Nevăzut, colindă singuratic și trist prin secularele păduri virgine necălcate de picior de om, urcând și coborând dealuri și pante muntose, traversează vaduri cu ape repezi și reci, limpezi ca cristalul unde calul se adapă pe săturate ori galopează către șes, sub soarele amiezei, printre pâlcurile de maci din holdele cu grâu ce dă în cop. Toate par la fel, cine e el să fie luat în seamă, lumea, o uriașă roată, nu se oprește din mersul ei. Peștii înotă în susul apei, albinele fură nectarul florilor făcându-l miere, fructele se rumenesc în pomi, în vii soarele se preface în vin, iar oamenii se iubesc pe pajiști ori pe prispa casei și fac copii! Străbate locuri prin care parcă a mai trecut și, încercând să-și potrivească gândurile după pasul calului, se minunează de câte fusese în stare să facă acei oameni, îi mustră îngăduitor când descopereă că unele puteau arăta mai bine, ori oftează când vede câte au mai rămas de făcut.
Trecu pe la locul unde un trup decapitat, în zale, putrezea uitat și se prăbușii într-un gol fără fund, văzând cum nesfârșite șiruri de care trase de boi scârțâiau din greu, ducând la Roma aurul și bogățiile acestor pământuri ori cum feciorii, încolonați sub escorte, iau drumul străinătății să umple școliile și arenele de gladiatori ori să îngroașe rândurile legionarilor. Asistă, ca un străin, la veselia și dezmățul de pe străzi, unde romanii se ospătau cu pâinea și cu vinul Daciei și privi neștiutor, până departe, marginile Imperiului care putea să fie al lui.
Ca prin vis auzi o discuție în care marele preot Vezina, îi răspundea celui care se plângea că zeul nu mai e de partea lui: “Poate că te-ai născut prea devreme și încă nu a venit timpul tău, mărite rege!” În încercarea de a-l trage mai mult de limbă acesta, privindu-l misterios pe sub stufoasele-i sprâncene, continuase la fel de criptic: “Acum doar te-a încercat… Trebuie să mai ai vreun rol în planurile sale!” Habar nu are cine sunt cei doi și ce pot să însemne acele vorbe. El, pentru că la Cer nu poate merge, rătăcește aiurea fără niciun rost. Poate… ca să învețe ceva dintr-un trecut ce o fi fost, cândva, și-al lui?
E obosit de-atâta drum, căci vine de departe, din lumina, ce abia mai pâlpâie, a neamului său trăitor în țara, de toți știută, drept tainica Împărație a Zeului. Nu are nume și nici nu poate spune nimic despre sine, e poate sufletul urgisit al lui Decebal care, stingându-și singur lumina, nu mai are cale de întoarcere la zeu și bântuie întinderile regatului în speranța să-și recapete nemurirea prin alte mari fapte viitoare. A trecut pe la Sarmisegetusa, unde nu era decât ruină și pustiu, nu să îi judece pe trădători, ci, doar să răcorească cu lacrima sa jarul durerii celor care au pierit trădați. A memorat totul, pentru ca nimic să nu fie uitat, mai ales greșelile, apoi a urcat spre Muntele Ascuns.
În Marea Grotă e numai Zamolxe, toți preoții săi în frunte cu Vezina, cel care făcuse înțelegere cu Traian, au fost duși la Roma să-i citească destinul în stele și să-i înduplece pe zei, să trateze molimele Imperiului și să-i vindece rănile trupești dar mai ales sufletești, să le predea înțelepților de acolo descifrarea tainelor lumii și fantasticele lor cunoștințe în mai toate domeniile, să-i instruiască pe soldați în tehnici noi de luptă și să le întărească voința și spiritul războinic. Unii au rămas acolo, dar, cei mai mulți, s-au împrăștiat în lume cu legiunile ori coloniști și și-au amestecat sângele cu al aristocrațiilor locale, întemeind dinastiile regale și imperiale ori marile familii ce vor stăpâni lumea. Au îmbrăcat peste sutana preoțească zale de cavaler, au transformat crucea în spadă și, purtând ascuns la piept, lângă inimă, dragonul cu cap de lup iar în suflet Dacia, au plecat să împlinească porunca zamolxiană.
