agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1002 .



Destine din spațiul saharo-siberian (4)
proză [ ]
Băcăuanul care a penetrat Cortina de Fier

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dorarab ]

2013-04-06  |     | 



Teodor Exilescu s-a născut la Bacău, în zorii zilei de 6 martie 1945, cu câteva ore înainte ca Petru Groza să devină șeful primului guvern impus de tancurile altora... De aceea, ori de câte ori vine vorba, băcăuanul spune zâmbind, dar cu gura strâmbă: «Am trăit atât în capitalismul antonescian, cu adieri de monarhie ofilită amestecată cu mirosuri grele de praf de pușcă și de trenuri ticsite cu refugiați, cât și în socialismul autoizolat în spatele Cortinei de Fier, cu duhori paukeriste, dejiste și ceaușiste. Dacă nu m-aș fi născut în capitalism, poate nu aș fi încercat de atâtea ori să străpung Cortina de Fier. Este ca și cum te-ai fi născut în casă pe pământ și apoi să fii obligat să te muți la bloc. Vei dori toată viața să revii la prima adresă».
Părinții lui au ridicat o casă de paiantă lângă calea ferată, în comuna Domnița Maria, devenită după 23 august 1944 un cartier al Bacăului. În clădirea fostei primării a mai rămas doar punctul de montă, unde numai taurul comunal mai amintea de importanța acelui loc. Era un animal viguros, cu aspect impresionant, în ciuda faptului că îi fuseseră tăiate coarnele, care ieșea ca turbat din țarc, cu bale lungi până la pământ, ca la coridă. Avea capul disproporționat în comparație cu trupul – un avantaj, deoarece progeniturile lui nu puneau probleme la fătare, mai ales la juninci. Cu mic, cu mare, copiii se îngrămădeau la gard ori de câte ori vedeau vreunul, venind cu vaca la montă. Se uitau curioși, cu ochii larg deschiși, sprincenele ridicate la tot ce se întâmpla în curte. Nu le scăpa nimic. Îngrijitorul, cu multă răbdare și pricepere, doar făcea asta de atâta amar de vreme, fixa vaca într-o construcție specială de bârne, îi dădea coada la o parte, pregătind-o pentru reproducere. Apoi, slobozea taurul, care executa saltul, dar în apriga lui dorință, împungea pe de lături, pierzând «sămânța»pe jos, spre disperarea proprietarului vacii. Atunci, îngrijitorul, meseriaș, punea mâna pe mădularul taurului și îl aducea pe direcția cea bună, în uralele celor de după gard. La spectacol se întâmpla să asiste și oameni în etate. Odată, unul a făcut o remarcă stranie pentru Teodor: «Dincolo de Cortina de Fier însămânțarea se face artificial». Atunci a auzit el pentru prima oară de Cortina de Fier, termen care avea să-l obsedeze toată viața.
Teodor a copilărit în vecinătatea fabricii de hârtie «Letea», care a fost încă de la înființare, 21 mai 1885, o întreprindere fanion a industriei băcăuane. Pentru el, impresionantă era sirena, care suna zilnic, din opt în opt ore – durata unui schimb. Sunetul ei se auzea în tot orașul. Era simbolul sonor al Bacăului. Teodor o auzea în somn, dimineața la ora 6,00, dar se obișnuise, nu se trezea, ba chiar căpăta o stare de siguranță. O singură dată sirena a sunat în afara orelor obișnuite, în ziua de 9 martie 1953, la ora 13,00, timp de trei minute, pe durata momentului de reculegere la nivel național, când «tăticuțul» Stalin urma să fie așezat alături de mumia lui Lenin în mausoleul din Piața Roșie. Era un ordin dat de însuși Gheorghe Gheorghiu - Dej și toți românii trebuiau să rămână nemișcați în semn de respect față de cel dispărut. România părea a muri și ea timp de trei minute. Þiuitul sirenei, pe Teodor, l-a prins la poartă. Pe stradă s-au oprit toate vehiculele. Pietonii stăteau și ei înțepeniți, de parcă ar fi fost acoperiți de cenușa Vezuviului la Pompei. Nimeni nu îndrăznea să miște în front. Stalin, chiar și mort, provoca spaimă. Doar un cetățean cam turmentat a făcut notă discordantă, mergând pe trei cărări și strigându-și oful: «Stalin, tăticuțule, tăia-ți-aș sărmăluțele!» Mai încolo, niște «oameni de bine» au încălcat și ei momentul de reculegere, ridicându-l în mare grabă și urcându-l într-o mașină. O întâmplare din care Teodor a înțeles că Stalin nu era iubit de tot poporul, cum auzise el la radio. Nu și-a dat seama că, în acel moment, a străpuns cu gândul pentru prima oară, Cortina de Fier.
