va primi o veste care o va bucura nespus de mult, nu numai pe ea, ci și și pe cei din jurul său. Gândul imediat îi zbură la Nae. În curând, acesta va veni acasă, iar gândurile ei negre, de acum, se vor topi ca și când n-ar fi fost. Dar această stare de bine n-a durat mul, De undeva, de către Ocna, se auzi sunet de avion. Nu unul, ci trei și-au făcut apariția asupra gării. Au trecut la câțiva metri deasupra trenului încărcat cu bărbați, femei și copii, s-au dus până nu s-au mai auzit și, apoi, s-au întors la aceeași înălțime, cu un zgomot mai asurzitor. Între timp, mulți din cei ce se aflau în tren au coborât și au început să fugă din gară spre sălciile ce străjuiau de o parte și alta râul Visa. N-au apucat să se depărteze prea mult când cele trei avioane, una după alta, au început să scuipe foc asupra lor. Au căzut, ca secerați, vreo câțiva bărbați și femei, printre care una cu un copil în brațe. N-a fost destul cu atâta. S-au mai întors o dată și au făcut să mai cadă câțiva oameni. Apoi s-au dus departe, uruitul lor auzindu-se tot mai slab până a încetat definitiv. Când liniștea s-a instalat asupra gării, Victoria l-a luat pe Nuțu de mână și au plecat în fugă spre casă. A văzut pe lângă tren un om într-o baltă de sânge și vreo doi în picioare, sprijinindu-se de un vagon. L-a luat pe cel mic în brațe, punându-i o palmă peste ochi pentru a nu vedea grozăviile.
Sub podul de peste Visa, lângă gară, erau câțiva bărbați veseli. Cântau cântecul pe care Nuțu îl știa din vara trecută de la Ticu:
razvitali iabloni i gruși
poplâli timani nad rekoi
vâhadila na bereg Katiușa
na vâsokii bereg na crutoi.
Erau niște prizonieri ruși care lucrau pe pământul lui Gligor Mărău, cel mai bogat om din sat. Prizonierii erau aproape liberi. Doar noaptea erau păziți de doi jandarmi să nu fugă. Dar unde să fi fugit? Aveau mâncare îndestulătoare și un acoperiș deasupra capului. Erau mulțumiți și acuma își arătau bucuria că gara a fost bombardată. Nu se gândeau că și ei ar fi putut să fie în locul celor răniți sau morți. Au mai trecut avioane asupra gării, s-au mai auzit clănțănit de mitralieră și chiar bubuituri de bombe ce au îndoit scheletele de metal ale unor vagoane de pe linia moartă. Unele au trecut chiar deasupra satului, scăpând din loc în loc gloanțe ce au spart țigle de pe case și de la care au ars câteva jirade de paie. Sub conducerea celor doi jandarmi, premilitarii, adică băiețandrii de 16 – 17 ani, ce nu au fost încă concentrați spre a fi trimiși pe front, au săpat prin grădinile în pantă șanțuri destul de adânci în care nu se vedea omul ce sta în picioare. Când se auzea sirena instalată în gară, locuitorii satului trebuiau să intre în acele tranșee și să stea acolo până se mai auzea o dată. De multe ori, au intrat oamenii în tranșee. A intrat tot de atâtea ori și Victoria împreună cu cei doi copii. Îi ține mereu aproape. Aceștia se speriau și chiar plângeau când o auzeau ridicând glasul:
- Nu vă depărtați! Stați tot timpul pe aproape!Nu se știe când sună alarma. Dacă o fi să moară vreunul, să murim împreună!
Cum să nu plângă copiii când auzeau astfel de vorbe? Știau amândoi că să mori este cel mai îngrozitor lucru ce ți se poate întâmpla și se temeau de moartea care acum nu poate veni decât de sus, de la acele avioane ce clănțăneau.
