Ora 10.00. Servim în tihnă un mic dejun sănătos: slănină, ceapă, roșii, ouă, caș, cola. Nu apucăm să ne bem ceaiul și cafeaua, că din tufe apare un Mitruț ciufulit, nebărbierit și cu acea licărire în ochi a omului care și-a petrecut toată noaptea privind cum îi arde casa.
- Nu sunteți gata?!
- Bună dimineața. Ce-ți veni?
Răspunsul meu îl aruncă într-o profundă dezamăgire.
- Ce-mi veni? Dar nu am hotărât că azi mergem la Vârtop?
Stăm și ne privim îndelung în căutarea cunoașterii. Îmi amintesc că aseară am băut vreo două beri la Obsession. Aceasta este porecla singurului restaurant din Padiș, botezat în realitate atât de tradițional și de banal, încât nu merită să-i pomenim numele. Voi reveni mai târziu cu amănunte despre acest templu al artei culinare. Acum să ne concentrăm la problemele urgente. Se pare că atunci când am părăsit noi doi localul ne aflam într-o totală necunoștință de cauză.
- Tot ce mi-amintesc este că am hotărât că astăzi facem un traseu ușor.
- Păi da!
- Și v-am lăsat pe voi doi împreună cu salvamontistul de la Glăvoi să discutați despre decăderea turistului român și să închideți cârciuma.
- Daa!
- Și acum vreți la Vârtop?... Nu știu ce să zic, eu am auzit că e foarte mult de mers.
- Daaa!
Ceva nu funcționează. Soția mă privește uimită spre contrariată, momentan e calmă, dar sprânceana stângă începe să se ridice spre cota de pericol. Nu apucă însă să-și formuleze o opinie clară despre întreaga afacere, că o voce susurândă ne încremenește pe amândoi.
- Este mult de mers, dar nu-i dificil deloc. Nici nu urcăm, nici nu coborâm prea mult. Iar peștera este superbă.
Ãsta când s-a așezat lângă noi? Revolta din ochii soției a trecut și în locul ei s-a instaurat o nuanță de panică. Mitruț între timp a pus mâna pe un ou fiert și-l trântește de masă.
- Sigur că e superbă, doar e burdușită de stalactite și stalagmite. Și pe sus și pe jos. Dar sunt totuși trei ore la dus și cam tot atâtea la întors. Plus vizitatul peșterii. Iar eu n-am de gând să alerg după voi, sunt om bătrân!
Își îndeasă oul în gură împreună cu o bucată mare de pâine.
- Da la ulma ulmei, floaceți ce vleți!... Dacă vleți să pieldem vlemea (înghite) pieldem vlemea!
Ca de obicei, tot eu încerc să aplanez conflictul.
- Bine, mergem la Vârtop. În 10 minute suntem echipați. Să iau harta?
Mitruț râde de se îneacă cu oul. Csongor îmi surâde încurajator ca un părinte care-și privește copilul la serbare rasolind poezia pe scenă.
Buuun! Dau ceaiul pe gât dintr-o înghițitură, apoi dau drumul la lacrimi pentru că era clocotit, alerg cu mâncarea la frigider, alerg în cameră să mă schimb, alerg la baie să mă...da, înșfac rucsacul, soția, aparatul foto și "Să mergem!".
Pe cer, ce să vedeți? Un soareee! E dimineață și deja sunt 27 de grade. Asta după spusa domnului Iancu care nu pierde știrile dimineții decât dacă vin vacile în parcarea de lângă pensiune și-i rod rufele agățate la uscat. Astăzi e numai una care s-a ales cu o față de pernă pe cap. Nu este un inconvenient major, își continuă plimbarea matinală și intră liniștită într-un cort de șase persoane. Domnul Iancu ne urează precipitat un "Drum bun!" și se lansează peste pârâu, astăzi îi vin noi turiști și are nevoie de toată lenjeria de pat. Mai mult, în asemenea situații cei din cort își pot imagina că vaca picată pe neașteptate le-a adus cadou fața de pernă, puțină vigilență nu strică.
Mitruț a luat-o înainte fredonând voios: "Drum bun, cale bătută/ Cin’ vă prinde să...". Soția mi-l arată cu mâna și scoate un "Poftim!" indignat. Am sentimentul tot mai persistent că nu apreciază cu adevărat compania în care am adus-o.
