Umăr lângă umăr C. și cu mine ne îndreptăm spre masa rezervată scriitorilor. În drum ne oprim pentru câteva clipe în fața fântânii arteziene, privim în bazinul cu apă la broscuțele țestoase care se bucură de apă. La fel cum și eu vreau ca în acest moment să mă bucur de o halbă cu bere. Una din broscuțe se chinuie să iasă pe bordura bazinului, în timp ce alta a reușit să ajungă pe gazonul verde. Mă uit la C. și mă uimește că o văd zâmbind pentru prima oară în ultima oră. Acum sunt convins că nu a uitat să zâmbească, doar că îi trebuie un motiv oarecare. Rămâne să încerce să și vorbească și totul este ok. Și totuși cât de puțin ne trebuie să fim fericiți. Ajungem la masa rezervată scriitorilor, toți cei din gașcă sunt prezenți, cu excepția câtorva printre care ne numărăm și noi, C. și cu mine. Tragem două scaune și ne infiltrăm printre ei. Cele două gâsculițe suave, studente la Litere, văzându-ne împreună ne întreabă cu o excesivă mirare unde este D. o întrebare tendențioasă. Nici eu, nici C. nu răspundem răutăcioasei întrebări, lăsând pe linia de plutire misterul. Cele două gâsculițe își dau coate, uitându-se la noi. Ne bârfesc în șoaptă și se amuză pe seama noastră, păcat că ele nu își dau seama cât sunt de fraiere. În dreapta mea stă M. D. profesor de franceză, poet și Dumnezeu mai știe ce, un evreu pregătit mereu de miștocăreală, îmi spune că bine fac că nu disprețuiesc femeile pentru că într-o zi pot deveni rare, apoi râde zgomotos, satisfăcut de propria lui glumă. În schimb când vorbește de cărțile sale devine serios. În urmă cu câteva luni M.D. a scris o carte cu titlul ,,Cele nouă vieți ale lui Michi”, de fapt o cărticică pe care a lansat-o aici la Conacul Cu Broaște Þestoase. Despre această cărticică nu pot să spun prea multe decât că a avut succes datorită protocolului oferit de M.D. ca autor. Foamea de cultură a adus la această lansare un numeros public, care doar în cincisprezece minute a devorat întreg protocolul oferit. Așadar succesul cărții a fost asigurat prin protocol. De atunci nu s-a mai auzit nimic despre această cărticică. Pe masă halbele goale sunt înlocuite cu altele pline. Peste tot cești cu cafea și pachete de țigări care sunt pasate de la unul la altul. Gălăgie multă, vorbesc toți, domină o singură întrebare: ai cumva un foc sau da-mi un foc. Singura brichetă a ajuns în acest moment să prețuiască mai mult decât o femeie frumoasă sau o bancnotă de două sute de euro. Mă uit la C. și vreau să intru în discuție cu ea, dă semne de revenire la normalitate. Scoate din geantă o carte, cea pe care a cumpărat-o din librărie în urmă cu câteva zeci de minute. O răsfoiește sumar și mi-o dă și mie să mă uit prin ea. Þin în mână cartea lui M.M.C. are ca titlu ,,Apropierea”. O răsfoiesc, citesc din ea pe diagonală. Este o carte de dragoste cu multe povești ce se petrec în Spania și Argentina. Îmi amintesc că după această carte s-a turnat și un film. Și în carte și în film apare condiția emigrantului. Un roman cu inserții de vis. În câteva minute cartea lui M.M.C. ,,Apropierea” trece din mâna mea prin mâinile celorlalți de la masă. Unii citesc scurte pasaje din ea cu voce tare. Se stârnește un murmur care se transformă în gălăgie stresantă. Pe marginea acestei cărți se stârnesc idei, toți își dau cu părerea. Fiecare are datoria să respecte părerea celuilalt, dar unii uită acest lucru și își susțin părerea ajungând până la vociferare. Caut să trec peste acest moment și să cuprind cu privirea întreaga masă cu cei prezenți. Abia acum observ că printre noi sunt figuri noi. Din