Centrul cartierului era bazarul, o clădire din cărămidă roșie cu un etaj, în care se găseau mai multe magazine. Parterul adăpostea o «alimentară», unde unic gestionar și vânzător era un evreu rotofei, cu toți dinții din față auriți, semn de bunăstare la începutul anilor '50, când pâinea se dădea pe cartelă. Purta un șorț cândva alb, de care se ștergea ori de câte ori se ungea pe degete. Și nu de puține ori se ungea pe degete pentru că făcea el ce făcea și avea marfă multă și diversificată: făină în sac de cânepă, calupuri de unt, telemea și halva, magiun în lădițe de lemn, căptușite cu hârtie pergament, căpățâni de zahăr, ulei în butoaie de aluminiu, măsline în bidoane din inox, scrumbii afumate în vrac, salamuri de diferite sorturi, lămâi învelite în hârtie transparentă, cacao, cafea și surogat din cicoare la pachet, bomboane colorate în vase de sticlă, la vedere, de luau ochii copiilor. Alimentele în vrac erau cântărite pe o balanță cu tot cu foaia mare de carton gros, greu, cu așchii de lemn, rebut de la fabrica «Letea». Oamenii nu se sinchiseau că li se vindea carton la preț de salam, erau bucuroși că îl găseau! Teodor abia aștepta să-l trimită părinții la bazar, deoarece pe acolo trecea lume multă și diversă, delegați din toată țara veniți să cumpere hârtie. Dar, cel mai mult îi plăcea să se uite la plutașii care aduceau bușteni de brad pentru fabricarea hârtiei. Veneau cu plutele pe valea Bistriței tocmai din munții Ceahlău sau Șarul Dornei. Erau oameni munciți, arși de soare și de vânt. Mâinile lor erau numai bătături. Purtau, indiferent de anotimp, căciuli negre, cămăși albe de in cu gulere slinoase, curele late cu multe buzunărașe pentru bani și bricege, sumane mițoase din postav de lână țurcană, bogat ornamentate cu găitane și cizme înalte din cauciuc. După ce-și încasau drepturile la casieria fabricii, veneau țintă la «alimentară», unde fiecare cerea câte o sticlă de jumătate de litru de secărică. Întâi dădeau totul pe gât, din câteva înghițituri, de sete, apoi, luau câte o scrumbie afumată, un pumn de măsline și încă o secărică. Abia atunci plăteau, regește, fără să pretindă rest. Desfăceau ambalajul de carton și îl puneau pe pervazul lat, din interior, al ferestrei. În timpul mesei erau bine dispuși și râgâiau de plăcere. Într-o zi, la difuzorul din «alimentară» s-a auzit un discurs al lui Gheorghe Gheorghiu - Dej.
- E tovarășu' Ghiță, a zis unul dintre plutași, e de-al nostru.
- Taci, mă, nu fi prost, Ghiță al tău e
barosan, trăiește ca boierii.
- Băi frate, tu vrei să mori la canal?
- Nu, o să fug dincolo de Cortina de Fier.
Teodor nu a stat să asculte continuarea discuției și a ieșit repede afară. Îi era frică să nu vină «oamenii de bine» și să-i ridice pe toți, la grămadă, așa cum auzise că se întâmplă destul de des în astfel de ocazii.