Drumeția nu începe foarte promițător. Din platou mergem vreo 20 de minute pe asfalt, lucru care acum ne umple de regret. De aceea vii la munte, ca să vezi asfalt? E clar, zona s-a stricat definitiv. Urmează apoi o porțiune din drumul accidentat pe care mi-am torturat mașina la venire, iar după o curbă, Csongor țuști se avântă la deal. Ocolim pe curbă de nivel Biserica Moțului, un vârf pe care entuziaștii muntelui au construit o cruce impunătoare din lemn, să se vadă din tot parcul natural. Am fost anul trecut acolo ca să mă bucur de maiestuoasa panoramă. După o oră de urcuș viguros și o baie de urzici m-am bucurat într-adevăr, dar nu de panoramă ci de o familie mare-mare de craioveni care ocupaseră vârful și mi-au explicat atât de multe lucruri în zece minute, deși nu vorbeau cu mine, încât m-am declarat perfect satisfăcut și am luat-o înapoi pe unde am găsit mai abrupt.
Dar acum lăsăm în urmă Biserica Moțului, lăsăm și releul care ne distruge concediul cu al său semnal impecabil, și urcăm pe Bătrâna, un vârf masiv, presărat cu turme de oi și consecințele lor. Foarte dibaci, Csongor ne poartă la distanță de turme și mai ales de câinii care le păzesc. Chiar pe culme dăm de un pâlc de cai, cam 30 la număr. Sunt doar o mică parte din caii moților lăsați liberi pe timpul verii. Pasc mereu în grupuri și arată ca-n vechile reclame la țigări, asta atât din cauza ierbii abundente din sezonul estival cât și a exercițiilor impuse din restul anului. Moții îi folosesc mai ales la târâtul buștenilor prin pădure, îndeletnicire străveche, nobilă și, în majoritatea cazurilor, ilegală. Ne hotărâm să facem popas și multe-multe poze cu rasa cabalină. Soția îmi ia aparatul ca să-mi arate cum se procedează. În opinia ei nu sunt capabil să fac două poze la rând fără un deget lăbărțat pe jumătate din imagine. În schimb sunt foarte bun să pozez în fața cailor, zice că mă integrez perfect, că am ceva din expresia și privirea lor inteligentă. Zice asta doar ca să mă flateze și îi reușește în așa măsură încât mă plimb țanțoș, ca un cowboy în mijlocul hergheliei proprii, până mă cinstește o iapă cu o balegă proaspătă pe bocanc. Atunci îmi vine ideea că s-a făcut 12 și ar fi cazul să mergem. Ne întoarcem spre temerarii noștri ghizi și îi întrebăm care-i direcția. Nici un răspuns. Amândoi scrutează zarea, dealurile și văile dinaintea noastră.
- Îți spun Csongor, se schimbă peisajul de la un an la altul.
Poezie.
- Eu zic...că tot la dreapta trebuie să o luăm.
Siguranță.
- La dreapta pe dracu, înainte e poteca.
Poftim?
- Să nu-mi spuneți că nu mai știți drumul!
- Cum să nu știm?! (se răstește autoritar Mitruț) Trebuie să o luăm prin pădure și să dăm de un drum de TAF.
Ne uităm toți patru lung înainte, numai dealuri goale. Pipa strânsă între buze scoate un șuierat puternic.
- Eu țin minte pe unde mă duceau ai mei, e după dealul din dreapta.
- Þii minte, ții minte, când ai fost ultima dată?
- Acum 30 de ani.
Nu cred!
- Bine măi oameni buni, atunci de ce n-am luat harta cu noi?
Pipa se mută în celălalt colț al gurii.
- Fii serios. Noi suntem turiști adevărați, ne descurcăm.
A mea consoartă s-a îndepărtat puțin căutând drumul pe care am venit.
- Nu ne putem întoarce?
- Ar fi păcat. Așa o zi superbă nu mai prindem...Haideți după Mitruț, el a făcut ruta asta și acum patru ani.
Ne încolonăm în tăcere după omul munților care mormăie contrariat.
- Se schimbă natura asta...de la un an la altul...
Dacă a fost soare la zece, vă imaginați ce este acum la unu. Pe fiecare culme mă opresc să-i dau apă soției. A prins un bronz special pe față, ceva între creasta de cocoș și lava incandescentă. Umblă cu mâinile în șolduri și capul plecat. Coborâm, apoi urcăm, iar coborâm, iarăși urcăm, nu mai continui că mă repet. Trecem pe lângă două stâne. Amândouă pustii, pesemne ciobanii au părăsit de multă vreme aceste meleaguri uitate de Dumnezeu. Încep să mă doară insistent degetele mari de la picioare, de la atâta coborât și genunchii de la atâta urcat. Mi-este și foame, dar cine are chef de popas? Pe fiecare vârf are loc invariabil același dialog savant.
