Între Mihai și profesorul său se pregătea actul al doilea. Prima scenă: în sala de examen. Profesorul Pandele și studentul Mihai Andreescu se aflau în poziția de examinator și examinat.
Profesorul, citind - Eclectic. Aceasta este o noțiune din antichitate. Aveți dreptate.
Mihai: Da. Dar mai are înțelesul de, sau cel puțin eu am vrut să-i dau înțelesul de: eu nu am nici o părere personală.
Profesorul, rece: Întoarceți sensul în negativ. Nu fiți așa de îndărătnic! Este normal ca să nu cunoașteți totul. Sunteți chiar dependent de alte surse, iar pentru a vă însușii cât mai mult aveți nevoie de dârzenie, de calitățile unui atlet de maraton, altfel ieșiți din cursă. În plus, d-voastră vă puneți chiar singur granițe. Afirmația d-voastră, că nu aveți părere personală este falsă: este doar referatul d-voastră, nu-i așa? Este felul d-voastră de a gândi, de a formula o propoziție, felul în care v-ați apropiat de temă. După o pauză mai lungă de reflecție profesorul spuse:Totuși nu este ceea ce am sperat să fie. Îmi pare rău. Trebuie să depuneți mai mult efort.
Mihai, văzându-se picat, se resemnă: E inutil... . Am dorit o lucrare inedtă, concepută pe idei noi, fără de literatura auxiliară, însă ideile mele sunt mereu respinse...
Profesorul, întrerupându-l: În repetate rânduri, am cerut sublinierea ideilor, cu exemple și citate, de ce nu înțelegeți ce vi se cere? Lucrarea d-voastră inițială dă notă de diletant. Vă promit, cu așa lucrare, nu veți trece niciodată examenul.
Mihai: Am înțeles. Ce nu înțeleg, de ce este interzis ineditul?
Profesorul, căuta după o ieșire: Domnule Andreescu, să încerc altfel: Ineditul nu există! Chiar dacă ați vrea să creați o lucrare de cea mai mare înțelepciune, nemaiauzită ș nemaivăzută, veți eșua!
Mihai păli.
Profesorul: Și de ce? Fiindcă, toți suntem oameni! Inconștient aparții societății în care zilnic trăiești, și nu poți să redai decât un punct de vedere al acestei societăți! Cervantes s-a referit la natura omului, pe care nu o poți înșela: Ce iasă din pisică șoareci mănâncă, înțelegeți, ce vreau să spun? Eu ce vă cer: să vă cultivați! Să vedeți și alte puncte de vedere! Punctele de vedere ale unor oameni mai în materie, decât d-voastră! Abia atunci poți să te exprimi, fără să-ți fie frică, de a părea diletant. Înțelegeți ce vreau să zic? Acum cu insolență, din protest, vă declarați eclectic! Eclectic a fost Cicero!
Mihai știa desigur acest lucru. Se revoltă fiindcă îl făcu insolent: Nu sunt insolent, ci însuflețit de ceea ce s-a chemat odată: Sturm und Drang. Cu Goethe vreau să zic: Scutiți-mă de cărți, nu am nevoie să mai fiu nici îndrumat, nici încurajat și nici însuflețit de alții, când inima îmi este ca marea învolburată!
Profesorul făcu fețe fețe: Toată cinstea pentru entuziamul d-voastră, zise el cordial, dar nu vă găsiți aici ca să primiți notă de trecere pentru entuziasm! Cu malițiozitate mai adăugă: Poate alți colegi profesori se vor lăsa impresionați de tehnicile d-voastră de convingere, dar la mine nu merge.
Mihai se înfurie, dar era incapabil să mai dea vreo replică inteligentă.
Profesorul mai adăugă paie pe foc: Și încă un sfat: după exemplul lui Cervantes, ar trebui să fiți mai modest!
Apoi, văzându-l disperat pe student, încercă să remedieze situația și mai citi câteva rânduri din lucrarea de seminar a lui Mihai: „[...] poetul Aulus Persius Flaccus. De la el provine celebrul, de cele mai multe ori doar pe jumătate formulatul, citat: „Gigni de nihilo nihil, in nihilum nil posse reverti,“ ceea ce tradus înseamnă „Nimic nu se naște din nimic, și nimic nu se poate întoarce în nimic”. Deci, ce înțelegeți d-voastră prin aceasta? întrebă profesorul.
Mihai: Nu înțeleg deloc înțelesul acestui aforism. Mă simt orb, neajutorat. Eu...
Profesorul îi dădu o lecție de falsă empatie și îngrijorare: Ce e cu dumneavoastră? Nu vă simțiți bine? Pot să vă ajut cu ceva? Aveți nevoie de bani?
Mihai, perplex: Bani? Ce v-a făcut să credeți, că aș avea nevoie de bani? Nu, nu am nevoie de bani. Nu înțelegeți. În general, ceva nu e bine...
Profesorul: Adică?
Mihai: Ceea ce vreau să spun este că sunt nesigur. Neînțelegând sunt, cum spuneți d-voastră, dependent de surse. Dar cine are dreptate? Care părere să mi-o însușesc, care să o reprezint? Majoritatea înțelege: o referire la viața veșnică. În Dostojevsky se poate citi: sunt ceva, deci nu sunt nimic! Nu pot să dispar pur și simplu din nou în neant! Ergo: Sufletul e nemuritor.
