agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-04-09 | |
Sporadicele întâlniri erau întotdeauna la limită. Se vedeau ca într-o ruptură de tergal și ezitau să se recunoască. De departe, simțeau atingeri de păpădie. Își îmbiau zâmbetele, cu undele unor aripi, se înveleau sub un pled mare cât o noapte și rămâneau să-și admire dragostea. Mâinile ei îndrăznețe odihneau pe obrajii lui, mâinile lui precaute se înnodau în părul ei. Ochii lor nu aveau culoare; odihneau în vis. Îi despărțea doar setea. Fiecare se privea în oglindă pentru a uita. Ea își spăla privirea tulbure și, treptat, își golea memoria de urmele dezmierdărilor sau șoapte. Își îndepărta o frunză de salivă din colțul gurii, refuza să-și simtă buzele mușcate și se pieptăna. Știa că, după masca ei de femeie cu taior, se ascund vise vinovate. Își înfigea în păr clame imitând bagaua, răsucea de trei ori o eșarfă în jurul cozii și pleca. Lăsa patul deșternut. Stătea singură în fața ceștii de cafea și se gândea la altele. Afară o chemau oamenii grăbiți; îi impuneau ritmul fojgăielii lor. Trebuia să înoate prin zăpadă, să se ferească de țurțuri, să mănânce din mers un covrig și să evite cerșetorii. Purtată de val, ocolea cu privirea lujerii uscați ai florilor din ghivece, copacii din parc, scuturându-și podoabele de iarnă, băncile acoperite cu zăpadă și gânga tineretului fericit.
Seara, în fața unei căni de ceai din tei, își amintea că visase ceva frumos; nu mai știa ce. Adormea pe canapea, cu televizorul deschis, cu senzația că lăsase ceva neterminat. Regăsindu-l, și-l amintea; era o cetate deja cucerită. Visul se repeta cu o teamă nedefinită, cu nenumărate porți închise, sub spectrul trezirii. Mergea la toaletă cu ochii închiși, îl păstra ca pe un ecou în munți și, lucid, îl căuta prin fulgurațiile dezordonate ale subconștientului. Nu o văzusem vreodată să doarmă. Mi-aș fi pierdut o noapte s-o știu ghemuită pisicește lângă mine, închizând ochii iscoditori, scăpând de lumina supărătoare și respirând regulat. I-aș fi spionat visurile, urmărindu-i clipirile aproape imperceptibile, șoptindu-i întrebări, în speranța unor răspunsuri șocante și așteptând orice semn de trezire, pentru a mă preface adormit. Întâlnindu-ne, în jurul nostru, siluetele defineau irealul. Oamenii erau cadaverici, trompe de lumină albă scuipau flori și din fântâni răsărea papură. În fața noastră se deșertau remorci de fructe. Alergam după merele rebele, rostogolindu-se la vale multicolor; săreau trambuline imaginare; musteau în părțile vătămate; culegeau praf, pietricele și pluteau strălucitoare în pârâu, captive în toboganul albiei. Urcam dealul de fructe învinși, dar ușori. Ea râdea și pomeții îi erau petele roșii ale unor pere pârguite; pielea ei suspina după atingeri, iar sufletele zburau printre nori și zmeie. Îmbrăcămintea ei albastră, de libelule, amenința să zboare. Aripile de sticlă aveau rotirea fructelor de paltin. Lipindu-mă de ea, simțeam zvâcnirile unei crisalide; era înfășată în petale de pergament, dar nu avea puterea de a răzbate la lumină pentru a primi culoare, pentru a zbura efemer în căutarea unui partener și pentru a muri, chircindu-și trupul în abdomenul pământului. Sălciile vibrau; răspundeau melodios frecvențelor vântului. Palma văii însângerate ne legăna în ritmul cântecului cerurilor deschise. Întinși cu fața în sus, priveam, ascultam și ne știam mâinile. Simțeam un melc purtându-și peste noi cochilia, lăsând pe goliciunea noastră o urmă lipicioasă, o amintire. Regretul îi înzecea viteza; urma se ștergea ca prin farmec. Ea dispărea și eu rămâneam s-o aștept între miriadele de închipuiri ale subconștientului ei. Mă pierdeam printre morții îngropați în uitare, sperând ca, din întâmplare, să mă viseze tot pe mine. Poate visul deforma întâmplarea. În cearta asta mulcomă, cu pauze, gânduri... nu aveam sentiment, susțineam un punct de vedere străin. De asta mi s-a părut aiurea s-o lovesc, luând în mână primul lucru aflat la îndemână. Prăbușirea ei a fost spectaculoasă, în reluare. Nu-mi imaginam să pun un astfel de punct. Înconjurată de frezii atrase de părul ei răvășit, refuza să se miște, să continue cearta. Din vaza răsturnată, curgea un venin verzui. Mă puneam în locul ei; doream să primesc eu lovitura unui rugbist, să leșin, să nu mai știu nimic. În spital, ne foiam printre asistente și rude. Rămâneam impasibili la piatra din pieptul unui doctor cu buzunare. Auzeam doar aparatul de menținere a vieții, tânguindu-se ca un plămân ofticos, prelungindu-i coma. Nu înțelegeam de ce trebuie să ne iubim în spitalul cu plăci de faianță căzute. Doream să ne întoarcem în căușul nostru cu sălcii și pârâu, dar ea se sufoca lângă muribunda cu agrafe. Câtă vreme se prelungea agonia, noi rămâneam nedespărțiți. Îi consumam amintirile, le reinventam, îmbrăcându-le în haina unor ani scurși prea repede. Lângă mine, ținându-mă de mână, aveam jocul unor priviri neînțelese. Le surprindeam în ochii mei, mă înduioșa tristețea lor, mă știam învăluit de luminile lor, decupând din ele rutina unor trăiri deja-văzute. În patul de spital, sub urmele tumefiate ale loviturii, ieșeau în evidență urmele descompunerii. Pielea feței părea o frunză uscată de tutun; între pomeți și bărbie se deschidea prăpastia unei grimase. Forma genelor arcuită cu răbdare, își pierdea conturul în urma neîngrijirii. Altădată senină, fruntea înaltă adăpostea broboane unsuroase. Dacă ar fi murit, visul ei cu noi s-ar fi încheiat subit. Am fi pierdut speranța văioagei scufundate în surogatul unor fărâme din viața altora. Eram acolo s-o apărăm de îngerii morții, de grija prefăcută a celor de la reanimare, de vizitele rudelor plângând ostentativ la căpătâiul ei și de florile fără parfum invadându-i salonul. N-aveam putere pentru asta. Vizualizam doar o mână săpunită temeinic și tamponată cu un prosop pufos. Trecea vinovat deasupra unei sprâncene stufoase, ascunzând o aluniță și mângâind un fir rebel. Pe culoar, era ascunsă în buzunarul halatului; mai așeza stetoscopul dezechilibrat în jurul gâtului. Odihnea nehotărât pe clanța unei uși; simțea jocul zecilor de ani de folosință. Mângâia așternutul dezordonat al patului, ferindu-se de protuberanțele muribundei. Strângea punga cu glucoză și scrijelea recipientul în care picăturile adăugau viață. Trăgea cu furie perna de sub chipul înflorind în lumină. Îl ascundea până la spasmul final. Am urmărit amândoi mâna, mai întâi curioși, apoi înțelegând totul. Restul nu l-am mai putut vedea. Ne stingeam grăbind spre lumea dintr-un creier neirigat. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate