Înseamnă că așa gândesc rușii, că Nae și alte sute de mii de români, ca el, care au luptat pe front, s-au dus acolo, pentru a câștiga și jefui, s-au dus pentru că urau de moarte neamul omenesc. Sau poate gândește așa numai scriitorul acela? Nu, nu gândește numai el, ci aproape toți soldații acestei armate, altfel nu s-ar uita atât de urât, n-ar intra în puterea nopții în casele oamenilor, n-ar râde când îi văd pe oameni plângând. Cu toate că sunt așa cum sunt, a văzut în ochii unora și sclipiri omenești mai ales atunci când se uitau spre copii, pe unii chiar îi mângâiau pe creștet. S-au mai rărit și rușii de la o vreme, s-au dus spre apus urmărindu-i pe nemți. Au mai și rămas, mai mult pe la oraș. Prin Loamneș, și, poate, și prin alte sate, veneau doar atunci când trenurile lor de marfă sau personale trebuiau să aștepte mai mult ca să facă cruce. Dar tot pentru o vreme, parcă mai îndelungată, trenurile de persoane civile au continuat să n-aibă un program stabil. Tot în cabinele de frână și tot în vagoanele de marfă călătoreau cei ce aveau drum la oraș. Așa ar fi trebuit să călătorească și Victoria cu Nuțu. Dar cel mic avea temperatură. Victoria s-a speriat gândindu-se la boala copilului de anul trecut. Va merge cu el la Sibiu la doctorul Newman sau mai bine la tânărul Mircea Aleman proaspăt ieșit medic și rămas asistent la facultate. Îl cunoaște de copil, fiind fiul notarului din Ruși, atunci când ea era o copilă, imediat după celălalt război. S-au dus la gară unde au stat, la familia Cremene, aproape două ore până a sosit un marfar. Vagoanele erau toate închise cu lacăte, iar cabinele frânarilor erau ocupate. S-a dus șeful gării la locomotivă, a stat de vorbă cu mecanicul și apoi i-au ajutat să urce. La început s-a speriat Nuțu, mai ales atunci când mama l-a ridicat în brațe și i l-a întins mecanicului. Cum să nu se sperie de acel om cu fața și hainele negre? Doar ochii îi păreau a fi albi. Lângă el mai era unul la fel de negru. Mama s-a urcat mai greu pe scara aceea, a trebuit să fie împinsă din spate. Dar, odată urcată și ea, copilul s-a liniștit, mai ales după ce omul cel negru i-a arătat o manetă și l-a îndemnat să tragă de ea. A tras și locomotiva a început să fluiere. Apoi, de câte ori vroia să fluiere, tot pe el îl punea să tragă de manetă. L-a ajutat și pe celălalt care, din când în când, deschidea o ușă, ca la sobă, dar mult mai mare, și arunca în vâlvătaia de acolo, ajutându-se de o lopată cu coadă foarte lungă, cărbuni. Mai arunca și el da la distanță câte o bucată și aproape întotdeauna nimerea.
Au ajuns în oraș destul de devreme. La doctorul Aleman, care stătea aproape de gară, pe tăblița de pe poartă scria că are consultații începând cu orele zece. Și nu era nici nouă. Doctorul Newman stătea mai departe spre parcul Sub Arini și cine știe de la cât avea consultații. Se vor duce, s-a gândit Victoria, întâi pe la Nina. Acolo, dacă au noroc, îl vor găsi și pe doctorul Coja, care, data trecută, a fost atât de binevoitor. Îl va ruga să-l consulte pe copil și să-i dea un tratament. A vrut , la început, să ia o trăsură până pe Șoseaua Alba Iulia. Dar văzându-l pe copil destul de vioi și interesat de cea ce vedea pe stradă: tramvaie în mers, trăsuri, mașini și, din când în când câte o vitrină cu jucării sau alte lucruri, s-a gândit să meargă până în Piața mare pe jos. Mișcarea îi va face bine în acest aer aproape primăvăratec.