După o vreme, lucrurile parcă s-au mai liniștit. Nu mai veneau avioane. Și, dacă veneau, treceau mai departe la o mare înălțime, încât aproape nu se vedeau. Și de auzit se auzeau foarte slab. Printre oameni s-a produs o ușurare. Nu mai trebuiau să urce, la auzul sirenei, într-un suflet prin grădină până la tranșee. Doar Nuțu parcă avea așa, ca o părere de rău. Au plecat de la ei doamna Cremene și Octavia. Atunci când veneau avioanele acelea, care zburau atât de jos și care aduceau moartea cu ele cele două, mama și fiica au stat la ei. De multe ori mâncau împreună. Și ce prăjituri bune și compoturi făcea doamna! Și era plăcut seara când se pregăteau de culcare. Făceau un pat pe jos, în care dorrneau ei, ai casei, și apoi, până noaptea târziu, asculta poveștile celor două mămici. Acum cele două s-au întors la casa lor la gară. Tot de aici, din gară a sosit și vestea care i-a înspăimântat nu numai pe ei, ci și pe cei mai mulți oameni din sat. În curând vor sosi trenuri cu ruși. Bine ar fi să nu se oprească în gară, ci să meargă mai departe. Vestea s-a adeverit. Dar nu toate trenurile au plecat mai departe. Unele au rămas câte o zi, altele câte o zi și o noapte. Acestea din urmă erau cele mai periculoase. Grupuri, grupuri de ruși înarmați pătrundeau în sat, intrau în case și luau cam tot ce se putea lua de mâncare: borcane cu untură, slănini afumate și râncede de prin poduri, găini de prin cotețe după ce le suceau gâtul. De animale mai mari, atunci la început, nu se atingeau. De abia mai târziu, au început, ziua-n amiaza mare, să apară căruțe în care erau luați porci de la cei ce aveau mai mulți, de căruțe erau legați viței luați de pe unde se nimerea. Ziceau cei ce mânau acele căruțe că animalele sunt luate pentru armata rusă, ori pentru armata sovietică, alții că sunt pentru armata roșie. Așa au aflat oamenii din sat cum i se spunea acelei armate biruitoare. Prin trenurile ce treceau prin gară, de multe ori, se vedeau și soldați în uniforme românești. Dar aceștia nu se depărtau de ele chiar când înnoptau aci.
A stat și s-a gândit bine Victoria. În niciun caz în vremurile astea nu se poate duce în apropierea Iașului la mormântul lui Nae. Nici de aducerea lui nu putea fi vorba. Va mai trebui să aștepte până se vor mai limpezi și se vor mai liniști lucrurile în țară. Deocamdată, aproape toate trenurile, care circulau, erau pline de militari ruși. Ea va trebui să aștepte și să aibă grijă de banii primiți de la regiment. Deocamdată stau bine în trăistuța aceea pe care a ascuns-o după niște scânduri în pod. Bine a făcut că a ascultat sfaturile acelui subofițer și a luat bani de metal. Altfel, ar fi trebuit să aibă grijă ca aceștia să nu fie mâncați de șoareci. În trăistuță, pe lângă monedele de argint, a pus și vreo treizeci de Bonuri pentru înzestrarea armatei, fiecare având o valoare de o sută de lei. Primea astfel de bonuri când lua salariul. I se spunea că valoarea acestor bonuri poate să fie recuperată după un timp cu dobândă. Și în ziare erau reclame care arătau avantajele acestor bonuri: „Paza păcii este cu atât mai puternică cu cât armata țării este mai bine înzestrată. Subscrieți BONURI pentru ÎNZESTRAREA ARMATEI și, printr-un bun plasament al banilor voștri, veți îndeplini o sfântă datorie către țară, veți asigura liniștea și avutul vostru, veți face scut gliei pe care au trăit strămoșii voștri, pe care trăiți voi și pe care vor trăi copiii, nepoții și strănepoții voștri“. A avut încredere în aceste bonuri. Și acum le-a găsit, lângă monedele de argint, mâncate pe la colțuri. Vor mai fi primite oare ca să fie schimbate în lei?