A sosit toamna, și câte n-avea de făcut! Dacă anul trecut Nae a dus fetița le Sibiu și a înscris-o în clasa întâi, la Liceul Domnița Ileana, și tot el i-a găsit gazdă într-o casă frumoasă, aproape boierească, de pe Șoseaua Alba Iulia, anul ăsta va trebui s-o ducă ea. Bine ar fi ca doamna Vulpeanu s-o primească, casa este curată și aproape de liceu. Cei doi soți nu au copii și au îndrăgit-o. Numai de n-ar fi fost încartiruiți ruși și la ei, așa cum s-a întâmplat peste tot în casele mai arătoase. Au avut noroc. N-au intrat și acolo ruși. Totuși spațiul se restrânsese, le-a spus proprietara, două camere, din cele patru, au fost ocupate, la insistențele primăriei, de refugiați din Ardealul de Nord. Într-o cameră medicul Ștefan Coja cu soția sa, doamna Cuța, veniți din Cluj și, în cealaltă, un tânăr asistent universitar de la Facultatea de filozofie, mutată cu o parte a universității din Cluj la Sibiu. Totuși, soții Vulpeanu s-au arătat bucuroși la vederea fetiței, mai ales doamna.
- Bine că ai venit, dragă, ne-a fost dor de tine! Chiar vorbeam cu soțul meu, Alexandru, că ne-ai lipsit toată vara.
Apoi, adresându-se Victoriei:
- După cum vedeți s-au înmulțit cei ai casei, dar nu vă faceți griji. Nina va putea sta cu noi. Nu mai putem folosi patru camere, ci numai două. N-o să mai mâncăm în sufragerie, ci în bucătărie. Este destul loc și acolo. În zilele frumoase de toamnă, la primăvară și în vară, putem să folosim și terasa ce dă în grădină.
A plecat apoi Victoria împreună cu Nina, în oraș, pentru a-i cumpăra cele strict trebuitoare până la vacanța de Crăciun: săpun, pastă de dinți, două prosoape, caiete, cerneală. La întoarcere doamna Vulpeanu le-a dus pe terasă unde Soții Coja tocmai au terminat de mâncat.
- Faceți cunoștință cu fetița Nina. Ea este cea despre care v-am vorbit. A venit cu mama ei, doamna Victoria, pentru a se instala la noi până la vacanța de Crăciun și, bineînțeles, va reveni după aceea până la terminarea anului școlar.
Apoi, către Nina:
- Nu-i așa, dragă, că n-ai uitat să strângi masa? Că doar tu o strângeai și, de multe ori, chiar o puneai când lipsea Ană, servitoarea. Ei, și acum lipsește. Am trimis-o în piața de lângă Cibin să cumpere vinete. Am auzit că au apărut aceste trufandale. Mi-a spus un grădinar care nu stă departe de noi, un bulgar aciuit pe aici, căsătorit cu o țărancă, Pesarof mi se pare că-l cheamă
În timp ce fetița a făcut câteva drumuri până la bucătărie și înapoi, doamna Cuța și soțul dumisale au aflat de ce mama și fiica sunt îmbrăcate în haine cernite.
- Ar trebui, zise domnul doctor către Victoria, să vă gândiți serios să plecați din acel sat și să vă mutați la Sibiu, în oraș sunt condiții mai bune de creștere a copiilor.
- Ușor de zis, domnule doctor, dar eu n-am pe nimeni pe aici, cine credeți că îmi va da mie un post de învățătoare și apoi unde vom locui? Acolo, în Loamneș, avem unde sta și nici părinții, frații și sora nu-mi sunt departe, trebuie doar să trecem un deal și suntem la ei, în comuna Ruși
- Eu zic, totuși, să vă mai gândiți. Dacă voi mai fi pe aici până în primăvară, o să vă ajut eu. Acuma nu pot, n-am cum.