câte aud, studenți și studente la Litere și jurnaliști. Așadar se pare că gașca noastră de scriitori s-a mărit. Ãsta este un semn de bun-augur. Telefonul lui C. sună, aceasta ezită să îl deschidă, eu însă o îndemn să o facă. După câteva secunde pe chipul lui C. apare un zâmbet pal. Tipul din fața mea, nou venit în gașcă, din câte am înțeles student la Litere, ține în mână o carte pe care o flutură prin fața celor două gâsculițe, studente și ele la Litere. Acestea dau semne de curiozitate prefăcută față de cartea pe care tipul astă plicticos o ține în mână. De la distanța la care mă aflu fac eforturi vizuale să descifrez titlul cărții. Curiozitatea este puternică și îi cer tipului să-mi împrumute cartea pentru câteva momente. Îmi satisfac curiozitatea citind titlul cărții, ,,Bluzz pentru cai verzi”, volum de poezie scris de L.I. apărut în 2010 la o editură din capitală. Cineva de la masă se pronunță cu voce tare asupra acestui volum spunând că a apărut și în limba franceză. Se pare că cel care vorbește cunoaște bine volumul, știind câte ceva despre autoare. Spre rușinea mea, recunosc că nu am citit volumul și nici nu știu nimic despre cea care a scris. Cartea trece din mâna mea în mână celor două gâsculițe de la Litere, prefăcându-se interesate de volum. Plicticosul student de la Litere nu știe nici el nimic despre volumul pe care îl deține și nici despre autoare, motivând că azi a împrumutat volumul ,,Bluzz pentru cai verzi” de la bibliotecă. Se întâmplă de multe ori ca atunci când cineva citește, pe urmă ceilalți îl iau la șuturi, este așa ca un fel de salon literar ad-hoc. Sunt și texte noi care se citesc și care nu au fost publicate nicăieri, dacă sunt în regulă sunt luate în seamă, dacă nu se aruncă sau se pun la păstrare. Astfel se creează anumite prietenii sau chiar antipatii, depinde de punctele în care ne situăm fiecare. Pentru unii dintre studenții de la Litere care au venit la masă este prima reprezentare de genul astă, live la care participă și din câte spun ei li se pare interesant. Mă uit la C. are bujori în obraji, râde în surdină, vorbește la telefon de mai bine de cincisprezece minute, semn că s-a împăcat cu D. Înclin să cred că va fi o împăcare dulce. Închizând telefonul, C. îmi spune mulțumită că s-a împăcat cu D. și că trebuie să plece să se întâlnească cu el, promite că se vor reîntoarce, împreună. Îmi vine greu să cred în promisiunea ei, de altfel nu m-ar ajuta cu nimic. Îmi vine să râd, dar mă abțin și îmi spun pentru a nu știu câta oară că ăștia nu sunt normali. Cele două gâsculițe, studente la Litere, agramate după două halbe cu bere se adresează către mine sub formă de întrebare, dacă C. s-a dus să se întâlnească cu coleopterul D. prieten cu toate fetele pe care le întâlnește. Gâsculițele astea două mă enervează pentru că în mod ironic mă compătimesc fiindcă C. m-a deposedat prin plecare de prezența ei. Mă fac că nu le bag în seamă și îmi iau o pauză de relaxare ridicându-mă de la masă. Fac câțiva pași și urc pe scara din lemn sub formă de spirală montată de zidul de apărare al cetății la o înălțime de aproximativ zece metri. După ce am urcat scara de lemn cu aspect medieval, intru pe o altă terasă pietruită aflată între zidul exterior de apărare al cetății vechi, gros de aproximativ trei metri după aprecierea mea și zidul interior de apărare al cetății. Așadar o a doua terasă aflată în partea superioară dintre cele două ziduri de apărare. Aici pe terasă sunt câteva mese din lemn pentru clienții ce vor intimitate și romantism, într-un mediu cu aer