Am văzut multe moaște ale diverșilor sfinți, fragmente mai mari sau mai mici de oase încărnate ori descărnate, fixate sau nu în monturi de diferite forme, dar un trup întreg (de la firele de păr din cap până la unghiile degetelor de la picioare), neîmbălsămat, neputrezit după aproape jumătate de secol de la deces, ca în cazul cuviosului ieroschimonah Ioan Iacob de la Neamț, n-am avut ocazia să am în fața ochilor decât la mânăstirea Gheorghe Hozevitul din pustiul Ruva, nu departe de Ierihon.
Plecasem dimineața la ora opt din fața hotelului "Jerusalem Gate" din Ierusalim. Ca de obicei, vremea se anunța senină, cu soare dogoritor și aer de termosuflantă, deși eram în prima jumătate a lunii aprilie. Autocarul a început să coboare constant pe drumul național 1, o continuare spre Marea Moartă a autostrăzii 1 dintre Tel Aviv și Ierusalim. Traversam capătul de nord al deșertului Iehuda, iar după aproximativ 40 kilometri am lăsat în urmă o bornă care marca nivelul mărilor și oceanelor, ceea ce m-a făcut să mă înfiorez la gândul posibilității unui potop de tip Noe, în cazul fisurării cataclismice a fâșiei de pământ de circa 100 kilometri ce ne despărțea de țărmul mediteranean. Am mai făcut câțiva kilometri, dar în loc să virăm spre dreapta, spre Marea Moartă, am virat spre stânga, spre Ierihon. De fapt, am trecut pe lângă Ierihon, aflat pe teritoriul administrat de Autoritatea Palestiniană, pentru a nu risca incidente neplăcute de tipul răpirilor sau atentatelor cu bombe.
După aproximativ o oră de mers, ne-am abătut de pe drumul național 90 spre stânga, pe un drum regional asfaltat, care se înfunda la o parcare pentru cel puțin zece autocare, de unde am avut panorama unei părți a întortochiatei, adâncei și îngustei văi a pârâului Hozeva, denumit Horat sau Cherit în Vechiul Testament. Am auzit o frântură din prezentarea ghidului: "Într-o peșteră unită cu mânăstirea Gheorghe Hozevitul s-a ascuns trei ani și jumătate Proorocul Ilie în timpul prigoanei la care a fost supus de către regele Ahab, cum stă scris în «1 Regi»". Unul dintre preoții din grup a explicat că mânăstirea de pe valea Hozevei căpătase o faimă deosebită în a doua jumătate a secolului al IV – lea, când a fost locuită de Cuviosul Gheorghe, supranumit Hozevitul, al cărui praznic este trecut în calendarul ortodox la 8 ianuarie. Am început să parcurgem pe jos distanța de cel mult doi kilometri până la mânăstire. Drumul era neasfaltat și în urcare tot mai accentuată. După o cotitură am zărit mânăstirea cocoțată, ca un balcon, în a doua jumătate a unui versant abrupt de peste o sută de metri. Atunci, sub înțepăturile soarelui pustiului Ruva, mi-am dat seama că greul abia începea. Spre surpriza plăcută a multor doamne pelerine din grupul nostru, dar și din altele, vreo zece tineri arabi erau însoțiți de niște mijloace de locomoție denumite, cum spuneau ei pe românește, "taxi – măgăruși". Cu cinci dolari urcușul spre mânăstire se făcea călare. Cum echilibrul pe spinarea măgărușilor era dificil de ținut, doamnele acceptau cu plăcere explicabilă – pentru a nu risca o cădere, Doamne ferește! – să fie cuprinse de mijloc de brațele vânjoșilor conducători de atelaje, care pășeau alături în extaz.
Am ajuns la poarta mânăstirii, de unde am trecut succesiv prin încăperi și mici spații libere în care creșteau stingheri câțiva curmali. Într-o capelă săpată în stâncă se vedea o străveche pardoseală din plăci mari de gresie. Peștera Proorocului Ilie era alături – o încăpere lungă de aproximativ șase metri și lată de doi metri, cu un mic altar, câteva icoane, în rest pereți de stâncă dăltuită rudimentar. Într-o altă încăpere, scundă de nu se putea intra în picioare, era amenajat un osuar, unde, lângă pereții laterali stăteau stivuite sute de cranii, iar în centru diverse alte oase ale foștilor călugări. Tot în apropiere am văzut sub paravanul de sticlă moaștele, mai bine zis, trupul întreg al cuviosului ieroschimonah Ioan Iacob de la Neamț, supranumit Hozevitul. Fața sfântului era acoperită cu o pânză neagră, dar se vedeau câteva șuvițe de păr grizonat. Mâinile, cât ieșeau din mânecile straielor călugărești, arătau de parcă sfântul ar fi murit cu o zi înainte: pielea era albă, iar vinele se vedeau ca niște linii albăstrui. În aceeași stare de conservare se găseau și labele picioarelor, care erau vizibile print-o decupare a feței pantofilor.
Despre Ioan Iacob de la Neamț știam doar că este prăznuit la 5 august, dar acolo am aflat multe amănunte de la un preot dintr-un alt grup de pelerini: "În ședința din 20 iunie 1992 a Sfîntului Sinod al
Bisericii Române s-a socotit ca Ioan Iacob de la Neamț să fie trecut în rândul sfinților. Ilie Iacob s-a născut la 23 iulie 1913 în satul Crăiniceni, județul Botoșani și a trecut în cele veșnice la 5 august 1960. A terminat bacalaureatul la Cernăuți, dar la 15 august 1933 s-a hotărât să se călugărească la mânăstirea Neamț, fiind primit ca frate în obștea călugărilor chiar de starețul de atunci, Nicodim Munteanul, viitorul patriarh al României. La 8 aprilie 1936 a fost tuns la monahism tot la mânăstirea Neamț, primind un nou prenume, cel de Ioan. La sfârșitul anului 1936 a plecat în Þara Sfântă. În 1947, după multe peregrinări, a fost hirotonit preot și a devenit egumen al schitului românesc cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul situat lângă Ierihon. După cinci ani părăsește această funcție și se retrage în peștera Sfânta Ana, situată la doar trei kilometri de mânăstirea Gheorghe Hozevitul, unde rămâne până își dă obștescul sfârșit. A fost pus într-un sicriu într-o peșteră alăturată. După 20 de ani s-a constatat că trupul său era neatins de stricăciune. De această minune a fost anunțat patriarhul Benedict al Ierusalimului, care, în ziua de 7 august 1980, a hotărât ca moaștele călugărului român să fie duse în mânăstirea Gheorghe Hozevitul."
Ultimul amănunt mi s-a părut straniu: "Urmează ca trupul neputrezit al ieroschimonahului Ioan Iacob de la Neamț să fie pregătit pentru a fi împărțit diverselor locașuri de cult din țară și din străinătate, care solicită câte o fărâmă din moaștele sfântului."
La auzul acestei vești am făcut repede cale întoarsă, dar cu pălăria de paie în mînă, pentru o "baie" de soare torid, parcă dorind să-mi "spăl" creierul...