Și în acel an viile au fost lucrate ca întotdeauna. Ultimul greblat și jutarii, care erau la datorie, făceau ca strugurii să fie în siguranță. Mai încercau ei, unii feciori, să intre, în nopțile cu lună, în câte-o margine și de multe ori reușeau. Jutarii și câinii lor erau atrași de unele zgomote făcute într-adins chiar în vârful dealului pe când în vale, o vreme nepăzită, intrau alții, tovarășii celor de deasupra, cu coșuri de nuiele, custuri și greble. Tăiau în grabă câțiva struguri, îi puneau în coșuri și plecau la repezeală, trăgând după ei greblele de fier. A doua zi nu se vedea nicio urmă, și nici paguba nu era prea mare. De cele mai multe ori, nimeni nu-și putea da seama că via a fost călcată și furată. Făceau apoi haz, acei feciorași, de păcăleala ce le-au tras-o paznicilor și puneau la cale alte și alte metode de înșelat jutarii. Dar, în acel an, hoților nu le mai era frică de cei ce păzeau viile, intrau ziua în amiaza mare fără custuri și greble. Mâncau întâi pe săturate, ba chiar și mai mult, apoi începeau să-și bată joc de munca oamenilor, rupând corzile tinere, făcându-și nevoile pe butucii încărcați de struguri. Și nu se putea opune nimeni, de multe ori auzindu-se dinspre vii răpăit de arme automate. Cei care aveau vii în Rusu, sădite după ce au văzut că cea pusă de Niculae a dat roadă bună, se uitau cu îngrijorare în fiecare zi spre drumul ce ducea într-acolo. Oare n-au aflat rușii și de viile lor? N-au aflat în toamna aceea șă nici în următoarele două, așa că n-au avut nicio pagubă din pricina lor.
În afară de blestemățiile făcute de ruși, în toamna aceea oamenii mai vorbeau, cu groază, de întâmplări nemaiauzite în trecut. Nimeni, la început, nu-și dădea seama de ce țiglele de pe casa lui Iordache se crăpau sau chiar se spărgeau după ce se auzeau niște zgomote făcute ca de pietre care ar fi căzut pe ele. Cine și de ce ar fi aruncat cu pietre? Și apoi pietre nu erau prin partea locului. Se găseau, totuși, la o distanță destul de mare, în albia unui curs de apă, căreia oamenii îi spuneau Vale, mai mult secată. De acolo n-ar fi putut ajunge pe casa cu pricina, orișicât de voinic ar fi fost cel ce ar fi aruncat. Au păzit ai lui Iordache seri și dimineți la rând Valea. Nu era nimeni pe acolo, totuși când se întorceau acasă alte țigle erau sparte de pietre ce se găseau prin pod și chiar dincolo de casă. Au chemat în ajutor, să păzească valea cu pietrele ei, și pe vecini, dar în zadar. În scurt timp acoperișul casei era ciuruit. Începuseră a se vedea lații, pe care erau așezate țiglele, și chiar căpriorii ce-i susțineau. Săbăița, femeie singură, care avea casa între vale și drumul național, dincolo de care era cea lui Iordache, spunea că au început să cadă nuci și crengi, din uriașul nuc, rupte fără nicio adiere de vânt. A găsit și la ea în curte pietre, dar țiglele casei erau întregi. A fost chemat și primarul, Al Vlaicului, să vadă minunea. Acesta a anunțat la Ocna și la Sibiu, dar, din amândouă locurile, a primit răspuns că acuma sunt treburi mai importante de rezolvat prin sat, decât să se ocupe de niște vedenii ce apar în mintea unor babe sau poate a unor zvonuri puse la cale de cei ce nu vor să predea laptele către stat. Să vadă mai bine de aceștia. Nu s-a aflat nici atunci, nici altă dată cum au ajuns acele pietre pe casa lui Iorache. Au încercat și cu ciubărul plin cu apă neîncepută privită, în puterea nopții, de șapte fete mari. Altă dată fetele au văzut în apă chipurile celor ce au intrat să fure lucruri din casă sau animale din grajdurile oamenilor. De data aceasta n-au văzut decât, așa, o ceață la care, dacă se uitau oricât de mult, începea doar să tremure. Altceva n-au văzut. Se mai vorbea, mai ales de către femei, prin sat despre pui ieșiți din găoace cu două capete, despre viței fătați având cinci picioare, despre o mâță neagră care de o săptămână stă în nucul Săbăiței și noaptea scoate niște sunete ciudate ce seamănă cu vocea lui Dinu al Ghiorghiței mort de trei luni și căruia nu i se făcuse parastasul de șase săptămâni. Nu-i plăceau Victoriei și căuta să nu-i lase nici pe copii să asculte astfel de povești. Mai bine își îndemna părinții să povestească din copilăria și tinerețea lor. Celui mic îi plăcea să asculte, chiar dacă a auzit-o de mai multe ori, povestea cu moșul care a călătorit la București pentru a vedea pe maiestatea sa regele și regina,iar fetiței să asculte povestindu-se despre nunțile care au avut loc demult în familia lor. Povesteau pe rând bătrânii și erau ascultați, cu multă atenție, de nepoți