Se odihnește zeul pe tronu-i de bazalt, vegheat de Bătrânul Timp și Duhul Pietrei; la picioare, dormitează uitat și flămând Lupul Cel Alb. Îl recunoaște imediat și-i iese vesel înainte, dând din coadă, scheunatul său de bucurie trezindu-l pe Zamolxe. “Bine ai venit, nepoate! Era mare nevoie de tine…” I-a cerut să se dezbrace, aruncându-i într-un colț al grotei hainele îmbâcsite de colbul vremii și ciupite de săgeți, lovituri de spadă și trădări ca și când ar fi fost mâncate de molii, și l-a trimis să-și vindece rănile și să-și curețe spiritul în baia de lumină. A îmbrăcat, apoi, ca pe un halat, blana de urs și a intrat în catacombe să mai treacă, iarăși, probele. Nu știe cât a zăbovit acolo până a primit revelația, armura de cavaler și armele, dar când a revenit îl aștepta o masă de lemn masiv pe care era pâine, pește, brânză, miere și struguri. Altădată, în vremurile bune, inițierea se încheia cu un mare banchet, la care participau toți învățații, în onoarea celor care reușau să străbată până la capăt drumul misterelor, călătorind în lumea lor și să se reîntoarcă; i se spunea agapa mistică.
Au mâncat numai ei doi fără grabă, ca niște oameni preocupați, mestecându-și, în tăcere, fiecare gândurile! Nu știe care sunt planurile zeului, dar el și-a văzut calea și are multă treabă: mai întâi să se pună în fruntea triburilor carpatice și să mai domolească haita ce tot mușcă din trupul de lumină, iar când se va ridica și Regalianus, împreună, să elibereze Dacia. Apoi, în fruntea Cavalerilor Danubieni, să treacă și în Panonia, Dalmația, Moesia, Sciția și mai departe, adunând în jurul său toate neamurile în unul singur, poporul de la Începuturi; să-i găsească vechiul lui spirit de pe unde e rătăcit și să-l aducă acasă. Preoții zamolxieni, sub noua lor înfățișare, vor face ei restul…
Afară îl așteaptă calul, mulțumește zeului printr-o plecăciune și dă să plece. Acesta, însă,îl oprește cu un semn, se apropie și îi trece pe după cap un șnur, în care sunt adunate culorile dragonului dac; de el e legată o plăcuță din plumb, având gravat în relief un tânăr călare pe un bidiviu focus, cu arcul și tolba cu săgeți în spate, iar la șod spada. Știe că tăblița îi va fi talisman și semn de recunoaștere, un fel de act de identitate peste timpuri care îl va și ajuta la nevoie, plumbul reprezentând metalul magiei! Zeul îl îmbrățișază și îi șoptește: “De-acum ești Cavalerul Trac, sed libera nos malo!” Știind cât de grea și de lungă va fi bătălia cu cei răi, îl privește duios ca un părinte iubitor și îngrijorat și, făcând cu mâna dreaptă cunoscutul semn, îl pune sub protecția crucii. Simte cum e cuprins de puteri nebănuite, dar ca să scurteze acest greu moment al despărțirii, îi răspunde gâtuit de emoție: ”In Te Domine sperari! “, se mai înclină încă o dată, își face și el semnul crucii și pleacă.
Și așa a pornit pe firul istoriei, ca un drumeț pe marginea unui râu, având de o parte întunericul pădurii, iar de cealaltă strălucirea apei. Doar calul său năzdrăvan știe întortochelile cărării și locurile în care e mai mare nevoie de el. Ca un veritabil “Theos Heros”, ce își urmează un destin orfic, a plecat să împlinească, strecurându-se printre tărâmurile vieții și al morții, tot ce i se arătase în revelație.
Sub stindardul dragonului i-a înfruntat pe romani ori și-a vărsat sângele alături de ei pentru a-i opri pe barbari, devenind “Invicitus” ori “Sanctus”. A fost cavalerul Dasius,născut în Silistra, care s-a pus în slujba crucii refuzând să participle la Saturnalii; s-a revoltat cu garnizoana sa împotriva lui Domițian, nerecunoscându-l pentru că numai Zamolxe putea fi Dominus et Deus. Și câte nu a mai făcut… Se simțea arhanghelul Mihail, dar pentru faptele sale, drept credincioșii de pretutindeni l-au numit Sfântul Gheorghe, eroul creștinătății; l-au reprezentat în basoreliefuri și icoane călare pe cal, ucigând cu sulița dragonul! Zamolxienii, însă, știu despre ce e vorba acolo, sulița nu-i armă, ci o bucată din axis mundi pe care se încolăcește șarpele, falusul prin care zeul dăruiește și depune sămânța reînvierii bravului popor dac!