- N-ar trebui să o luăm puțin la dreapta?
- Nici vorbă, tot înainte trebuie să fie. Păcat că nu mai am nici un reper. Se schimbă de la un an la altul, așa ceva...
Încep să privesc tot mai insistent la ceafa lui Mitruț și-mi amintesc că am niște șireturi de schimb în rucsac. Dăm în sfârșit de o turmă. Ciobanul nu se arată, o fi dormind pe după vreun bolovan, la răcoare. În schimb se arată câinii, două namile de ciobănești mioritici, cu blana zburlită și burta lipită de spate. Sar ca arși la vederea noastră, pesemne le părem capabili de orice mârșăvie, și se lansează spre noi în salturi, lătrând cu toți dinții la vedere. Mitruț foarte calm o ia la picior în vale. Mă răsucesc și-mi iau soția de mână, să țâșnim. Nici o reacție. Se lasă să cadă pe pământ, cuvintele îi sunt puține, buzele crăpate.
- Du-te. Du-te tu... Eu nu mai pot. Lasă-i să vină.
La bine și la rău, așa ne-a spus părintele la biserică. Ei, iată și răul. Mă trântesc și eu în fund și o iau în brațe. Îmi ridic ochii spre înaltul senin al cerului, îmi cer iertare de la mama. Un șoim și câțiva corbi planează încet deasupra noastră. Închidem ochii și ne acceptăm destinul. După câteva lungi secunde vântul ne aduce o șoaptă:
- Bun cățeluș. Bravo cățeluș, așa măi tată.
Deschid un ochi și mare e minunea Domnului!, am trăit să văd o minune. Csongor stă pe vine și discută cu câinii. Pe unul l-a convins să-i mănânce niște biscuiți din palmă, celălalt îi linge aparatul foto.
- Au venit la cerșit, sărăcuții. (ne zâmbește îmblânzitorul de fiare)
Câinii ne dau acum târcoale, amândoi sunt foarte interesați de bocancul meu verzui. Unul dă să ridice piciorul, dar Csongor îl ia la rost.
- Hei! Așa ne comportăm la munte? Frumos îți șade.
Dulăul își ia măsura, lasă coada jos și se îndepărtează rușinat. Avem acum curajul să ne ridicăm și să facem câțiva pași. La mare depărtare îl vedem pe Mitruț în povești cu un cioban, pesemne stăpânul câinilor. Gesticulează aprig din mâini în timp ce oierul stă neclintit în bâtă, un sfinx apusean scump la vorbă, dar evident atotștiutor. Numai după ce Mitruț scoate din rucsac o ofrandă, pare că i se mișcă buzele ca să-i răspundă muritorului la o întrebare. Muritorul se întoarce foarte supărat, nici nu mai observă câinii.
- A trebuit să-i dau berea.
- Ai aflat ceva?
Nu răspunde imediat, trebuie să treacă câteva minute de marș forțat, pufăituri și blesteme. E nevoie de intervenția sexului frumos și gingaș.
- Ai aflat ceva, măi omule?!
- Ce?... Ah, da, trebuie să o luăm puțin la dreapta.
Nu mai e nevoie să mă uit la Csongor ca să știu că zâmbește. Ne-am reluat hoinăritul, dar nu așa de capul nostru, ci escortați la mică distanță de cei doi dulăi. La început am sperat că s-au atașat de noi, dar atitudinea lor distantă trăda faptul că nu-și făceau decât o datorie de onoare, aceea de a curăța regiunea de asemenea specimene. Cu mârâielile lor în spate, am căpătat un nou avânt, n-am mai făcut nici o oprire așa că pe la trei am ajuns la o margine de cătun. M-am bucurat ca un copil în dimineața Crăciunului când am văzut primul gard, primul coteț și un firicel de fum ieșind din hornul unei case. Oameni! Am scăpat fraților, oameni! Soția mă privea profund mulțumită, nici cel mai frumos gest din partea mea nu s-ar fi putut compara cu imaginea unor porci negri care se îndestulau la nici 500 de metri depărtare. Dar calvarul nostru era departe de final.
- Ãsta nu poate fi Casa de Piatră.
- Ce casă?
- Satul cu peștera.
- Cu peștera?...Poate totuși e el.
- Nu e.
- Sigur?
- Da.
- Nu-i?
- Nu.
