A fost bun gândul bunicului. A fost bun și pentru Victoria, dar și pentru cei din podul casei. S-a dus la fata lui cea mare, a vorbit cu ea și cu ginerele său Vasile. Aceștia n-au fost împotrivă să-i ajute pe necăjiți. Aveau o gospodărie cuprinsă după ce s-au întors din America. Au construit pe curtea primită, ca dar de nuntă, o casă ridicată mult de la pământ, în care intrai urcând mai multe scări. Lipită de casa cea mare, au mai făcut una mai mică cu două camere. În prima, destul de încăpătoare, era plita pentru gătit și cuptorul în care tot la două săptămâni coceau pâine, iar, în ajunul marilor sărbători, cozonacii și hencleșele. De aici se intra într-a doua destul de mare, avea pat bun, un lădoi pe care ziua se putea ședea, iar noaptea putea fi, prin tragere, transformat în pat, o masă și patru scaune. Pe un perete era un raft plin cu cărți de toate mărimile și caiete. Era camera fiului lor Octavian, Vian, cum îi spuneau părinții și cei apropiați. Băiatul era în clasa a opta la Școala Normală Andrei Șaguna din Sibiu. Șapte ani au fost liniștiți din partea lui. A mai făcut câte o năzbâtie, a mai fost chemat Vasile la școală pentru el, dar era iubit de colegi și chiar de unii profesori. Profesorului de pedagogie, Lucian Bologa, îi plăcea să stea de vorbă cu el. Uneori profesorul vorbea și cu alți colegi de-ai lui Vian, dar tot despre el aducea vorba. La o vreme, când erau în clasa a șaptea, băieții s-au dumirit de ce pe profesor îl interesa atât de mult elevii acestei clase. În vitrina librăriei Dacia Traiană apăruse o carte intitulată: Conducătorul tineretului în jocuri. Studiu de psihologie, bazat pe o anchetă făcută în mediul școlar de Dr. L. Bologa. Când cartea a pătruns și în biblioteca școlii, cei ce au citit-o și-au dat seama cine este conducătorul tineretului în jocuri la ei în școală, nimeni altul decât Octavian Papelea.
N-a mai început nici Vian și nici ceilalți colegi ai săi clasa a opta. Au trebuit să plece, prin ordin scris, la școala de subofițeri de rezervă de la Radna. Aici, după o instrucție sumară, au fost băgați în luptă. Aproape două plutoane erau formate din elevi de la Școala normală din Sibiu. Și aici era ascultat de colegi și, din această cauză, privit aproape cu respect de superiori. Și-au dat seama acești superiori că astfel de conducători de jocuri sunt mai ascultați de elevii soldați. Prima lor misiune a fost să curețe câmpul de luptă de cadavrele celor căzuți cu o săptămână înainte. Mirosul aproape insuportabil îi ducea pe unii cu gândul să plece unde-or vedea cu ochii. Conducătorul lor de jocuri din școală și-a depășit scârba și a fost urmat de ceilalți. Apoi au primit o adevărată misiune de luptători, să apere un pod peste Mureș. Pentru prima dată au primit gloanțe adevărate, fiecare câte zece încărcătoare, pentru armele lor ZB. Știau, teoretic, să încarce armele și să ia linia de ochire. S-au descurcat bine sub comanda unui locotenent de carieră, dar aici au căzut secerați de gloanțe doi dintre elevii sibieni. Acum lui Vian i-a părut pentru prima dată rău că se află acolo. Putea să nu fie pentru că, înainte de plecarea spre Radna, l-a căutat un ofițer care a scos din porthart o hârtie. Trebuia ca sub semnătură să fie de acord, sau nu, că renunță la cetățenia americană că doar acum cu mai bine de nouăsprezece ani se născuse pe teritoriul Statelor Unite ale Americii în orașul Detroit. A semnat că renunță pentru că vroia să fie alături de colegii lui la care ținea atât de mult, colegi cu care a organizat atâtea distracții, mai ales în internat, cele mai multe în pofida regulamentului școlar. Dacă ar fi știut tatăl său ce urma să semneze, ar fi venit pe jos până la Sibiu să-l bată cu cureaua. Și bine ar fi făcut. Acum viața îi este în pericol. Ce se va întâmpla cu părinții săi dacă va cădea pe aici de glonț ca cei doi colegi ai săi. Nu vor putea suporta nenorocirea. Știe, avea doar aproape zece ani, când i-a murit sora, Sabina, acolo în îndepărtatul Detroit Ohio de moarte năprasnică. Trecuse doar un an de la nunta ei. Și ce nuntă frumoasă a fost acolo în sala Carpatica, cu muzica lui Irimie Popa! Apare și el în fotografie așezat la picioarele mirilor. Și-au cumpărat, apoi, tinerii însurăței o mașină, în vogă pe atunci, un Packard. La puțin timp după aceea a venit nenorocirea. Nu se știe de ce mașina condusă de cumnatul Petru a intrat, în plină viteză, într-un stâlp de la marginea drumului. Șoferul n-a pățit nimic, în schimb sora lui a fost rănită la gât și în câteva minute a murit. Părinții îndurerați n-au mai vrut să stea în America, poate și la gândul că el și sora lui, Cornelia, sunt expuși unor pericole în acea lume agitată și plină de primejdii. Și acum el, cu bună știință și și gândindu-se doar la prietenii lui de care n-a vrut să se despartă, s-a expus unor primejdii mai mari decât cele lăsate dincolo de ocean. Dacă ar muri el, s-ar stinge de inimă rea și părinții lui. N-avea de unde să știe că plecarea lui pentru o perioadă va salva, poate, o familie.
