...Se trezise în pijamale noi, cu un parfum revigorant, de lavandă. Era înmiresmat de vigoarea unui trup puternic, sănătos, care nu mai tremura, nu mai strănuta, și nu părea că se dezmembrează la o simplă mișcare. Probabil că era un vis delirant; lumina matinală se ivea, senină, din partea dreaptă, nu de sus, iar dulapul cenușiu, pătat, fusese înlocuit cu unul nou, maroniu, fără oglinda scrijelită din centrul mobilierului. Pereții nu mai aveau acea culoare albă, scorojită pe ici și colo, ci aveau o alură verzuie, dar luminoasă. Era un cămin călduros, primitor, o casă a unui cuplu, posibil căsătorit. În acel moment realiză că era un vis, nimic mai mult. Ceea ce reprezenta pentru el însuși nu putea fi decât iluzoriu, visul unei nopți tremurătoare de ianuarie. Apoi căldura naturală de lângă el îl trezi definitiv.
- Bună dimineața, iubitule!
Tresări, orbit de lumina surprinzătoare a astrului matinal. Se așteptase să revină la direcția normală, apoi să-l îmbie la încă cinci minute de moțăială.Dar atingerea ei îl trezi de-a binelea.
- Bună dimineața, Aria.
O cunoștea, iar căldura aparentă a unui calorifer impersonal se disipă în vâltoarea unor amintiri care nu-i aparțineau. O sărută pe năsuc, primind unul identic în colțul buzelor, un obicei păstrat din prima noapte petrecută împreună. Cât timp trecuse de atunci? Aaa, doi ani, șapte luni și patru zile. Se ridică în capul oaselor și o privi, parcă pentru prima oară. Dar golul din sufletul său se risipi în aburul ceții post-vis, fiind îmbătat inexorabil de frumusețea ei. Chiar dacă era conștient de stereotipul înfățișării matinale jalnice a majorității, nu reuși să o aplice în cazul ei. Părul era o rețea întunecată, dar ordonată, pe perna albastră și înmiresmată; tenul alb, asemenea norilor de vară, înfățișa chipul angelic pe care-l dorise dintotdeauna... pe care-l stăpânea dintotdeauna; ochii albaștri, mari - două mări calme, tropicale; buzele roșii - căpșuni proaspete care se doreau mângâiate, sărutate, posedate; trupul - o insulă de armonie, potrivită ochilor săi obosiți, dar curioși.
- Ai să întârzii la serviciu. De fapt, și eu o să întârzii dacă te mai zgâiești așa.
Reveria se încheiase, iar întoarcerea la realitate fusese bruscă. O sărută pe buze, apăsat, stăruind mai multe secunde într-o îmbrățișare ireală, dar concretă și caldă. Se aruncă pur și simplu din pat, ca un arc de optimism și armonie ireal de prezentă. Făcu două minute de exerciții de înviorare, în tot acest timp privind chipul iubitei, chipul care surâdea printre așternuturi.
- Ce e cu tine în dimineața asta?
În timp ce se spăla pe dinți, o privea cu coada ochiului cum se pieptăna și se aranja în oglindă. Zeița pe care nici nu o visase îi aparținea, printre îmbrățișări și șoapte nocturne.
- Sunt fericit pentru că ești aici, cu mine.
Ea îi aruncă o privire fugară, curioasă, oprindu-se din pieptănat. Îl urmărise pe Fabian înainte să se trezească, zâmbind la fiecare mișcare involuntară, rodul unui somn agitat. Îi mângâiase părul castaniu, aranjându-i buclele rebele și bretonul senin. Își aminti de momente ascunse în cutiuțele ferecate ale memoriei, de clipele primelor urme de afecțiune. Îl dorise din primele zile în care îl cunoscuse pe aleile orașului vechi, îl îndrăgise încă de la primele întâlniri din parcul singuratic, fusese cucerită de umorul lui spontan, aluziv, iubindu-l după nici
o lună de la prima ocheadă nevinovată. Iar acum, în timp ce se priveau, doi tineri frumoși, inocenți, care îndeplineau o rutină care nu-i obosise încă, realiză că dragostea ei pentru el nu fusese niciodată mai puternică. Îl îmbrățișă, oferindu-i o sărutare care l-ar fi țintuit în visul erotic o zi întreagă.
- Te iubesc.
Serviciul fiecăruia îi plasa la o altă periferie a orașului, dar asta îi transforma în două puncte opuse, unite de linia continuă a afecțiunii împărtășite. Fabian mergea pe jos la serviciu, un exercițiu potrivit atât pentru trup, cât și pentru spirit. Orașul cenușiu nu-l afecta, oferindu-i replici ale unor gânduri uitate. Era fericit, iar momentele de revoltă împotriva unei singurătăți debordante se răsfirau printre umbre și clădiri. La intersecția unei alei cunoscute, se împiedică de o denivelare a trotuarului - o clipă neliniștită a realității...