În disputele dintre creștini a fost mereu alături de acei călugări și teologi ce încercau să conserve în miezul creștinismului esența lui zamolxiană. L-a susținut pe Arius, în tentativa de a convinge conciliul de la Niceea că Iisus nu e Dumnezeu, ci ființă umană creată, salvând astfel unicitatea zeului. Argumentul a fost acela că numai Dumnezeu e mereu identic cu sine, neschimbător, Trimisul Său, schimbându-se de la copil la omul matur nu-i poate fi deopotrivă! Tatăl are cunoștință despre Fiul său, dar acesta, trăind într-o altă existență, pământeană, nu poate avea această cunoștință despre Tatăl. Împăratul, dorind să accentueze în fața lumii protecția divină a Imperiului, va impune, însă, principiul cosubstanțialității, triumfând punctual de vedere că Fiul e în întregime divinitate. Nu se lasă păgubaș și, datorită insistențelor sale în a-i ilumina pe slujitorii credinței, în vremea lui Constantin al doilea este corectat Crezul, expresia “ Cel de o Ființă cu Tatăl” fiind înlocuită cu “asemenea Tatălui”. Împreună cu împăratul traco-dac Valens a încercat să impună acceptarea de către toți prelații a acestui principiu zamolxian, dar câștig de cauză are episcopul Capadociei, Vasile cel Mare, revenindu-se la formula inițială a Crezului. De aceea, se va alătura marelui preot, Ulfila, și va propovădui arianismul zamolxian în rândul goților. Încercând să păstreze echilibrul în cadrul disputei i se va opune, totuși, prietenului său, împăratul Iulian Apostatul, adept al întoarcerii la originile îndepărtate ale gnosticismului zamolxian prin introducerea, din nou a misterelor, ritualurilor secrete și practicilor magice în cadrul templelor.
I-a apărat împotriva prigoanei pe călugării și preoții traco- daci care, împreună cu patriarhul Nestor al Constantinopolului, susțineau natura duală a Fiului, persoană divină născută din Dumnezeu și om născut dintr-o pământeancă, refuzându-i Mariei titulatura de “născătoare de Dumnezeu”. A avut mari dispute chiar acasă în Dobrogea cu călugărul Cassian care a primit sarcina să studieze această problemă. Mai târziu se va declara împotriva monofiziților, care susțineau firea unică divină a lui Iisus, accentuând latura mistică a creștinismului și golindu-l, astfel, de conținutul său zamolxian.
Ca un muritor de rând, s-a bucurat din plin de grațiile preafrumoasei dansatoare și actrițe, Teodora, ce reușise să-l cucerească cu siluieta ei trasă prin inel, fața ovală și ochii ca mura, fiica îngrijitorului de la circul unde se ducea să vadă urșii, care îi aminteau de pădurile de-acasă. Prin intermediul eunucului Narses de la palat, cu care era bun prieten, după un frumos spectacol, în care ea își bătea joc de mitologia și moralitatea greacă, i-o prezintă lui Iustinian, pe atunci un tânăr aspirant la titlul imperial al bunicului său, care va face din ea celebra împărăteasă a Bizanțului. Grație prieteniei ce i-o va păstra, prin ea avea să-i controleze pe mai toți oficialii Imperiului, obligați să-i depună jurământ de credință, și, odată ajunsă consiliera de suflet a împăratului, să influiențeze decizii în cele mai importante probleme. În timpul revoltei lui Nika, când speriat împăratul voia să fugă, la sfatul său ea reușește să-l oprească și să ia măsurile potrivite, salvând imperiul. A ajutat-o în concilierea raportrilor “calcedonienilor” cu restul creștinilor, dar, după ce ea a optat pentru monofizism, legătura lor s-a răcit.
A luptat în legiunile tuturor împăraților de neam trac, ajutându-l pe Constantin să aducă capitala pe malul Pontului și pe Galerius să întemeieze Imperiul Dacic, cunoscut și drept Marea Dacie. A fost alături de goți în temerara lor încercare de a opri invazia hunilor și a participat la asedierea și căderea Romei. S-a străduit să prevină trădarea din partea grecilor, care au permis intrare slavilor în imperiu, dar nu a putut și să împiedice împământenirea lor în Balcani; în urma constituirii regatului serbilor și al bulgarilor mare parte a tracilor autohtoni vor fi asimilați și vor dispărea din istorie. Și-a ridicat spada alături de ale fraților Asănești pentru eliberarea de sub greci, prin întemeierea Imperiului Valah și a plâns la cucerirea, de către turci, a Constantinopolului!
