Porumbelul

Roxette, fata răsfățată a baronului, nu avea stare să doarmă până la prânz, precum dorm alți copii de seama ei. De cum se lumina de ziuă, chiar cu noaptea în cap, se uita pe fereastră să citească vremea de-afară, punea pe cap pălăriuța ei preferată, cea cu buline albastre, mov și aurii, și ieșea în curte, să vadă cum stau treburile gospodăriei. Nu era fără rost această osteneală, căci acolo, în ograda cea întinsă, o aștepta cea mai grozavă desfătare din cursul dimineții. Era ceasul când slujnica Marta hrănea orătăniile din curte, când toate găinile mari, puicuțele tinere, dar, mai ales, cocoșii cei împopoțonați, trufași, cu penajul colorat ca de aur, cu pene lucitoare de parcă erau niște pietre nestemate, de opal, agate, sau cine știe ce podoabe prețioase, încât ei arătau ca niște veritabile vitrine ambulante înzorzonate de bijuterii! Așa deci, era ceasul când toate orătăniile ciuguleau pe-ntrecute, să-și facă gușa cât mai rotundă. Ea se războia cu trufașii cocoși, care călcau țanțoș prin curte, și nu lăsau în pace amărâtele găinușe să-și culeagă în tihnă grăunțele, că doară de la ele era cel mai mult folos!

Iată, trecu prin curte și motanul Tigran, motan viclean, necioplit, mare hoțoman, care cam urmărea puicuțele cele tinere, sau puișorii proaspăt ieșiți din găoace. Îi va arăta ea lui, să nu-l mai prindă prin curte, că-i rupe picioarele! Avea ea o socoteală mai veche cu el, de atunci i-a căzut în dizgrație. Să nu-l mai vadă, nici să nu-l mai prindă prin curte! Gata, nu mai e la inima ei! Parcă nu era destul că, în fiecare zi, îl vedea pitindu-se, una cu pământul, apoi sărind ca un arc, drept în sus, să prindă păsările ce zburau din tufă în tufă! Iar, într-o zi, chiar a sărit să smotocească un puișor de porumbel, l-a prins de coadă, apoi de-un picioruș, și trăgea tare de el, mai-mai să-l dovedească. Mare noroc a avut porumbelul, căci a zărit ea la timp pățania, a sărit în ajutorul lui, și-așa a scăpat bietul de el de răutatea motanului!

- Biet puișor, hai, vino la fetiță să vadă ce-ai la picioruș! A, ți-e frică de mine? Nu, puiul mamei! Vino să văd ce ai, nu-ți fac nimic! Să vadă Roxette ce ți-a făcut urâtul și nesuferitul de Tigran, îi arăt eu lui, de-l mai prind pe-aici! Vai, ce rană ți-a făcut! Vino la mama, să te oblojească! Hai să intrăm în castel, să căutăm niște fâșii de pânză și niște untură de oaie, să te oblojească mămica! Pui-puicuț mic! Stai cuminte la pieptul meu! Da, uite, mi-a dat Marta niște fâșii de cânepă, și niște său de oaie, dar și niște alifie adusă tocmai de la Lyon, să-ți ung piciorușul, să te faci bine, pui drăgălaș, pui-pui!

Și porumbelul s-a făcut bine.
- Așa, bravo drăgălașule! Ia să văd cum o să mergi tu fără fâșii de pânză legate pe picioruș! Hai, încearcă, fă un pas, încă un pas! Așa-așa, ai început să mergi chiar bine! Ia să văd, poți zbura? Opa! Uite, a zburat! Ce veselie în zborul lui! S-a înălțat sus, plutește frumos, mângâie înaltul cerului cu aripile lui! Așa, porumbel argintiu! Scaldă-te în soare, lumina îți face bine! Acum coboară la mine!

Și porumbelul a ascultat-o, și-a unit aripile, a venit ca o săgeată în jos, ajungând chiar în dreptul ei. A fâlfâit bucuros din aripi, apoi s-a așezat cuminte în palmele ei, întinse spre el. Așa va face de-acuma în fiecare zi, când Roxette va ieși în curte. De-atunci, motanul nu mai era prieten cu ea, o ocolea temător, să n-o întâlnească, știa ce-l așteaptă!

Spre prânz, Roxette își extindea vizitele în alte spații ale generosului castel. Mai încolo, peste două garduri, lângă râu, acolo unde sălciile plângătoare își întindeau generoasele ramuri, ca niște umbrele aplecate spre pământ, căutând apele râului cristaline și lucioase ca niște sclipiri de diamante vii, acolo o aștepta prietenul ei cel mai bun, un ponei frumos, cel cu hreavă albă, strălucitoare, crescută pe spinarea sa de culoare grena, moale ca de mătase. Poneiul, de cum o zărea, se transfigura, sărea de bucurie, venea la gard și-și întindea capul spre ea peste răzlogi. Ea îl îmbrățișa, îl mângâia, îl curăța de ciulinii și de scaieții adunați peste noapte pe spinarea lui, apoi îi oferea o bucățică de ceva dulce, la care el nu rezista, tresărea, mușcând cu bucurie din bunătatea oferită, închizând ochișorii de mulțumire!