Dar măcar putem întreba niște oameni avizați. Coborâm o pantă nervoasă până la prima casă, în proprietatea a doi bătrâni foarte uluiți. Cu siguranță neam de neamul lor n-a văzut om să apară de unde am apărut noi. A urmat obișnuitul dialog cu oamenii de la munte. În primul rând vor să știe de unde suntem, unde stăm, e frumos la Cluj, cât stăm, ce căutăm pe aici și de ce am luat-o pe aici dacă vrem să ajungem acolo. Am răspuns satisfăcător la toate întrebările așa că moțul ne-a indicat drumul, în timp ce moața tot nega din cap și-l întreba de ce vorbește prăpăstii.
La nici cinci km, trei vârfuri și o pădure deasă, am găsit vestitul sat Casa de Piatră. Aici am dat de fânețele oamenilor, căpițe verzi, flori de toate culorile și multe garduri care ne împiedicau să ne apropiem de toate acestea. În schimb am umblat pe o potecă foarte abruptă și plină de noroi, pe care, victorie, am găsit și un marcaj. Am avut noroc și cu însoțitorii canini de categorie grea care au intimidat prin simpla prezență toate potăile locale.
Mitruț, care acum conducea de la distanță ostilitățile, s-a întâlnit cu un sibian, un tânăr sportiv, cu un rucsac-dulap și un aparat foto cu obiectivul cât antebrațul meu. Umbla la bustul gol, chestie care mi s-a părut destul de penibilă, când ai așa umflături pe abdomen ar fi cazul să le acoperi. Chiar am vrut să-i arăt soției, dar nu era atentă la mine.
Sibianul l-a tot interogat pe Mitruț despre locația peșterii, cică de o oră se tot plimba prin zonă și nu o găsea, atât el cât și prietena lui. Într-adevăr pe dealul vecin se mai vedea un rucsac-dulap în război deschis cu niște tufe. De ce nu au bătut la o poartă ca să întrebe vreun băștinaș, nu înțeleg nici în ziua de azi. Pesemne și ăștia erau "turiști adevărați" ca să citez din Csongor. În orice caz, după câteva minute sibianul s-a declarat satisfăcut de indicațiile primite și a hotărât să se țină după noi până la peșteră. Ne-am reluat așadar coborârea cu mare atenție pe toboganul noroios, iar după câteva clipe de calm, armonie și scârțâit de cosași, am crezut că-mi crapă inima. Asta pentru că sibianul în vasta sa cultură montană, s-a decis să-și cheme prietena printr-un "HOlalaRItiii!!" zvârlit din diafragmă peste șase munți și șapte văi. Soția mi-a căzut pe spate, Csongor și-a scăpat pipa într-o baltă. De pe dealul vecin i-a răspuns un "Hi-hiii!" jucăuș. Sigur că ne-am bucurat pentru buna lor comunicare în cuplu, dar totodată am decis să mai rămânem puțin pe loc și să admirăm peisajul, așa că l-am îndemnat să o ia înainte că venim și noi imediat. A pornit voinicește, cu pași mari și după viteza de pornire și impresionantul simț de orientare, cred că ne-a așteptat undeva pe lângă drumul județean. Noi ne-am oprit la primele case și am băut apă dintr-o fântână.
- Acum să vedem dacă-l găsim pe moș acasă.
...oare ziua asta nu se mai termină?
- Ce moș?
- Moșul cu cheia de la peșteră. (vede că nu pricep mare lucru) Ãla fără două degete.
Încep să mă cred într-un episod din Stăpânul Inelelor.
- Dar ce caută cheia la el? Aici n-au un ghid să ne arate peștera?
- Tu unde te crezi?
Într-adevăr, unde mă credeam? E absolut normal să dai cheia moșului cu opt degete, așa se face turismul la nivel european. Mai rămâne să pui spiridușii să picteze marcajul, pe elfi să organizeze salvamontul și ai încheiat povestea. În fine, ajungem la casa moșului unde dăm de...babă. Aceasta ne spune că bărba-su este la birt, asta pe un ton contrariat de parcă e cel mai firesc lucru din lume. Și apoi, cine mai merge la peștera Vârtop la cinci după-amiaza?
Ne uităm surprinși la ceas. Atâta e. O adâncă depresie se instaurează în cuplu. Bine că ne-am chinuit până aici, bine că am umblat de-a lelea, bine că ne-am luat după Mitruț, mare montanist, habar nu are de trasee, simț de orientare - zero, minte - și mai puțină. La toate astea se adaugă și foamea.
- Bun, am feștelit-o. Haideți să mâncăm și să ne cărăm.
- Ești nebun?
Întrebarea vine chiar de la sursa nenorocirilor noastre.
- Da Mitruț, sunt nebun, sunt obosit, mi-e foame, peșteră ciu-ciu și cum nu mă duce capul tâmpit, nu înțeleg nicicum, de ce nu ne putem opri și mânca?!