istoric. Mă apropii de zidul exterior al vechii cetății și privesc pe rând printre crenelurile construite în el. Prin spațiul îngust al crenelurilor disting dealul împădurit, undeva jos la buza zidului, în exterior aud cum curge un fir de apă, șuruitul lui se împerechează cu foșnetul pădurii. Prin unul din creneluri văd undeva la stânga, pe o stâncă înfipt Turnul Negru, turn de apărare, exterior cetății. Mă mut la un alt crenel și văd în dreapta Turnul Alb, turn de apărare, exterior cetății, amplasat strategic pe platforma de sus a dealului. Fac pentru o clipă un exercițiu de imaginație și mă văd un străjer al cetății îmbrăcat în veșmintele militare ale secolelor XIV-XV, cu platoșă, arc cu săgeți sau halebardă, spadă și coif. La celelalte creneluri stau câțiva străjeri pregătiți să arunce cu smoală încinsă, alții pregătind pulberea. În spatele meu aud pe cineva urcând, calcă apăsat, zornăind spada sau lancea. Întorc capul să văd ce se întâmplă, imaginația mea excentrică se spulberă brusc, când văd că în locul unui străjer este un ospătar, care vine grăbit, ținând în mână o tavă cu pahare și sticle de bere, care zornăiesc când calcă apăsat. Cele câteva mese de pe această terasă sunt goale. Ba nu! Abia acum observ la o masă retrasă că sub un crenel stau doi tineri retrași în propria lor intimitate. Ei nu văd, nu aud, doar istoria plutește pe deasupra lor. Nu vreau să îi deranjez cu prezența mea pe cei doi și mă retrag. Cobor scările de lemn în formă de spirală lipite de zidul interior al cetății medievale. De aici de pe scară, de la această distanță de circa douăzeci de metri, aud gălăgia de la masa rezervată scriitorilor. Gălăgie care se combină cu muzica din difuzoare și murmurul general al clienților. Totul mi se pare strident și straniu, ținând cont că vin din istorie, unde am fost imaginar pentru câteva clipe. La masa scriitorilor, scaunul pe care am stat cu cincisprezece minute în urmă, s-a ocupat. Găsesc un alt scaun și iau loc. Îmi ciulesc urechile să prind din zbor despre ce se discută atât de aprins. Cel din dreapta mea mă sufocă cu tot felul de întrebări și nu îmi pot da seama despre ce discută ceilalți. Prind din zbor că se discută despre ceva politic. Mă gândesc că nu ar trebui să coborâm atmosfera literară la nivel de cancan. Mă simt puțin obosit, dar mă uit la colegii mei de breaslă cu cât ritm îndrăcit și cu câtă energie discută, în cele din urmă se pierde o energie, care par să o aibă din plin toți de la masă. Poate că mai întâi, zic eu, ar fi bine să lăsăm la o parte râpa iadului cât mai departe de noi. Măsor cu privirea halbele de bere de pe masă, atât cele goale cât și cele pline ca un gest la adresa timpului. Toți vorbesc, gesticulează, nu mai am loc să îmi spun o părere. Aud vocalizarea înaltă masculină, totul se transformă în pasiuni, bătălii și argumente mai mult sau mai puțin obiective. Fac schimb de priviri cu cele două studente care stau la masă în fața mea și nu apuc să intru în discuție cu ele, fâlfâie cu mâinile când una, când alta, amândouă strigă deodată atenționând pe cineva. Întorc capul curios și văd apropiindu-se de noi doi tineri, o fată și un băiat. Masculii de la masă rămân cu frazele neterminate și cu privirea țintă asupra tinerei, care acum stă în picioare lângă cele două care au chemat-o. Cel din stânga mea se ridică și pleacă fără să spună nimic. În locul lui se așează tânărul care a venit cu fata, iar în stânga lui i-a loc fata. La această masă a scriitorilor, schimbul se face din mers, unii se ridică și pleacă, alții se așează în locul lor.