Când i-a fost țării mai greu, s-a numit Brâncoveanu și s-a lăsat decapitat, împreună cu ginerele și cei patru băieți ai săi sub privirile îngrozite ale ambasadorilor marilor puteri ale vremii, care n-au mișcat un deget, dând poate cel mai măreț exemplu de bărbăție și demnitate din istorie în apărarea credinței. A salutat întemeierea Ordinului Dragonului și s-a încoronat în fiecare domn al Principatelor dacice, luptând împotriva tătarilor, maghiarilor, polonilor și germanilor. I-a alungat pe Teutoni ca să împiedice transformarea Transilvaniei într-o altă Prusie. Când nimeni nu mai îndrăznea să ridice spada împotriva otomanilor, dând dovadă de un curaj nebun, el singur, supranumit Dracula, din spița căruia derivă mari familii imperiale, doar cu o mână dintre-ai lui, a pătruns noaptea în tabăra turcilor căsăpindu-i. A trecut, apoi, Dunărea, precum odinioară treceau neamurile carpatine, și i-a îngrozit, incendiindu-le și devastându-le raialele; pentru o clipă a redat speranța creștinătății că gheaurii pot fi învinși. Și iar a plans când a văzut cum grecii se înrudesc, prin cneazul Vladimir, cu muscalii, legitimându-le ocupația a mai mult de jumătate din pământurilor dacice și-i unge lideri ai creștinătății, încurajindu-i să facă, din Moscova, A Treia Romă.
Pentru prima oară, neputincios, s-a dus să se roage la Domnul zeu să intervină în vreun fel. Dar textul slujbei alcătuit de sfântul episcop dac Niceta de Remesiana, care reprezenta o parte din liturghia zamolxiană, așa numitul Te Deum, era de nerecunoscut! Chiar și “Tatăl nostru” fusese schilodit! Pentru ca poporul să uite cuvântul libertate și derivatele sale, “eliberează” l-au înlocuit cu „mântuiește”, nimeni neștiind ce înseamnă. I s-au muiat picioarele când, în loc de „Și ne eliberează de cel viclean”, a auzit „Și ne mântuiește de cel viclean” ori „Mântuiește Doamne poporul Tău” în loc de „Salvează Doamne poporul Tău”. Nu a mai rezistat, i s-a făcut scârbă când a văzut cum frații creștini, greco-slavi, după ce le-au acaparat pământurile, fără nicio milă ori frică de Dumnezeu, alungă limba poporului său din biserici și din școli. S-a urcat pe cal și a pornit spre Occident să-i întâlnească pe preoții zalmoxieni întemeietori sau membri de vârf ai unor mari ordine cavalerești.
Dar, cum un necaz nu vine niciodată singur, și aici a găsit lumea în plin război intern, divizată de marea dispută dintre Papa și Împărat. Practica creștină, ca o manifestare populară a trăitorilor sinceri întru învățatura lui Iisus, expresie modernă a zamolxianismului, fusese deturnată de către episcopul de la Roma și transformată într-un instrument al luptei pentru putere. Din credință a iubirii și a iertării aproapelui creștinismul devenise o doctrină în slujba războiului și a crimei. Din atâtea evanghelii care îl mărturiseau pe Iisus au fost alese numai patru, care să fie pilonii Noului Testament. Erau păstrate tocmai acelea care conservau combativitatea și militantismul evreiesc al Vechiului Testament; din forma sa pământeană, forța și violența implicite se transferau în planul sufletesc și spiritual, prin înlocuirea Dumnezeului iubitor cu Dumnezeul Savaot, “scutul și sabia lui Israel”.
Erau hiperbolizate și transformate în cariatide ale noii credințe o serie de fapte și declarații sub formă de pilde, ce puteau primi orice interpretare, puse pe seama lui Iisus, din Evanghelii: episodul alungării zarafilor cu biciul din Templu; “Nu am venit să aduc pacea, ci sabia!”; “Cine nu e cu Mine e împotriva Mea și cine nu adună cu Mine risipește! “; Cine nu are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere!” Toate celelalte care nu conveneau, inclusiv evanghelia lui Petru, întemeietorul Bisericii, fuseseră ascunse în tainițele secrete ale Vaticanului, interzicându-se a mai fi măcar amintite. A rezultat o religie după chipul și asemănarea celor care, în loc să călăuzească omenirea pe calea iubirii și a păcii către Împărăția lui Dumnezeu, au fost preocupați să devină ei împărați. Papa, cu de la sine putere, se autoproclamă reprezentant și înlocuitor al zeului pe Pământ, comițând una dintre cele mai grave blasfemii! Și cum papii nu aveau peste ce împărății, își făcuseră din oastea, care trebuia să fie de îngeri și a Domnului, armate proprii de războinici cruzi și sângeroși, cât se poate de pământeni, pentru a cuceri un imperiu. Pretextul a fost eliberarea locurilor sfinte de la Ierusalim! Oastea cruciaților e formată din cei mai renumiți cavaleri luați din serviciul Împăratului, inamicul Papei, și trecuți în serviciul său pentru a-i împlini voința! Profitase de faptul că arabii, și ei urmași ai lui Avraam, construiseră pe “stânca Templului” un mausoleu al lui Omar, Ierusalimul devenind orașul disputant de evrei, musulmani și creștinii care voiau să pună crucea pe moschee. Ce să mai zici, cu adevărat “Orașul Sfânt”, dacă omenirea, chemată de Iisus la iubirea aproapelui, se ucide în interiorul și împrejurimile lui!
S-au organizat cruciadele, un război de două sute de ani cu peste nouă milioane de morți, o cifră enormă la vremea aceea, purtate sub o aparență de sacralitate, dar avându-l în spate pe însuși Satana, ce trona de pe scaunul pontifical, cu crucea în mână înveșmântat în odăjdii albe ori vișinii, culoarea râurilor de sânge nevinovat vărsat. Omenirea a devenit Mielul pe care Papa îl sacrifica, sub o aparență creștină, pentru a ocupa tronul pământean al lui Iisus. I-a recunoscut imediat în ei pe reptilienii agatârși, cei pe care Zamolxe îi însemnase să le apară solzi pe corp, pentru ca oamenii să se ferească ca de Cel Rău.
Nucleul oștilor papale era format din câteva ordine cavalero-călugărești, dintre care cele mai loiale păreau să fi fost: Cavalerii Templieri, francezi, care peste zale purtau perelină albă cu cruce roșie pe spate; Ordinul Cavalerilor Ospitalieri sau Vindecători, italieni, recunoscuți după roba călugărească și crucea albă pe spate și Cavalerii Teutoni, germani, diferențiați prin rasa albă cu crucea neagră pe spate. În ordinal Templierilor intrau numai fii de nobil din partea ambilor părinți și, considerați “armata lui Hristos”, aveau ca idealuri: apărarea credinței în fața necredincioșilor, loialitatea față de stăpân, protejarea celor slabi, respectare cuvântului dat în cadrul jurământului și trăirea în cinste, chintesență a virtuților, care trebuia să fie curată precum cristalul și tare ca granitul. Ei duceau viață de călugări și de militari, ritualul admiterii în ordin și promovării desfășurându-se în cadrul Sfintei Liturghii, după ce erau spovediți și împărtășiți. Destinul lor - să biruie ori să moară, apărând locurile sfinte, protejându-i pe pelerini și îngrijindu-i pe bolnavi. Erau conduși de către un Mare Maestru, se instruiau în limba națională și dispuneau de proprietăți și așezăminte proprii.
La sosirea sa, la puțin timp după exilarea lui Napoleon, statutul urmașilor vechilor Templieri, lăsați în adormire prin decretul apostolic din anul 1312, era incert, activitatea celor care încă ezitau să se declare continuatori ai lor, desfășurându-se în clandestinitate la umbra ocultismului. La începuturi, pe la anul o mie o sută și ceva, veniți din Franța, după cucerirea de către cruciați a Ierusalimului, sediul lor a fost chiar în clădirile moscheei Al-Asqa, ridicată de musulmani peste ruinele templului lui Solomon, de unde, zice-se, s-ar fi ridicat la cer profetul Mohamed. Fapt remarcabil pentru acel timp, relațiile lor cu arabii s-au păstrat cordiale, unii dintre fiii șeicilor fiind, chiar, primiți între Cavaleri! De fapt, Ordinul nu s-a comportat ca o armată, ci mai mult ca un gardian al păcii în regiune, un mediator între facțiunile creștine și musulmane. Poate că acest spirit conciliant s-a datorat și prezenței la vărfurile conducerii a unor călugări și cavaleri provenind din familii cu ascendență dacică păstrătoare încă, poate nu în forma lor originară, a învățăturilor lui Zamolxe. Recunoscuți de Papă, cavalerii se manifestă ca slujitori discreți ai acestuia, nefiind supuși niciunei justiții și beneficiind de scutire de taxe și dări, ba chiar putând să perceapă impozite.