O amintire deosebită din copilărie o reprezintă șpraițul, denumirea dată de băcăuani locului unde albia Bistriței a fost adâncită și lărgită pentru a face loc plutelor. Apa era reținută de un stăvilar din lemn ferecat. Malurile erau sprijinite de grinzi de lemn, șpraițuri, după un proiect nemțesc, de unde și denumirea locului. În aval, apa ieșea pe sub stăvilar cu mlădieri de felină, se avânta descătușată pe o albie din scânduri, înclinată, suficient de lungă pentru a căpăta o viteză amețitoare, după care, cu zgomot de tunet, se prăvălea de la înălțimea unui stat de om. Acolo, în spuma vârtejurilor formate de cascadă, le plăcea amatorilor de senzații tari să se arunce. Timp de jumătate de minut nimeni nu reușea să iasă la suprafață. Apa le cădea continuu în cap și vârtejurile îi țineau pe loc. Tehnica salvatoare era să te lași la fund circa trei metri, până ce atingeai cu mâinile pietrele albiei, să înoți în aval până se ieșea din zona periculoasă, după care, ridicarea la suprafață era floare la ureche pentru înotătorii buni. Teodor a fost și el cuprins de acest teribilism infantil. Învățase să înoate mai aproape de casă, pe canalul Letea, un braț săpat paralel cu albia principală a Bistriței pentru a aduce apa necesară fabricării hârtiei. Dar, la șpraiț era încercarea supremă!
Într-o zi a plecat într-acolo, ca de obicei, fără știrea părinților, pentru a nu le da emoții. Cunoștea bine drumul. A mers pe o cărare de pe marginea Cornișei Bistriței, după care, în dreptul clădirii fostei Școli Normale de Învățătoare «Domnița Maria», a coborât pe o altă cărare, perpendiculară pe prima, care ducea direct spre șpraiț. De o parte și de alta Teodor era înconjurat de spice de grâu, înalte, năpădite din loc în loc de mărăcini, maci și alte buruieni. Soarele puternic făcea să vibreze aerul, estompând contururile. Popândăi traversau cărarea, adevărat drum de țară, nu înainte de a se opri câteva secunde, să se ridice în două labe, pentru a vedea cine le calcă teritoriul. Trecerea lui Teodor era marcată de fâlfâitul precipitat de aripi al vrăbiilor și graurilor, care își luau zborul din apropiere, acoperind pentru scurtă vreme țârâitul permanent al greierilor. Uneori era deranjat de bâzâitul din apropiere al unor bondari insistenți. Pe cărare nu trecea nimeni. Această pustietate câmpenească îl făcu pe Teodor să simtă o ușoară strângere de inimă. Subit și-a amintit că, în timpul iernii, pe acolo treceau haite de lupi și auzise despre oameni din care nu a mai rămas decât scheletul și acest gând i-a strecurat subit o spaimă aproape ucigătoare. Șiroaie reci de transpirație se formase de-a lungul spatelui ca și cum cineva l-ar lovi cu o nuielușă. A grăbit pașii atent la orice zgomot venit din lanurile de grâu. În sfârșit a ajuns la șpraiț. S-a oprit pe stăvilar și, apoi, după ce s-a mai acomodat, a coborât pe digul lateral din aval. Sub el, prin ceața formată de cascadă, a văzut, undeva, mai jos decât și-a închipuit, suprafața învolburată a apei de tonele căzute pe secundă. Curajul l-a părăsit dintr-o dată și a făcut un pas înapoi. Un moșneag, aflat și el prin preajmă, l-a întrebat de pe mal:
- Hă, hă, ce măi băiețică, ți-e frică de Bistrița? Dar, de Dunăre ai auzit?
- Îhâ.
- Dacă ai curajul să sari în Bistrița, într-o zi o să poți sări și în Dunăre.
- De ce? Are și Dunărea un șpraiț?
- Hă, hă, ce știi tu? Are mai multe. Fii atent la ceea ce îți spun. Cine trece Dunărea poate ajunge dincolo de Cortina de Fier. Pe mine m-au lăsat puterile, dar tu vei crește mare și vânjos. Așa că sări în Bistrița, antrenează-te!