S-a tot gândit în tren Victoria la zisele doctorului. Ce-o fi vrut să spună cu ajutorul pe care i l-ar putea da la primăvară. Poate până la primăvară va și pleca din Sibiu, dacă ungurii vor fi bătuți alături de nemți. Atunci refugiații se vor putea întoarce pe la casele lor. Dacă se va termina războiul, vor pleca și rușii. Și, chiar de s-ar termina războiul și vor pleca rușii, nu va mai fi ca înainte. La gândul că Nae nu se va mai întoarce, că cei doi copii ai ei sunt orfani, lacrimile de acolo din lăcașul lor vroiau să iasă afară. Se temea că alături de lacrimi vor izbucni și hohotele, așa cum i s-a întâmplat de multe ori când era singură. Dar acum nu este singură ci împreună cu două femei și un bărbat, pe care nu-i cunoaște, într-o cabină dintr-un tren de marfă, unde de obicei stă un frânar. Așa călătoresc unii oameni de la o vreme. Trenurile de persoane sunt foarte rare, nu au un orar care se respectă așa că dau niște bani, de cele mai multe ori câte o pâine, frânarilor de la trenurile de marfă care-i lasă în cabina lor, ei stând pe scară încotoșmănați în cojoc. Mecanicii știu lucrul acesta și, în stațiile în care n-au oprire, lasă trenul să meargă foarte încet, în așa fel ca să poată coborî din mers cei ce au ajuns la destinație. La Loamneș de obicei stau toate trenurile. Cele mai multe locomotive își completează de aici, de la o instalație cu pompă, apa necesară. A coborât numai ea din tren. N-a mai trecut pe la doamna Cremene, cum ar fi făcut altă dată. Acum se grăbea. Nici nu știa unde se grăbește mai tare. Acasă, ori la Piștoaie să-l ia pe Nuțu. Va merge acasă! Nuțu va mai putea sta vreun ceas, ori poate mai puțin, la soția hornarului Pișta Baci. Totdeauna aceasta era bucuroasă să-l țină pe băiețel. De multe ori îi spunea povești până pregătea aluatul pentru scoverzi sau prăjitură. Și făcea astfel de lucruri de câte ori îl avea pe copil în casă. Va merge repede acasă și, după ce va încuia poarta, va pune scara de la pod. Are acolo oaspeți numai de ea știuți. De ea și de șeful gării, Cremene. Acum vreo două nopți acesta, însoțit de un bărbat, o femeie și o fată de vreo cincisprezece ani i-a bătut în poartă. Pe șoptite să nu scoale copiii, care deja dormeau, i-a spus că cei trei trebuie ascunși. Sunt o familie de învățători basarabeni refugiați din calea războiului. I-a cunoscut acolo, departe unde a fost și el tot în serviciul CFR- ului cu câțiva ani înainte de a se căsători. Au mai ținut legătura prin corespondență. Acuma, ca și alții ca ei, sunt vânați de ruși pentru a fi duși înapoi. Și, dacă ar fi numai duși înapoi, n-ar fi nicio nenorocire. Dar, dacă vor încăpea pe mâna lor, vor fi trimiși mai departe, în Siberia unde, dacă se vor încăpățâna să nu moară din cauza frigului, vor avea soartă de sclavi. Puțini din cei duși acolo au mai scăpat cu viață. Trebuie ajutați, sunt români de-ai noștri, și n-au nicio vină. Și acum ce-or zice bieții oameni, i-a lăsat toată ziua fără mâncare și fără apă. Or fi înțeles că nu putea să ia legătura cu ei fiind copiii de față? Doar sigur a văzut-o prin lucarna podului ducându-l pe cel mic în curtea vecinilor, iar pe ea și pe fetiță luând calea gării.
A adus scara podului, a fixat-o pe perete și a așteptat. A bătut apoi cu un băț în tavan și iar a așteptat. S-a speriat. Ce s-o fi întâmplat cu cei de sus? Dar și cei din pod erau speriați. Zgomotul scării i-a trezit din somnolența lor întreținută de foame. S-au ascuns fiecare în părțile cele mai întunecate ale podului, după câte o grindă.
Victoria a urcat pe scară și, când a ajuns sus, a strigat mai mult șoptit: Domnule Negară... Doamnă Negară... Liudmila.... De câteva ori a repetat strigătele. Primul a apărut domnul Negară, apoi și celelalte două. Li s-a adresat tot în șoaptă:
- Vă rog să mă iertați, dar a trebuit să-mi duc fetița la Sibiu. Este în clasa a doua de liceu și peste două zile începe școala. Stați liniștiți. În curând o să vă aduc ceva de mâncare.
A coborât și, la repezeală, a pus la fiert patru ouă pe primusul cu petrol, apoi a curățat cartofii fierți de aseară, a mai curățat două cepe mari roșii, a tăiat totul în felii în castronul cel mare, a pus apoi sare, ulei din sâmburi de dovleac și puțin oțet amestecând cu o lingură de lemn. A ieșit o uriașă salată de cartofi. S-a urcat destul de greu pe scară având castronul sub braț. S-a mai urcat odată cu trei furculițe în buzunarul șorțului și cu ulciorul plin cu apă. A coborât, a intrat în dormitor, s-a așezat pe marginea patului și lacrimile au început din nou să-i apară însoțite și de hohote înăbușite. Doamne, se gândea, oamenii aceștia din pod sunt mai fericiți decât ea. Sunt la un loc toți din familie și, dacă-i ajută bunul Dumnezeu într-o zi, când va trece primejdia, se vor bucura din nou de viață. Un gând îi trecu fulgerător prin cap. Și ei vor putea fi fericiți! Dacă nu și ea, copiii vor putea, și trebuie să facă orice ca ei să fie. Odată cu ei va fi și ea împăcată, cine știe, poate într-un viitor mai îndepărtat. Și de ce nu, poate și el, care-i veghează de sus, se va bucura acolo. Se liniști pe dată și își șterse lacrimile. Stătu o vreme cu ochii închiși apoi, când îi deschise, lângă ea era Nuțu.
- Dar cu tine ce-i? Când și pe unde ai intrat? Că doar eu am încuiat poarta.
- Te-am văzut pe geam când ai venit de la gară. Am vrut să vin imediat, dar tanti Piștoaie n-a terminat de copt scoverzile. Am stat până le-a terminat și am mâncat câteva. A zis că o să-ți aducă și ție vreo două pe o farfurie. Am intrat în curte, dând la o parte o scândură ce se ține doar într-un cui. Dar ce ai căutat în pod? Am văzut că ai pus scara.