Prestigiul câștigat, prin curajul lor în bătălia de la Montgisard unde numai cinci sute de cavaleri reușesc să reziste în fața unei armate de aproape treizeci de mii de oameni condusă de temutul Saladin, prin faptul că erau păstrători ai giulgiului, Sfântului Graal și crucii pe care fusese răstignit Mesia, și această politică a lor împăciuitoristă, îi face foarte apreciați. Donațiile către ei curgeau din toate părțile, unele sub formă de pământuri, castele, fortificații și orașe în țară și în întreaga Europă, ajungând să administreze valori colosale. Acestea sporiseră și ca urmare a transformării sediului de la Ierusalim, din citadelă militară, în centru comercial și de cămătărie. Se bucurau de atâta încredere încât, mari aristocrați și regate, care încasau venituri de zece-cinsprezece ori mai mici decât ale lor, le încredințează în custodie valorile; devin, astfel, păstrători ai bijuteriilor Coroanei engleze și a tezaurului Franței. Sunt cei care inventează scrisoarea de schimb, prin care banii depuși la Paris ori Ierusalim puteau fi ridicați din orice alt oraș unde ei își aveau sediu.
Desele contacte cu islamul, iudaismul și popoarele orientale ca și denaturările creștinismului originar efectuate cu știrea și din voința papei le modifică treptat fondul credinței, doctrina lor devenind un amalgam de pitagoreicism, platonism, gnosticism ce păstra multe din notele esențiale ale zamolxianismului. Ca o reacție la tendințele catolicismului de a preamări divinitatea prin icoane și sculpturi, este introdus în ritualul cavaleresc scuipatul crucii, practică de sorginte gnostică, de ei justificată prin respectarea poruncii de a nu te închina la chip cioplit. Voiau să arate, prin aceasta, că Dumnezeu era în Cer, nu în bucata de lemn. Tot mai convinși că, prin Sfânta Treime, creștinismul devenea o erezie politeistă își aleg zeu unic de închinăciune, o parte dintre ei poate inconștient după modelul zamolxian, pe Bahomet. Ritualul sărutului gurii între bărbați, la primirea în Ordin, care semnifica unirea spiritelor, trezea, la rândul său, alte serioase nedumiriri.
După căderea Orașului Sfânt în mâna musulmanilor, Templierii revin în Franța unde își atrag, însă, antipatia publică prin sfidătoarea intrare în Paris a marelui maestru Jaques de Molay, asemeni unui sultan, în fruntea a peste o sută de cavaleri, mulțimii de sclavi negrii și a o mie două sute de cămile încărcate cu bijuterii, aur, argint, covoare și alte bogății orientale. Alături de acestea, cu cei peste cincisprezece mii de cavaleri și o sută de mii de oameni în personalul auxiliar Ordinul reprezenta un potențial stat în stat. Regele Filip cel Frumos, cel care își trimisise cancelarul să-l pălmuiasă pe papa Bonifaciu pentru că îndrăznise să îi cerară scutirea de impozitare a clerului, nu putea trece cu vederea această adevărată demonstrație de forță și de autonomie. Atitudinea sa suspicioasă îi va determina pe Cavaleri să se apropie de Anglia și Germania.
Atât de puternici material și cu o doctrină religioasă destul de cosmopolită, dependența lor de papa devenise numai formală, pur simbolică! Totodată, ostilitatea lui Filip, în urma numeroaselor împrumuturi și înglodării în datorii la Cruciați pe care nu mai reușa să le plătească, dar și a refuzului de a fi primit printre ei era în creștere. Toate astea îi vor face vulnerabili în fața acuzațiilor de erezie și satanism, orchestrate de către rege, în acea cumplită vreme a Inchiziției. Pe baza acuzației de practicare a unor ritualuri profanatoare, cavalerii sunt arestați pe întregul teritoriu, torturați sălbatic și puși să recunoască explicit că l-au renegat pe Iisus, au practicat sodomia și s-au închinat diavolului. La cererea imperativă a lui Filip, papa Clement, “arestat” la Avignon, convoacă la repezeală un conciliu prin care suspendă activitatea Ordinului, mare parte din proprietățile lor fiind cedate Ordinului Ospitalierilor, viitorii Cavaleri de Malta. De Molay, împreună cu alți doi mari maeștri, sunt arși pe rug ca eretici.
Se pare, însă, că principalul motiv al lichidării Ordinului era faptul că în calitate de apărători ai Templului, Cavalerii se plasau deasupra oricărei religii și a statelor și nutreau planuri de reorganizare a lumii; erau convinși că nu se putea pune capăt sângeroasei confruntări religioase, și nu numai, între Orient și Occident, precum și ireconciliabilității interne dintre regalitate și papalitate ori războaielor dintre state decât prin organizarea planetei sub forma unei sinarhi. În cadrul ei era un domnitor unic al Pământului, ales de un consiliu al înțelepților, și el se situa deasupra tuturor ca arbitru al raporturilor dintre șefii politici și religioși. În urma prigoanei dezlănțuite împotriva lor, supraviețuitorii Ordinului s-au împrăștiat în toată lumea, pierzându-li-se urma.