La început Teodor s-a uitat mirat la bătrân. Ce Cortină de Fier? Ce șpraițuri pe Dunăre? Dar ce era Dunărea că tot auzise el vorbindu-se despre ea? Nu a înțeles prea bine vorbele bătrânului, dar s-a grăbit să plonjeze în hău. Apa cădea torent peste el, dar a știut cum să procedeze. A ieșit la suprafață zece metri în aval. Învinsese șpraițul, o provocare a copilăriei. Nu știa că îl va aștepta o altă provocare, a maturității, pe Dunăre, să treacă după Cortina de Fier! Dar asta avea să se întâmple mult, mult mai târziu.
La începutul anilor '50, Bacăul avea doar câteva clădiri impozante că se puteau număra pe degetele unei singure mâini. Așa puține câte erau, ele îi dădeau lui Teodor sentimentul de orășean. Odată, el a mers în centru cu părinții. Stăruise pe lângă ei și căpătase mai multe lămuriri despre oraș și orășeni. Au ajuns la Sfatul Orășănesc de pe Calea Mărășești, fostă Bacău - Focșani: «Clădirea a fost construită în 1930. Pe acoperiș se vede luminatorul din sticlă». Au mai mers cale de o aruncătură de băț: « Pe trotuarul celălalt se vede clădirea Filarmonicii. Acolo a fost Palatul Municipal, care a găzduit în 1925 și Ateneul Cultural din inițiativa pedagogului Grigore Tăbăcaru și a poetului George Bacovia». Apoi, mergând mai spre centru, au ajuns la clădirea Sfatului Popular Regional. «Este fostul Palat Adminsistrativ, ridicat în 1889», i-a spus tatăl său, întinzând mâna spre clădire. Ochii lui de copil de mahala căutau cu atenție să prindă cât mai mult. Noutăți erau toate că era prima lui vizită prin centru. Au continuat plimbarea până la intersecția cu strada 6 Martie, fostă Ioniță Sturza, jalonată de Biblioteca Județeană. «Este cea mai veche clădire din Bacău. Inițial a fost «casa Morțun», fiind cumpărată în 1865 pentru a deveni localul Primăriei. Din 1893, o sală a fost destinată bibliotecii», alunecară vorbele tatălui spre el. Dincolo de intersecție, au ajuns pe strada Nicolae Bălcescu, fostă Centrală. Toți trei au traversat pe celălalt trotuar, ajungând la o clădire cu patru etaje, cea mai înaltă, care cuprindea Teatrul de Stat și hotelul Central: «Aici este fostul Palat Mărăști, inaugurat în 1929 în prezența reginei Maria. Complexul a avut încă de la început sală de teatru și hotel», sunau informațiile părinților lui de parcă ar fi fost niște ghizi. Și copilul acumula cu o foame spontană totul. Ar fi vrut să afle și mai multe, dar deocamdată era mulțumit și cu atâta.
De clădirea Filarmonicii, în 1957, s-a legat o amintire deosebită a lui Teodor, când în sala de spectacole a rulat filmul «Lumea tăcerii» cu oceanograful Jaques-Yves Cousteau. Pe lîngă scene subacvtice, Teodor a văzut cadre filmate la suprafață, în Monaco, unde erau clădiri înalte, cum nu mai văzuse până atunci, făcându-l să se simtă mai puțin orășean. După 12 ani de la venirea la putere, regimul comunist nu ridicase niciun edificiu reprezentativ în Bacău. Teodor și-a dat seama, din lecturi, dar și din filemele vizionate, că în alte părți, unde nu există comunism, se construiește mult mai bine. Filmul francez a dat ridicat un colț al Cortinei de Fier, instituită de Stalin, și Teodor a înțeles multe!