...Era seară, iar aleea cunoscută era străbătută de umbre sinistre și câini fără stăpân. Larma cacofonică a nopții îi oferea un sentiment de nesiguranță, dar și o durere fulgerătoare în zona inimii. Afecțiunea, sentimentul de fericire, seninătatea unui moment, toate se prăbușiră în prăpastia opțiunilor anterioare. Corpul îl durea, tot trupul fiind străbătut de țepi imaginari, reflecțiile altor alegeri, fizice. Își aprinse o țigară dintr-un pachet care nu fusese acolo cu câteva clipe în urmă și se așeză pe o bancă murdară. Fumă încet, savurând fiorul nicotinei, singura plăcere neîngrădită de serviciul mizer, soția cicălitoare și cei doi copii zgomotoși. Chipul diafan, ochii care reflectau cerul matinal, acestea păreau un vis al altei persoane, dintr-un alt plan spațio-temporal. Strivi chiștocul sub pantoful pătat și acoperit de praf. Inspiră adânc, încercând să amâne acest moment pentru vecie. Procesul ridicării era cumplit, iar înțepăturile din inimă erau insuportabile. Drumul spre căminul apatic și zgomotos era calea Golgotei amplificată la puterea a zecea. Era conștient că alegerea unei vieți de familie, cu avantajele și dezavantajele de rigoare, îi aparținuse în totalitate. Totuși, transformarea Medeei din blonda simpatică și amuzantă, în blonda cicălitoare și deprimată, fusese un proces rapid, pe care nu-l putuse supraveghea între nopțile de muncă asiduă și zilele de relaxare cu amicii, tutunul și berea din belșug.
- Ai transformat căminul nostru într-o cloacă împuțită, într-un veceu public în care toți vin și pleacă, dar nu lasă decât mizeria și mirosul!
Reproșurile ei deveniseră endemice, iar acest lucru amplificase întâlnirile cu amicii, simplificând durerea sufletească prin glume obscene, făcând uitarea beției singura soluție. Apoi veniseră copiii, rodul disperării, rodul unei apropieri forțate. Dar aceștia făcuseră prăpastia mult mai adâncă, distrugând orice pod afectiv care-i mai unea pe cei doi...
Privi blocul cenușiu, mizer, urcând dezamăgit cele patru etaje care-l duceau spre iadul voluntar.
- Iar ai venit târziu, Fabian... Of, nu ți-am spus să cumperi pâine de la magazin! Ești un nenorocit, un amețit fără pereche, de ce naiba te-am luat, de ce?...
Bărbatul o privi sec, răspunse printr-un mârâit care se traducea prin "magazinul era închis la ora asta", aruncă haina și pantofii într-un colț, și se închise în baie, înainte ca puștii să-i invadeze spațiul vital. Se uită în oglindă și se retrase un pas, înfricoșat de vedenia care-l privea cu teamă și suspiciune. Înfățișarea bărbatului frumos, cu ochii căprui, vii, cu un chip simetric, veșnic amuzat, fusese înlocuit de o față buhăită, cu cearcăne maronii, părul albit prematur și ochii obosiți. Oftă prelung și refuză să mai privească realitatea cruntă. Se întoarse în infernul dintre patru pereți și se așeză la masă, ignorând tărăboiul care-l înconjura și care încerca să străpungă zidul unor gânduri amare. Soția arunca în direcția lui fulgere de aversiune și scârbă, dar Fabian o ignoră, cugetul său ocolind reflecțiile prezente, îndreptându-se spre un timp al mulțumirii de sine. Acum, în noianul de durere fizică și agresiune emoțională, Fabian realiză că singurătatea nu i-ar fi ucis decât microbii dorinței, oferindu-i mai multe alternative decât realitatea crudă de acum. Încercă să-și amintească de momentele plăcute alături de Medeea, de glumele comune, de zâmbetul ei amețitor, de parfumul cald al primelor întâlniri. Apoi o privi în acest moment mizer și înghețat - umbra unei iluzii, surâsul acum plin de cruzime, alimentat de parfumul grețos al transpirației abundente.
- Merg să mă întind.
- Măcar joacă-te puțin cu copiii, sunt și ai tăi, să știi!, strigă în urma lui, trântind farfuriile în chiuvetă.
Nu auzise ultima replică, sau se prefăcuse că nu aude, și se îndreptă spre dormitor. Se întinse pe patul tare, neprimitor, privind tavanul galben, hepatic. Suspină, apoi se întoarse pe-o parte, deversând cavalcada depresiei în valuri de lacrimi sărate. Adormi în poziția fetală, sperând în eșecul alegerilor trecute...
Drumul spre serviciu era mereu o aventură, printre câini vagabonzi, cerșetori, gunoaie și gropile trotuarelor. Cenușiul îl înconjura, o maree terifiantă de gri, mizerie și disperare. Se împiedică de o denivelare a trotuarului, înjurând printre dinți, apoi privi spre stradă, unde un tramvai se opri cu un scâncet mortuar...
...Privi în jur, realitatea noilor concepte. Părea mai viu ca de obicei, iar reflecțiile deprimante erau înghițite de vârtejul uitării numelor și a evenimentelor aferente. Era un tânăr singur, o consecință firească a deciziilor imanente. Acum știa că lumina soarelui matinal îl îmbrățișa de sus, patul tare, dar curat, era cuibul unei ființe solitare, dar fericite, iar cărțile, laptopul și câțiva prieteni aleși pe sprânceană erau unica legătură cu realitatea. O străfulgerare cu aromă de deja-vu îi oferi două imagini paralele, două dimensiuni ale unei singure existențe. Apoi, terorizată de amploarea unor miliarde de alegeri posibile, privirea intrinsecă surprinse zeci și sute de mii de imagini bidimensionale. Probabilitatea de a le îngloba pe toate într-o singură viață îl îmbăta ca parfumul femeii dorite într-o dimineață de mai. Inspiră adânc, se împiedică de o denivelare invizibilă și se aruncă în vârtejul unei alte existențe paralele...