Poneiul știa când se apropia ceasul de călărie a lui Roxette. Când deschidea poarta, îl chema la ea, urca pe spinarea lui cea moale și lucioasă, îl mângâia pe hreavă, îl dezmierda prin cuvinte drăgăstoase. Atunci el începea să tropăie voios pe izlaz, prindea viteză la fugă, și ieșeau în galop prin poarta larg deschisă. Treceau așa, ca adierea dulce a vântului, străbăteau întinderile, treceau podul de peste râu, apoi se afundau pe potecile cele sălbatice ale pădurii din întinsa moșie a baronului! Atunci, Roxette și poneiul ei, păreau o singură ființă, care zbura ca o zână din povești pe deasupra fermecătoarelor poteci răcoroase!

Roxette, simțindu-se ca în paradis în pajiștile naturii, nu s-ar mai fi întors niciodată la castel. Era așa de bine acolo! Era atâta liniște, atâtea triluri de păsărele de tot neamul, ce umpleau spațiul cu slava lor edenică. Roiau fluturi din cei frumoși, mari, bălțați, de toate mărimile și culorile, planând ușor în aer, curtând florile cele minunate din întinsele poieni de la marginea pădurii.

Dacă rămâneau în poienile pădurii prea târziu, sau dacă se vestea o furtună pe cer, Roxette se trezea cu porumbelul ei cel drag, că sosea de îndată în poiana în care se aflau, știa întocmai unde să vină. Îl zărea pe cerul de deasupra poienii, răsărind ca un sol alb de pace. Când vedea porumbelul, fata știa că nu mai era timp de stat, că e târziu, și că e vremea de întoarcere la castel.


*
Toate erau frumoase și bune, până într-o zi, când poneiul, din prea mare avânt, vroind să sară peste un copac doborât de furtună chiar în cale, s-a agățat cu picioarele dinainte în crengile acelui copac, a căzut, și și-a frânt piciorul din față.

- Vai, dragul meu ponei, ce-ai pățit! Te-ai lovit? Te doare? Cum mai ajungem acasă? Să știi, nu te las singur, stau cu tine toată ziua și toată noaptea aici! Ah, dar iată, sosește în aer, alb ca un sol de salvare, porumbelul meu drag! Ce frumos se leagănă în zbor, apoi coboară spre noi! Dragule de tine! Ai sosit? Ai văzut ce necaz am eu cu poneiul meu? Și-a rupt un picior! Stai aici cu noi, nu pleca! Da, acum știu ce-am de făcut! Am să te trimit, porumbelule, la castel cu o scrisoare – „poneiul e rănit, veniți cât mai repede să ne luați de aici”! Dar cu ce scriu? Aha! Iau o coajă din teiul de aici, și scriu cu tăciune o scrisoare: „Veniți în Poiana Largă de lângă Râu, poneiul și-a rupt piciorul”! Hai, porumbelule drag, zbori repede, du vestea asta la castel! A și plecat ca vântul, sărăcuțul de el! Iată, nu se mai vede, a dispărut în zare! Nu a trecut nici un ceas, și aud tropot de cai pe cărare! Tocmai la timp sosesc ajutoare, căci va însera în curând! Da, vin de la castel, cu rădvanul cel mare, să ia poneiul rănit, și pe mine de asemenea! Iată, porumbelul a sosit înaintea lor! Să mergem la castel! Nu plânge, poneiul meu drag! Te vei face bine în curând! Iar vom zbura peste câmpii și plaiuri de păduri, liberi ca adierea vântului!

*
Oameni răi sunt peste tot în lume. Niște lotri căpcăuni, nespălați, nebărberiți, dușmani ai baronului, s-au gândit să facă rost de bani mulți de la baron. Ce le-a venit în minte? S-au strecurat hoțește în livada moșiei, chiar dimineața, - pe când Roxette încă mai admira animalele de prin curtea castelului -, au răpit-o fulgerător pe fată, au pus-o pe spinarea unui cal, au legat-o strâns cu funie de șaua calului, și s-au făcut nevăzuți în tropotul cailor, ca niște fantome. După câteva zile, au trimis vorbă baronului, că dacă vrea să vadă înapoi fata acasă, va trebui să plătească, în cutare loc, zece mii de ducați! Altfel nu-și va mai vedea copilul niciodată!