Student în București, Teodor a simțit nevoia să scrie versuri, pe care le citea la un cenaclu literar de la Casa de Cultură a Studenților. Le scria înainte de a adormi sau de a se trezi din somn, când se simțea inspirat, pe un caiet dictando, pe care îl ținea permanent la îndemână, sub pernă. Își formase reflexul să se scoale imediat și să scrie câteva rânduri, altfel, pierdea ideea. Umpluse două caiete. Urmărea cu pasiune fenomenul cultural. Se scula cu noaptea în cap pentru a mai găsi la chioșcul din Regie «Contemporanul» și «România Literară». Îl încântau micile subtilități linvistice, cu dublu înțeles, care făceau figură de disidență politică. Spre sfârșitul anilor '60, lumea culturală românească era bulversată de cazul Eugen Barbu. Membrul supleant al Academiei Române, cel care fusese un scriitor foarte respectabil, dar care a slăvit mai mult decât alții regimurile dejist și ceaușist, care a dat o denumire lingușitoare Elenei Ceaușescu – «Înalta Doamnă a Þării» – a fost acuzat de plagiat. Pagini întregi din volumul al III –lea din romanul «Incognito» semănau stupefiant de bine cu unele din «Vremuri de demult» și «Tinerețe zbuciumată», scrise cu jumătate de secol înainte de Konstantin Paustovski. Lui Teodor, i se zdruncina tot mai mult încrederea în oamenii cu mare vizibilitate din cultura românească.
După ce a terminat «electronica», Teodor a revenit la Bacău, la o uzină de mașini – unelte, cu termen de intrare în producție la începutul anilor '70. Or, una era planificarea și alta era realitatea. În anul respectiv, de 23 August, s-a raportat prin filiera de partid și de stat că a fost produsă o mașină de alezat și frezat. O minciună! De fapt, mașina –unealtă a fost cumpărată, pe hârtie, de întreprinderea de peste gard. Minciuna nu s-a oprit aici. Mașina – unealtă, goală în interior, a fost urcată pe un car alegoric, care a participat la defilare, în fruntea coloanei de manifestanți ai întreprinderii, dar, se înțelege, după portretele «conducătorilor»... Tribuna oficială a aplaudat, iar presa, radioul și televiziunea au relatat despre o nouă victorie a socialismului.
La vernisajul statuii lui George Bacovia, care a avut loc în toamna anului 1971, în cadrul festivităților prilejuite de împlinirea a 90 ani de la nașterea poetului, a asistat și Teodor. Statuia fusese amplasată între Consiliul Popular Județean și Biblioteca Județeană. Ploua în averse, pe o vreme de toamnă, peisaj bacovian. Din partea familiei celui omagiat erau de față soția Agatha și fiul Gabriel. Cel mai absent dintre toți participanții a fost sculptorul Constantin Popovici, care, într-o stare... aparte, încerca fără mare succes să se sprijine de umbrelă, pe post de baston. La sfârșitul solemnității, Teodor s-a apropiat de artist pentru a-i solicita un autograf, tocmai când unul dintre oficiali îi făcea reproșuri în limbajul de lemn al vremurile: «Păi bine, tovarășu' Popovici, se poate? Noi ne străduim să construim omul nou, de tip comunist, să dăm exemplu prin comportamentul nostru, iar dumneata, intelectual, de la care avem mai multe pretenții, să vii în halul ăsta». Atunci, laureatul din 1957 al Premiului Artiștilor Plastici, autorul lucrării Prometeu, amplasate pe barajul de la Vidraru, a izbucnit: «Nici dumneata nu crezi în ce spui!» Apoi, s-a îndreptat grăbit spre restaurantul din complexul hotelier «Decebal», de peste drum. Pentru a-și găsi alți «tovarăși», mai veseli, într-o epocă de tristă amintire.
Teodor ajunsese la saturație. Nu mai suporta sistemul bazat pe minciună și egalizare a oamenilor prin sărăcire. Devenise alergic la cozile de la alimentare, la «tăiatul» luminii, la televiziunea de două ore pe zi. Îi făceau greață sintagmele pompoase: «producții record», «depășiri de plan», «nivel de trai ridicat». Singura lui refulare era să folosească drept hârtie de toaletă prima pagină a ziarelor, care, obligatoriu, aveau fotografia «ilustrului». A început să se gândească serios cum să fugă din țară. Cu meseria lui, putea câștiga de cel puțin zece ori mai bine în Occident.
S-a înscris pentru o excursie în Yugoslavia, dar nu i s-a eliberat pașaport, deoarece țara vecină avea frontiere foarte permisive înspre Occident. Cei mai mulți fugari români tranzitau Yugoslavia. A fost o lovitură grea, din care nu își putea reveni. Îi trecuse prin cap și ideea suicidului. Dar, se știe că în zori, când este cel mai frig, tocmai atunci răsare soarele: a câtigat aproape 20000 lei la Loto!