Nu știe unde să-i mai caute, dar cu talentul lor în mânuirea banilor sigur au pus la cale niscai sisteme și rețele financiare, prin care să obțină atâta putere încât să distrugă regatele și organizația papală care i-a trădat. Un fir duce către castelul Hertford în Anglia, unde, se pare, și-au ascuns o parte din fabuloasele lor comori și prin tunele secrete sunt legați cu toate instituțiile orașului. Ideea lor de organizare a lumii a devenit molipsitoare, papa Inocențiu al treilea pretinzând creștinilor să i se adreseze cu titulatura de “Tatăl Prinților și Regilor, Conducătorul Lumii, Vicarul pe Pământ al lui Iisus Hristos”. Noul chip, sub care s-ar ascunde Templierii, ar putea fi „Societatea lui Iisus”, organizație fondată în 1534 și specializată în oprațiuni bancare, având drept scop întemeierea „Noului Ierusalim”, cu Papa în fruntea omenirii. Dacă nu o fi, cumva, vreo filială a Cavalerilor Maltezi, care, după ce au fost alungați de Napoleon din insulă, s-au stabilit pe teritoriul papal de unde îl controlează pe însuși Sanctitatea Sa. Ceva, ceva trebuie să fie și prin Elveția, al cărei drapel, crucea albă pe un fond roșu, nu e decât o răsturnare a culorilor Templierilor. Însuși Napoleon avea asemenea intenții, ambițiile sale limitându-se însă la continentul european. El declara tranșant: „Avem nevoie de un cod european, de o curte de casație europeană, de o monedă unică, de aceleași măsuri și greutăți, de aceleași legi. Trebuie să fac din toate popoarele Europei un singur popor. “
Căutându-le urma, se refugiază în Revelație, ca într-un tunel al timpului, unde trecutul și viitorul se amestecă în jocul de lumini fără început și sfârșit, un haos infinit în care drumul lui, o linie pe o coală colorată, scrie ori proiectează fleshuri vizuale, încercând să pună ordine. O imagine apocaliptică îi focalizează atenția: două clădiri înalte ca niște Turnuri Gemene, izbite de niște păsări de foc, ard cu un fum gros care întunecă soarele. În timp ce oameni îngroziți se aruncă de la înălțime, sub privirile a doi călăreți ce asistă zâmbind de pe același cal, clădirile se prăbușesc, asemenea unor castele de nisip, înghițite de norul de praf ce se ridică până la cer. Pe această negură un fulger caligrafiază, ca pe un ecran, niște denumiri ciudate despre care nu a mai auzit, care se derulează, cu mare viteză unele după altele. Abia reușește să citească frânturi din ele ...dinul Iluminaților... Frăția Șarpelui ...cietatea Asasinilor... Mein Kampf... The Golden Dawn ...atatul de la Lisabona ...misia Trilaterală... Bilderberg ...Foreign Relation ...Qaeda...
“Scapă-ne de cei răi!, așa mi-a poruncit zeul la plecare. Dar care dintre ei sunt ăia răi? Cum să-i deosebesc? Acolo în Răsărit era clar, răii erau aia care-ți călcau pământurile, îți furau agoniseala și-ți ucideau pruncii. Aici după ce să-i cunoști? În Imperiu dacii se recunoșteau între ei după dragon! Asta trebuie să fie, ăia buni sunt încolonați sub Dragon. Atâtea străvechi culturi și culte ale omenirii au apărut și dezvoltat sub protecția lui, însăși locurile sacre erau păzite de el. Dragonul veghea lâna de aur în Grădina Hesperidelor, Khrisna, un Iisus al indienilor, e așezat pe un șarpe încolăcit ce revarsă asupra omenirii lumina cunoașterii. Embrionul, nucleul primordial al crierului uman e reptilian, iar zeul ancestral al britanicilor era șarpele HU! Dar și agatârșii trebuie să fie tot sub dragon… Sau nu, dacă acum descind din mitul biblic și sunt urmașii lui Adam n-au cum să iubească dragonul. Da, da trebuie să-i găsesc pe ăia cu dragon! Și treaba asta cu Noul Ierusalim să însemne oare orașul sfânt sau e metafora pentru cea de-a nu mai știu câta Romă? Imperiul ăsta al Templierilor să fie tot una cu Împărăția lui Zamolxe? Atunci ce rost mai are papa? Nu, nu, despre altceva, poate mult mai grav, trebuie să fie vorba…
O religie înseamnă ca cineva să creadă într-o entitate supraumană și de regulă extrapământeană, care exisă sau nu există, convins că dacă crede în ea îi va fi bine, iar dacă nu crede îi va fi rău. Modalitățile sub care se întâmplă asta se regăsesc în fiecare cult. Privit în această perspectivă, zamolxianisnul nu este o religie, ci o procesualitate istorică prin care umanitatea primește de la zeu “darurile” sale pe măsură ce devine aptă să le folosească. La Începuturi, când oamenii erau ființe luminoase, ei dispuneau de niște potențe naturale, care le permiteau să se mențină în contact nemijlocit cu zeul. Pe măsură ce și-au pierdut din luminozitate, umbrindu-se, această posibilitate a contactului organic cu divinul s-a diminuat. Pentru a se păstra, totuși, legătura, zeul le-a transmis niște “daruri”, care să compenseze pierderea de potență comunicativă, sub forma unor cunoștințe menite să le permită să-și confecționeze mijloacele, un soi de “proteze”, cu ajutorul cărora să ajungă la zeu. Aceste “daruri” erau păstrate și folosite, în amintitul scop de către preoții zamolxieni și, mai târziu, de cei decenieni. Pentru că ceilalți oameni nu aveau acces la ele, le-au numit mistere, iar celor îndreptățiți să le cunoască li s-a spus inițiați. O parte din aceste “daruri”, accidental, au încăput pe mâna unora care nu erau pregătiți să le folosească. Utilizarea lor greșită a făcut rău în jur și, drept urmare, cei care le-au folosit au fost numiți oameni răi. Adică persoane care nu mai foloseau “darurile” pentru păstrarea legăturii cu zeul, ci le-au îndreptat împotriva semenilor, împinși de orgoliul de a părea ei zei în fața lor.
Deci, zamolxianismul e practica de trecere a misterelor divine de către un grup inițiat, care le are în păstrare ori poate accede la ele, către oameni pe măsură ce aceștia au nevoie de ele spre a menține legătura cu zeul și sunt pregătiți să o facă. Asta înseamnă a face bine! Și cei animați de această credință și cult al binelui, definit în forma prezentată, se numesc zamolxieni! Ceilalți care, însă, intră în posesia acestor “daruri”, le depozitează și le folosesc în interes propriu, pentru a se ridica ei deasupra oamenilor și a-i stăpâni, înseamnă că fac rău; mânați de pornirile lor eretice și egoiste, au deturnat misterele lui Zamolxe de la scopul lor și le folosesc illicit și abuziv. Unul dintre aceste “daruri” e banul, care trebuia să înlesnească legătura, pe orizontală, între oameni astfel încât aceștia să comunice facil între ei. Unii au început, însă, să-i adune și depoziteze peste necesar, stricând echilibrul acestei corecte comunicări! Astfel, banul, a ajuns mijloc al acumulării de putere pentru a-i domina și stăpâni pe ceilalți. A stăpâni înseamnă a-i controla voința unui om, determinându-l să nu-și mai folosească potența în acord cu firea sa și cu cerința divină, ci să se manifeste așa cum ordonă cel căruia îi e supus. Odată apărut acest rău, zamolxianismul își propune să-l extirpe și să refacă legătura firească între oameni pe orizontală și, pe vertical, între ei și zeu. Acesta e sensul semnului crucii! Doctrină a binelui a devenit, astfel, nu doar o credință, ci și o religie a eliberării omului de rău.
Din această perspectivă zamolxiană, Papa, fiind cel care a adunat în păstrare “daruri” de la zeu și nu le mai transmite corect oamenilor pentru a se folosi de ele în scopul pentru care le-au fost trimise, ci le utilizează spre a-și spori puterea proprie în competiția cu ceilalți aspiranți la dominația lumii, e un om rău. Toți cei care sunt în serviciul său, indiferent că o fac în cunoștiință de cauză sau nu, produc rău. La fel sunt și toți ceilalți care procedează similar papei, nemaifiind preocupați de folosirea “darurilor” în scopul pentru care au fost trimise - menținerea legăturii umanității cu divinitatea. Zamolxienii sunt păstrătorii corecți ai darurilor și luptători împotriva răului pentru refacerea legăturii naturale dintre om și zeu. Asta e și misiunea mea aici în Occident și de acum încolo pe Pământ, să-i descopăr pe cei răi ca să le stric planurile și să ajut la transmiterea corectă a “darurilor” de către cei care le au în păstrare.”