,,Iertați-mă că nu sunt japonez”. George Moise - Curtea veche -2012

O mică cronică


Sunt un proaspăt fan al unui ,,scriitor japonez”. Care, însă, este scriitor, dar nu este japonez! Cartea lui, prin care m-a cucerit, se numește: ,,Iertați-mă că nu sunt japonez”,,. A fi japonez înseamnă a te naște în Japonia sau undeva pe planetă, din cel puțin un părinte japonez.

Asta este doar o părere subiectivă. Pentru că, și atunci, cartea acelui japonez, dacă va fi incomplet, se va numi ,,Iertați-mă că nu sunt decât pe jumătate japonez”. Spun asta pentru că am înțeles cât de dificil este să fii cu adevărat integrat în societatea japoneză. Din păcate, impresiile mele după citirea cărții s-au atenuat ușor, a trecut cam o lună de la citire. Dar doresc să scriu despre personajul principal al cărții. Din când în când trec și prin blogul său și citesc, iau pulsul vieții lui, precum dai telefon unui prieten să vezi ce mai face.

Cartea a cumpărat-o prin Interent soția mea, fiind o admiratoare a valului cinematografic asiatic și astfel, și o cititoare a cărților ce au legătură cu Corea, China și Japonia.
Ea se minuna, acum un an, de cât de bine scrie George Moise și cât de multe lucruri afli, unele incredibile pentru noi, despre Japonia și japonezi. Pentru mine, călătoria în Japonia a fost o binecuvântare, mai ales că pre-primăvara aceasta a fost lungă, urâtă și chinuitoare, iar plecarea mea închipuită în Japonia m-a ajutat să aștept mai ușor soarele, și astăzi, 18 aprilie, încă rece și ursuz.

Pe lângă calitatea scrierii, adică stilul de reportaj, amestecat cu ideea de jurnal dar și de articol de ziar, dar și de carte fluviu și de scrisori către prieteni și către mama sa, inclusiv nevoia de a se ascunde uneori în scris și de a găsi puteri acolo, cartea este admirabilă pentru un fapt diferit de toate acestea, toate remarcabile de altfel.
Este vorba despre sinceritate.

Neputând spune despre o sinceritate absolută, pentru că nimeni nu o are, pot spune despre o sinceritate maxim posibilă, o sinceritate organică. Una dintre ideile pe care o poți păstra, citind ,,Cartea schimbărilor”, made și marcă de elită în cultura asiatică, este că scăparea sigură în fața oricărei dificultăți este sinceritatea. George Moise nu aplică, în mod sigur, nici un precept din acea carte. Sinceritatea lui este pur românească, dar așa de rară pe la noi, că, printre alte astfel de moduri de a privi spre lume, l-a făcut să plece pur și simplu de pe meleagurile lui natale.

Dacă vrei să afli un concret de viață asiatică pritr-un microscop precis și realist, merită citită această carte. Este greu să mă apuc acum să fac un fel de recenzie, măcar că merită, la cât de plină de idei este cartea, dar probabil că unii dintre cei ce trec pe aici vor deveni curioși și se vor bucura ei de o călătorie uimitoare prin câteva orașe ale Japoniei.

Printre ultimile texte de pe blog, citit acum câteva zile, George Moise vorbește frumos despre ,,fratele fiului risipitor”, remarcând acea tristețe, via Constatin Noica, tristețe pe care o tranșează sub un radical. Voind să-i arăt cumva o mică apreciere, am simțit, ca și el, nevoia de a scrie acest text, ca despre o prietenie interstelară, poate galactică, ce se leagă între sufletele autorilor anumitor cărți și cele ale cititorilor acestor cărți.

Fără șă știe, George Moise este prieten cu famila mea, discutăm la masă despre ultima sa scriere, haioasă sau tandră sau morală, sau nu știu cum, dar precis sinceră și ne întrebăm ce s-o mai fi întâmplat cu viața lui japoneză după ultimele rânduri din carte. Mai întrezărim câte una alta, indirect, despre afacerea socrilor, despre ce face el pe acolo, dar cartea așteaptă un al doilea volum.

Și probabil că într-o bună zi îl vom citi și pe acela.