Hoțomanul de pisoi

Liliana venea adesea la casa părinților ei, să se bucure de câteva zile de vacanță în liniște, retrăind amintirile tinereții. Îi făcea plăcere să ia un șezlong, să-l ducă în livadă, sub pom și să citească în tihnă cărțile ei preferate. Își lua adesea ce-i era mai drag, romanele lui Balzac, Proust, Hugo cu intenția să le dea gata în vacanță, însă, de cele mai multe ori operele marilor clasici rămâneau necitite.
De data asta venise cu gănduri mari. Dar nu reuși nici acum, să vedeți de ce…
… În acea livadă se întâmplau multe lucruri bizare care o sustrăgeau de la citit. În primul rând, observase că într-o scorbură de copac își făcuse cuib o păsărică frumos colorată, cu moț roșu și cu pene ca cicoarea. Nu era singură, avea pereche, și cărau de zor pene, mușchi și fire de iarbă uscată, să-și zidească cuibul lor. Liliana lăsa semnul de carte la pagina unde rămăsese cu cititul, și urmărea îndelung acea febrilă strădanie a micilor vietăți pentru ]ntemeierea unui cuib liniștit. Nu trecuseră prea multe zile, și această muncă asiduă se încheiase.
Se întâmplă, însă, ca în timp ce Liliana își lăsă cartea și ochelarii pe pătură, în livadă, și se duse în casă să-și dreagă o cafeluță și să-și ia pălăria cea largă, de soare, pe când se întoarcea la citit la umbra pomului, reveni tocmai la timp să prindă momentul când pisoiul ei, Mărgeluș, se urcase în pom deasupra cuibului, și, curios să vadă ce era înăuntru, mârâia având colții scoși în afară ca de poftă a ceva oușoare, sau de pui. Atunci Liliana se supără rău de tot pe motănel, îi porunci să se dea jos din pom, îi trase o muștruluială binemeritată, și-i interzise să mai urce în pom. Avea impresia că Mărgeluș al ei înțelesese care era treaba, și că a doua oară nu va mai fi nevoie să-i spună același lucru.
Mai trecură câteva zile, și la cuibul din pom reîncepu o activitate febrilă de dute-vino, cele două păsări pereche plecau și veneau de zor, hrănind puii lacomi din cuib cu insecte prinse în jurul casei. Liliana nu se putea sătura admirând munca harnică a păsărilor pentru odraslele lor. Semnul de carte în romanul lui Balzac cam stătea pe loc.
După vreo două săptămâni, mai avusese loc un fapt nostim petrecut în livadă, atunci când ieșind din casă să mai citească sub pom din cartea neterminată de Balzac, Liliana văzuse pe Mărgeluș, la rădăcina pomului de sub cuib, jucându-se cu ceva. Tot întorcea ceva cu lăbuța lui fină și tot sărea în sus de bucurie, apoi se tăvălea prin iarba moale și mătăsoasă. Când se apropie să vadă mai bine ce se întâmplă acolo, văzuse că jos era un mic pui de pasăre, încă golaș, cu cioc galben, care țipa speriat. Pesemne, neastâmpărat, căzuse din cuib, iar părinții săi țipau cu disperate de pe ramurile pomilor din jur, văzănd dușmanul de motan jucându-se cu puiul lor căzut. Atunci Liliana luă de jos puiul, îl mângâie, apoi, urcând pe o scară, îl pusese înapoi în cuib, spre marea mulțumire a păsărilor părinți, care, cu ciripitul lor melodios, parcă mulțumeau pentru salvarea progeniturii lor.
După încă cinci zile, pe crengile pomului unde se afla cuibul, apărură cinci puișori firavi, supravegheați cu sfințenie de părinți lor. Livada se umplu de ciripitul lor vesel și melodios, prin care parcă binecuvântau natura pentru dărnicia ei. Se-nțelege, Liliana nu mai avea spor la citit, semnul de carte rămăsese tot acolo. Cum era să se concentreze ea la Proust și Balzac, dacă motănașul ei, Mărgeluș, urmărea curios fiecare mișcare a păsărilor celor tinere din livadă. Dar privirile lui erau acum cât se poate de senine, și nici nu mârâia pofticios la vietățile de prin pomi!