Baronul s-a cutremurat când a aflat această veste cumplită! Nu știa ce să facă! Mai întâi, și-a pus slugile s-o caute pe Roxette peste tot, prin păduri, prin poieni și pe la casele oamenilor din ținut. N-au găsit nimic! Dar nici zece mii de ducați n-avea de unde să scoată așa repede! Era cumpănă mare asupra lui și-a familiei sale!

În acest timp, într-un turnuleț prăpădit, dărăpănat, dintr-un castel aflat îintr-un sat nu prea depărtat, Roxette plângea zi și noapte, speriată de soarta ei. Zilele treceau cumplit de greu. Nici hrana care i se aducea nu-i tihnea, și îi era cumplit de sete. Privea mereu afară prin ferestruica murdară și cu pânze de păianjeni atârnând în jos, aflată tocmai în vârful turnului! Era disperată, nu știa dacă va mai scăpa de-acolo! Dar iată, vede prin geam un semn alb ce apare în zare, de peste copacii unui pâlc îndepărtat de pădure. Parcă e zbor de porumbel alb colindând împrejurimile, căutând ceva peste tot. Se-apropie de turn! Iată, vine și mai aproape, chiar ajunge lângă ea! Se așează pe pervazul ferestrei unde stătea ea închisă în turn!

- Dragul meu porumbel! M-ai găsit și aici? Mă vezi? Uite, bat în geam! Da, m-a văzut, desface aripile lui albe și largi. Ar vrea să zboare. Dar așteaptă să vadă ce e cu mine! Tu ești salvarea mea! Ah, cum să scriu o scrisoare? Da, uite, iau un colț de tencuială de pe zid și scriu un mesaj cu unghia: „Tată, sunt într-un turn închisă, lângă un râu, de unde se vede pădurea”! Porumbelule drag, ia în cioc acest ciob de tencuială, și zbori către castel! Spune-le să vină repede, să mă scape de aici!

Da, a înțeles, bietul de el! A plecat ca vântul! Nici nu-l mai văd! Aștept și aștept! Vai, dar cât timp a trecut și nimic nu se vede venind să mă scape de-aici! Stau, și suspin, și plâng! Ai ajuns, porumbelule, acasă? Uite, se face noaptea, și - nimic! Acum chiar că e întuneric!

Dar văd prin gemulețul din turn cerul în depărtare, luminat încă, deși pe pământ e deja întuneric beznă! Iată, ce minune! Pe cer văd ceva alb, care tot crește! Nu cumva e porumbelul meu? Da! El este!! Vine cu ajutoare de salvare! Dar trebuie să stau cuminte, să nu dau în vileag acțiunea de salvare! Stau și aștept. Nimic. Dar iată, porumbelul a și ajuns și s-a așezat cuminte pe pervaz! Se uită la mine și dă bucuros din aripi!

Tu ești, credinciosul meu prieten? Unde sunt cei de la castel? Să mai aștept? Da, aștept! Aha, văd la marginea râului, încă luminat de aurora cerului la asfinșit, cum se apropie ceva negru. E un rădvan mare. Mai văd cinci călăreți cu arme care se furișează. Aștept, aștept! Ce greu trec clipele! Dar ce văd chiar în geam? Motanul Tigran!! Tu aici, nesuferitule!! De ce ai venit? Văd că porumbelul nu se mai teme de tine? Ce e, motanule? Te uiți la mine? Văd o funie ușoară legată de gâtul tău! Ești tu salvatorul meu? Hai să deschid geamul! Nu se deschide! Are zăbrele mari! Dar, hai să sparg geamul, să pot ieși! Am spart doar într-un colț! Citesc un bilețel adus de porumbel în cioc: „Leagă funia de zăbrelele geamului”! Încerc să fac asta. De abia pot scoate mânuța prin geam, să pot dezlega funia de pe motan, și s-o leg de grilaj! Acum stau și aștept minunea. Văd cum o forță mare trage de grilaj, care a și zburat, cu geam cu tot! Aer rece a năvălit în încăperea insalubră în care am stat atâtea zile! Iată, porumbelul a apărut din nou, cu un alt bilet în cioc: “Motanul îți aduce iar funia la geam! Leag-o strâns de după patul din cameră, apoi cobori alunecând ușor pe funie!”

Tocmai așa a făcut, biata Roxette! Cu frică în suflet, a coborât pe funie, până a ajuns pe iarbă, în afara turnului. Acolo o așteptau slugile trimise de baron, care au pus-o repede într-un rădvan, și-au zburat iute ca pasărea spre castel! Iar cu lotri va avea timp destul baronul să se războiască mai pe urmă!

- Motanule Tigran! Cum te-ai schimbat tu așa, deodată! Văd că nici porumbeii nu mai sperii, nici după vrăbii nu mai sari! Acum ești prietenul meu adevărat! Hai să vedem ce fac ceilalți prieteni ai noștri din curte! Vreau să văd poneiul meu! Ce dor mi-era de el!