agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-02-08 | |
Se trânti pe canapea și aprinse televizorul. Mută canalele unul după altul, dar nu era conștient de acest fapt. Avea o dorință. O dorință ca acea moștenire să fie a lui și numai a lui. O dorință egoistă, invidioasă., Era o trăsătură pe care Florin deabia acum o descoperise. Era o latură criminală ascunsă undeva într-un colțișor al inimi sale și descoperirea ei îl înspăimântă un pic. Nu că ar fi avut munstrări de conștiință. Nu-și amintea să fi avut vreodată crize sufletești de revelație sau descoperiri intuitive ale morții lui Dumnezeu în el însuși. Pentru el, Dumnezeu nu exista. Îi lipsit ca "logos", ca emanație. De ce să se teamă? Ce și cine să te învinuiască de gândurile sau pornirile tale interioare dacă nu ai realitate de raportat la cuget și simțire? În suflet nu i-a fost vie decât "dorința", la început larvară, apoi, cu trecerea timpului, din ce în ce mai aprigă, de a stăpâni binele și răul. Dorința de a-și fi propriul zeu și dumnezeul tuturor. Acum, această dorință era parcă mai dureroasă, mai agresivă și stăpânit de ea, nu-și dădea seama de naivitatea unor asemenea pretenții, frământări zadarnice: iluzie-paradox-revoltă-autocinism-credulitate-zvâgnire-iluzi, - viciosul cerc al experienței pripite, al personalităților neputincioase.
Gânduri, gânduri, gânduri... Materialismul din sine răbufni. Viziunea milioanelor de dolari, fără a se gândi că moștenirea lui Andrei putea să se rezume la aproape nimic din ceea ce gândea el, chiar refuză să se gândească la contrariul propriilor iluzii, îl făcu aproape mediocru. Se comporta la fel ca un copil ce se juca cu o mașinuță din plastic considerându-se un mare șofer. Se ridică aproape nervos și se îndreptă spre bucătărie unde căută prin dulapuri. Găsi o sticlă de coniac și își turnă o porție considerabilă pe care o dădu pe gât deodată. Și-l umplu la loc și se întoarse pe canapea. "Ce tâmpit!" mormâi continuu ca o "moară stricată". "Ce tâmpit!". Soneria de la ușă îl scoase din această stare "euforică", sau mai bine spus, "cinică", un cinism bolnav, incurabil. Chiar aproape fără să-și dea seama, sau poate doar așa vroia el să creadă, își făcu planuri cu averea inexistentă a lui Andrei, compusă, în mintea lui, din vile, proprietăți și milioane de dolari. - Ha,ha, ha! Ce prost e el, dar ce tâmpit sunt eu! își reproșă cu voce tare în timp ce se îndrepta spre ușă pentru a o deschide. "Cine o fi? Poate și-a uitat Andrei cheia? O nouă ocazie de al determina să-și dea seama de ceea ce pierde refuzând ceea ce i se cuvine de drept. Sau... Cine știe?!" Deschise. Mare îi fu mirarea când în cadrul ușii îi apăru chipul "grăsuț" a lui Marius. - Tu aici?! Ce faci omule? Nu era obșnuit cu vizite surpriză din partea acestuia pe timpul vacanțelor de vară, mai ales. Marius își petrecea vacanțele acasă la părinții lui, iar în timpul școlii stătea la cămin. Nu că ar fi avut mai mulți bani ca Florin care îl "coșea" pe Andrei atât de bani cât și de alte bunuri materiale, ci pentru că el avea ceva mai multă "mândrie", și nu putea să accepte să depindă de cineva și mai mult, să profite de bunătatea cuiva. Era întru totul diferit atât de Florin care te lăsa "lefter" când îți era "lumea mai dragă", cât și de Andrei care dădea și ultimul bănuț, chiar mai mult, își amanetase odată ceasul pentru a-l "împrumuta" pe Florin cu bani, pe care dealtfel nu-i mai văzu niciodată. Marius era... "zgârcit?"... nu ași spune; mai degrabă chibzuit. Întotdeauna îi ajungeau puținii bani primiți de acasă și niciodată nu ducea lipsa, lucru de care cei doi prieteni al lui nu se puteau lăuda. În timp ce Florin și Andrei își cheltuiau banii pe țigări sau băutură, acesta nu era stăpâni de astfel de vicii și nu de puține ori cei doi îl priveau cu un fel de "ciudă" pe acesta, dar ce vină avea el? Totuși, Marius avea un "viciu", dacă putem să-l numim astfel: cărțile. Era pasionat de citit. Citea aproape tot ce-i cădea în mână, de oriunde, cu o ardoare și o lăcomie care, de multe ori îl speriau chiar și pe el. Devora filă după filă, hrănindu-se cu fantezia și ideile sățioase ale autorilor respectivi. Lumea fascinantă a cărților l-au cucerit definitiv și pentru totdeauna încă din copilărie. Cu toate acestea, nu-și cheltuia banii pe cărți după cum ne-am închipui, ci în cazuri foarte rare, atunci când își dorea cu ardoare să citească o anumită carte și nu o găsea în Biblioteca Județeană, sau a Universității. - Mă plictiseam acasă și m-am gândit să vă fac o vizită, răspunse el în timp ce-și rotea ochiii căutând ceva sau pe cineva. Dar unde-i, Andrei? - A ieșit. Florin se tolăni pe canapea și își ridică paharul de pe jos unde îl pusese. - Dacă vrei, serveștete singur. - Nu, mulțumesc! Era obișnuit cu felul acesta de coportament din partea lui Florin, la fel cum era obișnuit ca el să o facă pe "proprietaru" în casa lui Andrei. - Al dracu' prost Andrei ăsta, omule, începu Florin fără nicio introducere. "Prost cu caru'". Auzi? I s-a acumulat toată "prostia omenească" în capul lui... Marius îl privi nedumerit. - Dar ce-ai pățit? Ce-i cu "puhoiul" ăsta de epitete la adresa lui Andrei? Florin îl privi câteva secunde, apoi de la țigara ajunsă la jumătate își aprinse alta nouă. Pe cea veche n-o stinse. O așeză în scrumiera unde se mai aflau încă vreo cinci în aceași stare. Jumătăți de țigări ce se fumau singure și în fumul lor dens și acru, Florin trăgea cu voluptate din noul Winston de proveniență moldoveană. Þigări ieftină de contrabandă. Marius simțea că se îneacă și deschise geamul. Aerul fierbinte de iulie îi făcu bine. - Să vezi și să nu crezi, continuă Florin expirând fumul. Începu s-i povestească cu cât mai multe cuvinte și detalii, așa cum știa el mai bine, căci nu ducea lipsă de îndemânare la așa ceva. Nu degeaba făcea "Științe politice". "Vei deveni un politician la fel de gălăgios și mincinos ca și actualii!" obișnuia Andrei să-i spună când acesta uita să se mai oprească. De multe ori recunoștea și el că exagerează uneori cu vorba, dar dădea vina pe "necesitatea omului de exprimare" făcând o adevărată "pledoarie filosofică" aducând argumente din marii filosofi și nu numai, începând mai tot timpul cu: "Vorbirea este proprie omului. Numai omul este capabil nu numai de a comunica cu ceilalți, ci, mai mult, de a opera schimburi cu el, de a întreba și răspunde...", iar ca și concluzie a spuselor lui, completa prin: "nu-i poți lua omului ceea ce are mai scump, exprimarea prin cuvânt". Atât de bine cunoștea această "placă", încât Andrei a început să evite în a-l mai determina să "i-o pună". |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate