"Când lumea celorlalți pare pierdută în mărginirea ei, doar imboldul unor oameni noi poate strivi vechea ordine".
Soarele se ascundea, rușinat, printre clădiri cenușii și arbori uscați de vreme și tristețe. Oamenii obișnuiți erau umbre sinistre pe trotuarele murdare și pline de gropi, în vreme ce sutele și miile de autovehicule alterau atmosfera calmă prin cacofonii interminabile.
"Posibil. Dar dacă noua ordine nu și-a desfășurat încă firele subțiri ale manipulării? Dacă regimul putred nu e pregătit să-și accepte propria mortalitate?"
Un vânt rebel șuiera aluziv printre crengile copacilor, printre oameni și suflete rătăcite. Era domeniul său, un teritoriu al fraudei morale și al uitării de sine.
"Universul uman a fost și este în mișcare, într-o continuă disoluție și permanentă reformare. Este tendința specifică a rasei noastre, deci întrebarea ta nu-și are rostul. Suntem pregătiți pentru schimbare, suntem formați genetic să ne adaptăm, să ne strecurăm ca șopârlele în castelul părăsit, să repornim motorul civilizației".
Șoaptele unei revoluții pluteau între cei doi interlocutori, însă contextul revelației era o flacără timidă în adierea unui vânt vrăjmaș de noiembrie. Aveau nevoie de un impuls spiritual, dar și de mai multe răspunsuri decât întrebări...
Un cuplu straniu se rătăcise printre aleile parcului mizer. Băiatul șterpelea sărutări, aruncând priviri speriate în jur. Fata tremura ușor, strecurându-se ca o vrabie rănită în brațele iubitului ei. Era o îmbrățișare a regretului, nu o îmbrățișare a iubirii.
"Vezi? Oamenii nu mai știu să trăiască, au ajuns să simuleze o existență efemeră, apăsătoare. De ce crezi că e nevoie de schimbare, doar pentru că o dorim ca pe p zeiță a salvării?"
Cuplul se retrase pe o bancă scorojită, la umbra aleatorie a unui copac tânăr, viguros. Se iubeau cu frică, se îmbrățișau fără îndrăzneală, ca doi hoți închiși într-o cameră îngustă, supravegheată. Se ascundeau de ceilalți, poate pentru că oamenii le-ar fi secătuit dragostea, transformând-o în dispreț și agonie. Se iubeau în umbra unei iluzii...
"Oamenii sunt cameleoni ai propriilor nesiguranțe, sunt centre difuze de nefericire. Vezi tu, cei doi nu cunosc iubirea, nu reprezintă o peninsulă de afecțiune pură. Ei sunt doar două insule egoiste care s-au nimerit în aceeași gară într-o seară tomnatică. Mâine se vor separa, indecis, și își vor continua calea imprecisă spre nicăieri. Omul are nevoie de un scop clar, de o direcție sigură și lipsită de asperități. Omul detestă spontaneitatea, pentru că nu o poate controla, pentru că trăiește în viitor și nu suportă o lume haotică. De aceea anarhia nu este o soluție. Anarhia este utilă doar ca mijloc, nu ca scop. E de ajuns că omul este un haos în sine".
Zgomotele lumii materiale semănau cu niște zgârieturi cu unghia pe tabla unei clase de școlari apatici: claxoane, strigăte, lătrături, mieunaturi, vorbe fără folos aruncate în ardoarea unei seri vetuste. Cei doi priveau un apus închipuit, dispariția unui reper diurn. Așteptau. Nu doar formarea unui nou semn orientativ, nu numai conturarea unui moment imprevizibil care să-i arunce în vârtejul unei noi existențe. Nu. Așteptau ca lumea să VREA acel moment spontan, să-l îndrăgească și să uite referințele dureroase ale trecutului, să trăiască în prezent și să formeze viitorul după chipul și structura lor internă.
"Poate exagerăm și avem nevoie doar de o prezență feminină care să ne alunge gândurile imprudente".
Cuplul dispăruse printre spectrele reveriei, iar trotuarele se goleau de impresii umane. Cerul devenise roșu aprins, degajând căldură, dorință și obscuritate.
"Ha ha. Poate nu. Eternul feminin limitează, te leagă de pământ și distruge elementul de noutate. Poate ar fi bine să renunțăm la discuțiile despre ele, prea le considerăm prioritare".
Noaptea își așeză așternutul neguros, declanșând luminițele unor stele ca făcliile de septembrie. Noaptea își cerea dreptul de a conduce și de a cutremura gândurile senine. Noaptea era aici.
"Ar fi ideal, dar știi că nu este posibil. Nu poți, pur și simplu, să alungi sentimente și dorințe, asta face parte din noi, din umanul pe care nu-l putem alunga. Nu încă".
"Știi? Dacă ar exista un vaccin care să îndepărteze partea aceasta instinctuală din mine, oferindu-mi beneficiul absolut al rațiunii, eu aș fi primul care și l-ar injecta în vene, ca un drogat care primește, entuziast, doza zilnică".
"Crezi că s-a inventat așa ceva? Hm, nici eu nu cred, dar mai știu că ești bizantin. Nu vei face asta, fiecare ține prea mult la elementul emoțional, dar mai ales la faptul că, uneori, ne putem elibera de lanțurile civilizației și putem îmbrățișa plăcerea doar de dragul ei. Asta ne face oameni, altfel am deveni antiteza propriei naturi".
"Dar nu vorbisem de schimbare, de revoluție în gândire? Ce rost are schimbarea dacă păstrăm toate aspectele trecutului?"
"Tocmai pentru a arăta că, în ciuda naturii noastre, omul se poate schimba în bine. Cel puțin în binele pe care îl conturăm noi".
"Poate ai dreptate. Însă alternativa mea ar fi mult mai bună. Imaginează-ți o lume fără distrugeri, lipsită de orice instinct de anihilare a celuilalt, în care omul nou este conștient de propria-i importanță și folosește această informație pentru scopul comunitar".
"Da, știu, ca în Equilibrium. Dar ai văzut și acolo că nu poți alunga natura umană prin droguri și manipulare, nu poți șterge, pur și simplu, sute de mii de ani de evoluție".
"Da, dar putem încerca. Și, chiar dacă nu vom reuși, măcar vom fi plasați în istorie la același nivel cu..."
"...dictatorii unei lumi aflate în criză. Da, acum dispunem de același context, dar nu și de sprijinul general. Nu crezi că suntem prea naivi?"
"Ei, vom vedea, poate chiar în cursul acestei nopți".
Seara curse lin, ca o adiere senină de august. Conversația continuase, uneori ca o liră armonioasă, arareori ca un pian domol, deseori ca o vioară sprintenă, un concert al întunericului ființei. Apoi discuția încetase brusc, simfonia tăcerii înlocuind frământările spirituale. Cei doi se ridicară brusc, încărcară pistoalele-mitralieră și așteptară în picioare, două statui înțepenite în eternitate. Fiecare copac din parc ascundea câte un viitor revoluționar, câte un om care spera într-o lume inovatoare, dar și în gloria proprie. Anunțul bubui prin difuzoare, apoi se revărsa ca o furtună demolatoare, uimind, șocând, demoralizând oamenii obișnuiți. Sute de arme se încărcară la unison, larma primei clipe simbolice a schimbării. Apoi freamătul revoluției adolescentine năvăli printre umbrele unei nopți care devenea zi...