A încercat o altă variantă a evadării: o excursie în China. Când se aștepta mai puțin, a primit pașaportul. Urma să zboare timp de 12 ore peste munții Himalaia cu o cursă TAROM, care făcea o singură escală, la Karaci. Plănuise să fugă din Pakistan sau din China. Plecarea era în august. Între timp a cumpărat o mie de dolari de la străinii de pe litoral. La aeroportul Otopeni călători rari, holuri pustii. Doar cursa spre Israel era mai animată. La vamă a fost controlat la piele, dar dolarii erau ascunși bine, în șosete, călca peste ei. Când avionul a decolat, Teodor și-a făcut cruce cu limba, nu ca să se roage să nu se prăbușească avionul, ci mulțumind lui Dumnezeu că a scăpat de... , că a trecut Cortina de Fier.
La Karaci au ajuns noaptea. Când au ieșit din avion au fost surprinși neplăcut de ceață caldă și umedă, un fel de saună naturală. Un autocar i-a dus pe toți pasagerii spre sala de tranzit. La intrare, un soldat negricios, în ținută militară de vară – cămașă cu mâneci scurte și sandale, așezat direct pe gresia răcoroasă, i-a tratat pe noii veniți cu indiferență, fiind prea atent la operația de tăiere a bătăturilor de la degetele picioarelor. Pistolul mitralieră îl lăsase de izbeliște, la câțiva metri distanță, sprijinit de peretele de sticlă. Teodor a intrat cu grupul în sala de tranzit, dar, după câteva minute a ieșit pe lângă soldatul încă ocupat cu bătăturile. În ceața deasă a străbătut o porțiune din pistă, până la un container. S-a ascuns în spatele lui cu gândul să stea acolo până pleacă avionul și apoi să ceară azil politic. Dar, ghida grupului i-a sesizat imediat lipsa și a anunțat poliția aeroportului. Câteva duzini de oameni înarmați au pornit în căutarea lui. L-au găsit repede, iar Teodor a motivat că a ieșit pe pistă să vadă avioanele mai de aproape. Incidentul a fost aplanat și cursa TAROM și-a continuat drumul spre Beijing cu toți pasagerii la bord. În timpul excursiei în China, Teodor a fost supravegheat continuu de ghidă și de ghizii localnici.
Întors în țară, Teodor a fost preluat de miliția aeroportului Otopeni și anchetat o dimineață întreagă la sediul Securității de pe strada Rahovei. Teodor avusese grijă să arunce dolarii într-un coș de gunoi din China, astfel că nu s-a găsit nimic compromițător asupra lui. Teodor susținea în continuare că a ieșit doar pentru a vedea avioane. Afară era zăpușeală, iar în beciul fără ferestre atmosfera era irespirabilă, mirosea a igrasie și șobolani. Anchetatorii nervoși, rămăseseră în cămăși, lăsând vederii, pentru intimidare, tecile pistoalelor de la subrațul stâng. Rezistând presiunii psihice și neschimbându-și declarația, Teodor a fost eliberat. Însă, el a înțeles că nu va mai obține mult timp pașaport.
Prin '82, Toader citea într-o carte că «suntem un popor vegetal (...) Cine-a văzut vreodată un copac revoltându-se?» (fragment din poezia «Ce suntem» de Ana Blandiana). Dictatura intra în ultima fază. Delirul de grandoare atingea noi și noi culmi. România se angaja la plata datoriilor externe, în timp ce oamenii o duceau tot mai greu.