A mai mers de câteva ori la Sibiu singură Victoria. Ultima dată a luat-o și pe Nina lăsând-o câteva zile la doamna Vulpeanu. A plecat apoi și ea cu băiețelul, dar nu cu trenul, cum mai plecaseră, ci cu căruța. Și nu cu una singură. ci cu două. Una a bunicului, trasă de un nou Cezar, și una a uncheșului Zaharie trasă de Suru și Șargu. În căruța uncheșului, încă de cu seară au fost încărcate și legate cu sfori groase dulapul, cele două paturi și lada de campanie a lui ticu. Și ce lucruri interesante erau în acea ladă: o uniformă militară, un pumnal-stilet, având mânerul în forma unui cap de vultur cu ochii de sticlă roșie, un porthart și o busolă militară. Într-o cutie goală de tablă, în care odată au fost bomboane, erau monedele de argint primite de la cancelaria regimentului. E tot ce a rămas de la el, zicea mama cu ochii în lacrimi. În cealaltă căruță, a moșului, în care au urcat și ei au mai fost puși și câțiva saci, unul cu făină de cucuruz, altul cu de grâu și unul cu cartofi. A mai pus tot acolo și doi cu grâu, poate îi va putea vinde, cu toate că nu-i zi de târg. Nuțu care a fost trezit cu noaptea în cap de abia a ajuns, împleticindu-se, la căruță. A adormit imediat în fânul dintre saci acoperit cu un cojoc de oaie. Dar numai până la ieșirea din sat. S-a trezit când erau în pădurea de sub Lobeș. Razele lunii intrau printre ramurile stejarilor de la marginea drumului luminând un drum plin de umbre. O pasăre de noapte, trezită poate de uruitul căruțelor, scotea sunete stridente. S-ar fi speriat Nuțu de nu l-ar fi auzit pe moșul povestind cu vocea lui molcomă ceva mamei ce ședea lăngă el pe scândura acoperită cu o pătură îndoită. A ascultat povestea celuilalt Cezar, cel ce a apucat războiul dintâi și cutremuratul de atunci al pământului. Fiecare Cezar, și a avut patru fără ăsta, zicea moșul, a avut povestea lui.
- Și va avea și Cezar ăsta o poveste a lui? Se auzi vocea băiețelului.
- O, bată-te să te bată, tu nu dormi? Eu credeam că de mult ești în lumea viselor.
Între timp au trecut de pădure. Pe cerul luminat de lună, în noaptea de început de toamnă, se vedeau ca-n palmă stelele
- Moșule, de ce sunt atât de multe stele? De ce nu sunt tot timpul acolo? Unde sunt ele ziua?
Și a început bunicul să povestească despre stele și numele lor. Le arăta cu degetul spunând în ce parte sunt față de steaua polară. Pe aceasta a recunoscut-o repede și Nuțu. A mai recunoscut Carul mic și Carul mare. Dar stelelor ce formau Carul lui Dumnezeu, Fata de împărat, Cloșca cu pui ori găinușa, Coasa ori Secera, Ciobanul cu oile nu le-a mai găsit locul pe cer cu toate că bunicul se străduia să le arate cât mai bine. Doar Grapa sau Grebla i se păreau copilului că o vede în locul spus de moșul. Dar nu lucirea acelor stele îl fascinau pe copil cât povestea fiecăruia. Și povestea bunicul frumos despre fiecare. Când stelele au început rând pe rând să dispară, a adormit legănat de căruță. S-a trezit când lumina soarelui făcea ca umbra calului și a căruței să se prelungească pe gardurile și pe casele străzii pe care tocmai au intrat. S-au oprit în fața unei case albe, cu etajul împodobit cu două balcoane.
- Locuința noastră, zise mama, este la cel de al doilea balcon care dă spre curte. Celălalt este la locuința proprietarilor, în care locuiește doamna Petri cu fetițele și părinții ei.
Bunicul și cu uncheșul Zaharie au urcat, cu opriri dese, mobilele până la etaj. A ieșit și a dat o mână de ajutor și doamna Petri. A mai rămas și bunicul până au aranjat prin casă. Uncheșul Zaharie a plecat mai devreme cu cei doi saci de grâu, doar o reuși să-i vândă. Înainte de a pleca, bunicul a bătut la ușa doamnei Petri. A chemat-o să-i arate unde are pivnița. S-a dus apoi la căruță, a ridicat în spate un sac plin cu cartofi, iar în mână a luat un săculeț de făină de grâu. Le-a dus la ușa pivniței