Au urcat încet, cu multe opriri, pe lângă Biserica Ursulinelor, apoi s-au oprit să se odihnească, la intrarea în piață, într-o cofetărie. Copilul se uita curios prin vitrină la mulțimea oamenilor din piață. Aceștia mergeau încolonați având mâna stângă ridicată, cu pumnul strâns, și parcă strigau ceva. Mama se uita la el. Era mai roșu la față ca de obicei și avea câteva pete albe. S-a grăbit să iasă cu el de mână. Înaintau greu printre oamenii care se opriseră să-i vadă pe cei cu pumnul ridicat. Nu distingea ce strigă acei oameni și nici n-o interesa, vroia să ajungă cât mai repede să-l vadă pe cel mic un doctor. Au avut noroc cu o trăsură să poată ieși din înghesuială. Birjarul intră în vorbă.
- Ce-or vrea oare oamenii aceștia? De cum a început să miroase a primăvară, parcă sunt apucați. Vin să strige tot cam aceiași. Pe vreo câțiva îi cunosc fiindu-mi vecini, unii sunt chiar oameni gospodari și la locul lor.
- Dar ce strigă?
- Strigă, mă gândesc eu, ce i-au învățat alții. Unii: Jos guvernul!, alții le răspund: Vrem guvern democrat!, Mai răcnesc câteodată: Vrem pământ pentru țărani! O, bieții de ei, cred că pământul îl câștigă cei ce strigă mai tare. Păi, să mă întrebe pe mine cât am muncit și cât m-am zbătut până am putut să-mi cumpăr cele câteva iugăre pe șesul de sub Viile Sibiului. Bun pământ, dar trebuie gunoit și muncit ca să ai un câștig. Și mai strigă, acum în zilele de pe urmă: Moarte lor, moarte lor, moarte criminalilor. Cine or fi acei criminali?, pe cine or fi omorât? de sunt acești oameni, ori cei din îndărătul lor, atât de porniți pe ei. N-a mai trebuit să asculte mult spusele birjarului țăran deoarece au ajuns destul de repede la gazda Ninei. Fetița era la școală. Domnul doctor tocmai se pregătea să plece în oraș, dar a a avut răbdarea să o asculte pe Victoria. L-a pus pe cel mic să deschidă gura și să zică aaaa, i-a pus un termometru, sub braț, care după o vreme a arătat peste 38 de grade.
- Doamnă, vă spun ceea ce știți deja, copilul este bolnav. Și s-ar putea să fie destul de grav. Eu sunt medic psihiatru și nu pot pune un diagnostic unui copil care are roșu în gât și fierbințeli. Uite, vă dau un bilet către un medic specialist de la Spitalul de copii.
Specialistul și-a dat seama imediat că este o boală destul de gravă, scarlatină. L-a internat imediat. Au urmat, pentru Victoria zile de oboseală și nopți de nesomn. La insistențele doctorului Coja, i s-a permis să doarmă în spital și ziua să stea cât vrea lângă micul pacient. Cum nu s-ar fi dus o oră, două pe zi și la Nina s-o mai ajute la lecții, să-i mai spele câte-o haină, dar și-a dat de la început seama că prezența ei în casă, venită de la un spital de boli contagioase, nu i-ar fi fost pe plac doamnei Vulpeanu. Și fetița putea fi în pericol de a contacta boala molipsitoare. De aceea, s-a mulțumit doar să o vadă, din când în când, de departe, când ieșea de la școală în drum spre casă. Într-o astfel de zi a dat să meargă ca-ntotdeauna pe lângă clădirea prefecturii. Ajungând aproape, a trebuit să treacă pe partea cealaltă. În fața porții masive se buluceau vreo cincisprezece - douăzeci de oameni. Cei din față băteau cu pumnii, ceilalți strigau, precum cei din piață acum câteva zile, despre guvern, despre țărani, despre pământ și despre criminalii ce trebuiau omorâți. A vrut să treacă mai departe, dar a văzut pe partea cealaltă ceva ce-i atrase atenția. Printre oamenii îmbrăcați destul de jerpeliți se afla unul într-un palton elegant cu blană neagră la gât, pe cap cu o pălărie de fetru de aceeași culoare. A trebuit să stea aproape un minut să-și dea seama cine este pentru că mereu între domnul elegant și privirea ei se interpunea câte un jerpelit. În sfârșit l-a văzut bine, da, el este, doctorul Ștefan Coja.