Teodor împlinise 37 ani și visul lui de de a penetra Cortina de Fier nu se împlinise. Gândul acesta îl obseda atât de mult încât nici nu dorea să se însoare. Aflase că cel mai bine se poate pleca pe la Cazane, deoarece linia ferată trecea chiar pe malul Dunării. Mai auzise că grănicerii primeau câte trei zile de permisie pentru fiecare om împușcat, care încerca să treacă frontiera. Era pregătit de fugă, dar aștepta momentul potrivit. Nu dorea să fie împușcat. A cumpărat o saltea pneumatică de o persoană. De mai multe ori a plecat cu trenul la Turnu Severin pentru a studia terenul. A așteptat până când la buletinul meteo s-a anunțat ceață groasă în zona Dunării la Cazane. A plecat la București, de unde a luat acceleratul spre Turnul Severin. Plănuise să tragă maneta de alarmă înainte ca trenul să intre în Orșova, în porțiunea unde linia ferată era la câțiva metri de malul Dunării. Dar nu a mai fost nevoie. Cineva a făcut-o înaintea lui. A sărit din tren și a coborât în fugă malul stâncos al Dunării. S-a dezbrăcat, rămânând în pantaloni scurți. Punga de plastic cu acte și bani o avea într-un buzunar. Malul devenise abrupt. Auzea clipocit de apă, semn că Dunărea trecea câțiva metri mai jos. Apropierea de Cortina de Fier îl emoționase. A găsit o stâncă proeminentă și n-a mai stat pe gânduri. În fracțiunea de secundă a plonjonului și-a amintit de șpraițul de pe Bistrița. Dunărea curgea repede, apa era caldă. S-a lăsat dus de curent timp cât a umflat salteaua. Apoi, s-a urcat pe ea și a început să vâslească cu brațele. Era o noapte cu ceață deasă, de nu-și vedea mâinile. N-au trecut nici cinci minute și s-a lovit de cineva. Era o tânără care dorea și ea să ajungă la sârbi. Căzuse în timpul coborâșului pe mal și își pierduse salteaua pneumatică. Obosise și s-ar fi înecat dacă nu-l întâlnea pe Teodor. Se ținea de saltea cu disperare. Teodor i-a simțit răsuflarea caldă aproape de gura lui. În acel moment a uitat de Cortina de Fier, de soldați, de gloanțe, de tot. A prins-o de umeri și a sărutat-o. Ea i-a răspuns, cuprinzându-l cu o mână de gât și cu cealaltă mângâindu-l de cap. A fost o descărcarea nervoasă, care ar fi continuat, dacă nu s-ar fi auzit motorul unei șalupe. Paza de coastă românească pornise la vânat de fugari. Au rămas nemișcați. Un disc luminos, estompat de ceață se apropia de ei. Totul părea sfârșit. Teodor s-a dat jos de pe saltea, lipindu-se de neașteptata parteneră de fugă. I-a simțit picioarele, care l-au cuprins instantaneu de bazin, ca un clește, pulpele moi și căldura pântecului. Instinctiv, ținând salteaua sub un braț, a strâns-o de mijloc cu celălat braț, până ce i-a lipit sânii de pieptul lui. Șalupa a trecut atât de aproape de ei, încât s-a auzit un grănicer:
- Mama lor de golani! Au sărit mulți din tren, ca iepurii. Prinde-i și pune-le sare pe coadă, dacă poți!
Pericolul trecuse. Abia atunci au făcut cunoștință:
- Teodor, din Bacău.
- Angela, din Cluj.
Pentru moment, ei nu doreau să-și vorbească mai mult. Din câteva mișcări pantalonii lui și șortul ei erau pe saltea. Îmbrățișarea lor a venit firesc, ca o descătușare. Angela fost prima care și-a revenit din extaz. Grăbită, fără să-și mai pună șortul pe ea, s-a urcat pe saltea, s-a așezat pe burtă și a început să vâslească cu brațele, șoptind:
- Hai să reluăm traversarea! Altfel, riscăm să ajungem pe țărmul bulgăresc!
Teodor, cu mâinele sprijinite pe spatele Angelei și capul pe saltea, între gleznele ei, navigând încă, olfactiv, în trupul ei, a început să îndoaie și să întindă picioarele în apă, ca broasca, într-un stereotip dinamic, care îi lăsa gândurile să circule libere. Nu se așteptase să străpungă Cortina de Fier între picioarele unei femei. Dincolo îl aștepta exilul. Deocamdată, în mintea lui se instalase o beznă totală, ca întunericul din jur. Dar, știa că în curând se va ridica ceața și va vedea de aproape lumea pe care și-a dorit-o încă din copilărie...




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!