- Pentru că nu-i sigur că nu ne rătăcim și la întoarcere.
Am prins-o la timp de umeri, altfel îi scotea ochii cu unghiile. Dar a trebuit să recunoaștem logica raționamentului, așa că l-am urmat, cu pumnii și maxilarele încleștate. Poate și întrucâtva influențat de privirile noastre, Mitruț a luat-o înainte într-un ritm diabolic. Al naibii, 58 de ani și zburdă ca o capră șuie. Eu la 58 de ani am să fiu fericit dacă-mi pot urma asistenta medicală la baie. Între timp Csongor făcea poze în cea mai deplină liniște sufletească, spunea că de acum știe drumul și cu ochii închiși, iar pozele cu noi ies extraordinar pentru că nu mai încercăm să dăm bine, ci ne comportăm cât se poate de natural. Apoi s-a gândit să ne consoleze cu descrieri ale peșterii Vârtop. Ne-a explicat câte încăperi are, că la intrare mai este puțină gheață, că în interior s-au descoperit urmele omului de Neanderthal, de acum 25 de mii de ani și că avea degetul mare foarte îndepărtat de celelalte, deci opozabil, o descoperire extrem de valoroasă. Cică din trei urme descoperite, două sunt la muzeu și una s-a furat, o situație excepțională pentru țara noastră.
Nu știu cu ce a rămas Pușa din toată expunerea prietenului nostru, dar eu mi-am propus la modul cel mai serios ca la prima ocazie să examinez labele lui Mitruț. De fapt ea nu cred că a auzit ceva, pe la sfârșitul prezentării lui Csongor a început să fredoneze în șoaptă holbându-se la bocanci "Drum bun, cale bătută..."
Trecem pe lângă un pârâu șerpuitor la baza unor stânci mărețe. Mă uit la Csongor, el nu zice nimic. Trecem pe lângă alte două locuri de popas, cu măsuță, bănci, umbră. Iar mă uit, el iar tace.
- Mitruț, tot nu ne putem opri?
- Am putea, dar mă tem de dulăi, ăștia când vor vedea mâncare au să sară să ne sfâșie.
Iar a găsit o problemă. Și mă întreb la ce soluție s-a gândit, speră să obosească ei înaintea noastră? Ieșim de pe potecă, dăm iar de căldură, soare și bolovani, mai umblăm o oră în ritm alert și pe când îmi derulasem în minte toată tehnica ciobanilor din Baltagul și luasem un pietroi ascuțit în mână, Mitruț se trântește în iarbă.
- De-aicea știu. Hai să mâncăm. Csongor, vezi de dulăi. Vouă vă mai este foame?
- De unde știi nefericitule că suntem pe drumul bun?
- Cum de unde? Uite releul.
Într-adevăr, iată-l semeț în zare, minune a civilizației, simbol al ingeniozității umane, monument structural. Am devorat pateul din conservă întrebându-ne de ce nu se servește la nunți și la restaurante de lux. O asemenea delicatesă, la doar 4 lei 50. Am avut și un salam pe care generoși l-am oferit dulăilor, asta chiar după ce l-au înșfăcat din rucsac. Au fost totuși domni, nu s-au atins de roșii și ardei, au servit cina la 10 de metri distanță fără nici o tentativă de a-l sfâșia pe Mitruț. Deși unii tot mai sperau...Când au terminat salamul s-au hotărât să se întoarcă la turma lor, au dat laba frumos cu Csongor, pe restul ne-au mârâit, ne-au arătat cum se marchează teritoriul și puțin din rucsacul meu, și duși au fost în pas săltăreț, ca după o misiune bine îndeplinită.
Ca desert am primit de la tartor o portocală. Am luat-o și am mâncat-o, dar nu i-am mulțumit. După cină ne-am târât (noi doi adică) spre stațiune. Ei doi au luat-o ca de obicei înainte, sporovăind ca cei mai buni prieteni, fără pic de considerație pentru suferințele și beșicile noastre de pe tălpi. Într-un luminiș am dat de multă zmeură și frăguțe. Nehaliții s-au pus pe înfulecat, dar pe noi nu ne-a interesat acest aspect. I-am lăsat acolo și ne-am continuat șchiopătatul, sprijinindu-ne unul pe altul, până la cabană. Acolo, domnul Iancu ne-a primit foarte încântat atât de vederea noastră cât și de afinata din mână:
- Ei, v-a plăcut la Vârtop? Așa-i că bate Peștera Urșilor?
- Domnul Iancu, noapte bună.