Și într-adevăr a salvat-o. Duminecă seara a prins badea Niculae pe Cezar la căruță și a plecat împreună cu Victoria și nepotul spre Loamneș. A stat cu ei până ce s-a lăsat seara și apoi până a adormit nepoțelul. Târziu s-a întors, dar nu singur ci împreună cu cei trei. Cezar știa drumul și noaptea, avea doar căpăstrul fără zăbala pusă. Nici Leu nu mai fugea departe de căruță, cum îi era obiceiul, ci mergea liniștit, pe aproape, neauzindu-i-se glasul. Au ajuns în puterea nopții la casa Măriei și a lui Vasile. Cei trei au fost instalați în camera lui Vian. Aveau aici paturi bune cu așternuturi curate. Ziua se puteau plimba prin curtea împrejmuită cu gard înalt, fără să fie văzuți de nimeni, mai cu fereală puteau să iasă și în grădină.
Odată cu venirea iernii, vânătoarea de oameni veniți dinspre răsărit, mânați din urmă de război, s-a mai rărit pentru o vreme. Dar tot atunci, în iarnă, a început o nouă vânătoare. Era mai ușoară pentru vânători pentru că știau unde este vânatul, era pe la casele lor și putea fi luat ca din oală. Vânați erau sașii, dar nu toți ci doar cei tineri, bărbații între șaptesprezece și patruzeci și cinci de ani, iar femeile între optsprezece și treizeci de ani. S-a zvonit prin sat, cu câteva zile înainte, că la primărie se fac liste cu sașii. Nimeni nu bănuia însă ce se va întâmpla, cum un om străin împreună cu doi jandarmi și un soldat rus va intra în aproape fiecare casă de-a sașilor și îi va anunța pe cei care trebuie să plece la muncă în Uniunea Sovietică. Fiecare va trebui să aibă asupra sa hrană pentru cincisprezece zile și haine pentru iarnă. Când a fost să fie încărcați în trei camioane pentru a fi duși în gară la Copșa, s-a constatat că lipsesc trei bărbați și două femei. Au fost găsiți în grabă doi băiețandri, Georg Kraus și Michael Weber, primul de-abia împlinise șaisprezece ani și al doilea șaptesprezece ani și jumătate, dar arătau ca unii de optsprezece. Au fost urcați cu forța în camion. Camioanele trebuiau să plece și mai era nevoie de un bărbat pentru a se face numărul. Pe uliță tocmai trecea Ion Călămenci, fiul unui țigan mai avut, ucenic în Sibiu la un măcelar sas. Era un băiat isteț care într-un an aproape a învățat limba germană. Pe cap, în loc de căciulă, purta o șapcă norvegiană ca majoritatea tinerilor sași, primită de la jupânul. Soldatul rus ce trebuia să răspundă în fața superiorilor de îndeplinirea misiunii s-a apropiat de el și, făcând uz de puțina germană ce o știa, l-a întrebat:
- Deutsch wissen?
Ion, luat prin surprindere, a răspuns cu oarecare mândrie:
- Ja!
-Na, paidiom, zise rusul și l-a împins cu putere spre autocamion.
A stat Victoria și s-a întrebat gândindu-se la familia Negară, la jafurile făcute de rușii care, în puterea nopții, intrau în unele case mai avute, dar și la necazul ce-a dat peste sași: de ce-or fi oamenii așa de răi ? Răspunsul l-a găsit, credea ea, într-o carte. De la un timp, de câte ori lua salariul, ce-i venea prin poștă, primea și câte o carte a unor scriitori sovietici. Cărțile, bineînțeles trebuiau plătite. Avea astfel Dragoste simplă și Curcubeul de Wanda Wasiliewska, Neînfrânții de Boris Gorbatov, Istorisiri din Leningrad de V. Kaprinski, Femeia în Uniunea Sovietică de T. Serebrennikov și încă vreo câteva. A citit-o toată doar pe una, foarte subțire, ce avea doar 45 de pagini intitulată Școala urii de Mihail Șolohov. Începea cu un citat: ...e cu neputință să-ți învingi inamicul dacă nu ai învățat să-l urăști din adâncul inimii ( din ordinul de zi al Comisarului Poporului pentru apărare I. Stalin, dat pe ziua de 1 Mai 1942). Se îndemna în carte și la ura față de români: Ce mai amestecătură pestriță de elemente disparate e printre prizonierii de război capturați de trupele roșii! În această drojdie tulbure de tâlhari dezarmați cei mai numeroși sunt nemții, italienii și românii...De bună seama că numai pofta de câștig și de jaf le-a împins pe aceste lepădături și scursori să se adune laolaltă... Acești șnapani, acești incendiatori și ucigași sunt cei care urăsc de moarte neamul omenesc. Trupurile lor și uniformele jegoase împrăștie o duhoare de câine plouat...