Profesorul: Bun!
Mihai: Există și părerea opusă, cea a lui Kant. El spune că această propoziție este folosită greșit, nefiind admis a se argumenta cu noțiuni vagi, de aceea, în caz contrar, se ajunge la concluzii eronate, etc...
Profesorul: Da.
Mihai: Dat fiind faptul, că eu nu înțeleg propoziția, sunt nesigur, ce trebuie să înțeleg! De aceea eclectic: pot reprezenta sau pot să-mi însușesc ambele afirmații, fiindcă sunt în sine corecte. Dar eu, fără ajutor din afară, nu-mi pot explica sensul expresiei.
Profesorul: Hm …
Mihai: Părerea mea este, că această expresie e un sofism.
Profesorul: Și totuși gândește!
Mihai: Timpul își devora fii, până la momentul Zeus, care prin ideea nemuririi și-a învins părintele. Dar acum, când ideea nemuririi este doar o idee și nu o realitate, lupți să dai vieții un sens nou. Nemurirea nu poate fi câștigată de oricine, iar acum e din nou timpul, cel care se răzbună, pe cei slabi.
Profesorul: Săriți de la o idee la alta, fără să faceți înțeleasă legătura. Are o influență negativă asupra ansamblului.
Mihai: Da, aș vrea să reformulez.
Profesorul: Încercați!
Mihai: Tema nemuririi este seducătoare. Vrei să crezi în nemurire! De aceea tinzi, să accepți legenda lui Zeus, care învinge timpul, vrei să accepți ideea creștină de nemurire, și prin aceasta, să trăiești în spiritul acestei idei. Nu-ți interzice și nu se supără nimeni, să crezi, ceea ce crezi, și să trăiești, după cum crezi. Fiindcă în fond, la nimeni nu-i pasă. La urma urmei fiecare trăiește cum vrea. Prin acest neamestec, primești pasiv o confirmare: da, ceea ce crezi e bine. Și acum se întâmplă ceva la ce nu te aștepți: Homo faber a fost un caz extrem, dar nu exclus. Ca apoi într-o asemenea situație extremă, cum a fost în cazul lui Luther, îți schimbi complet viața, ceea ce crezi și gândești. Luther, dintr-un laic, student la drept, își schimbă viața, devine călugăr. Crede în Dumnezeu, în nemurire. Dar și invers: Există cazuri contrare. Un tânăr creștin, în urma unor eșecuri pregătite de viață, își pierde credința și devine laic. Nu mai crede în nemurire. Ce este corect? Există o etică în afara acestor feluri de viață, există o conduită independentă de felul de viață? Există o etică, care să te apere de legea junglei?
Profesorul: Nu.
Mihai: Și atunci? Ce se așteaptă de la un om să facă?
Profesorul: Mult: să nu încalce legea, să aibă un common sense, să se adapteze societății, în care trăiește. Ce e important: integritatea, buna reputație, comportamentul integru, etic și moral corect, în limitele legilor existente. Respectarea regulilor de conduită: prin aceasta poate fiecare să fie clarificat, de felul cum existența trebuie să fie trăită, în societate, într-o intreprindere, în familie. Etc. Dacă înveți regulile de conduită, ai și siguranța, că te vei comporta totdeauna corect. Ca academician, trebuie să ai un rol paradigmatic, pentru ca vulgul să se ghideze după tine.
Mihai: Și de a fi fericit! Este fericirea dependentă de etică sau etica dependentă de fericire?
Profesorul: Nu înțeleg, unde vreți să ajungeți?
Mihai: Vreau să spun, că etica poate fi cel mult o recomandare, o sugestie, o referință, dar niciodată o lege. Cele zece porunci sunt în lumea de astăzi inutile!
Profesorul nu se simți deloc atacat: În toate timpurile lumea a fost așa cum e, zise el. Fiindcă etica a fost creată, pentru a ușura coexistența. Fericirea și etica nu depind una de cealaltă. Dacă pentru a fi fericit înseamnă de a-ți hrăni viciile, atunci discuția se încheie aici! Bătrânul deveni dintr-odată uman: Trebuie să privești etica din alt unghi: Etica este o tantiemă imaterială pentru spiritele înalte. Un bonus.
Mihai: Ajungem din nou la zei: mitul lui Heracles! El a ales drumul virtuții! Simplu, când toate aceste ideale erau personificate! Pentru oameni etica și-a pierdut însemnătatea.
Profesorul: Nu vă grăbiți! Aici se găsește al doilea cuvânt cheie: A știi de a alege. Să ne întoarcem la Luther: ce a spus el? Nu pot și nu vreau! Liberul arbitru este cel, care îți dă șansa de a fi în fiecare situație suveran și prin aceasta stăpân pe situație.
Mihai: Dar...
Profesorul: Trebuie să fii chemat de etică, pentru ca apoi să te simți chemat de etică! Etica nu poate fi impusă! Dar înțeleg, care este preocuparea d-voastră. Ceea ce vreți să spuneți, doar zeii, fii de zei, sunt în stare de a absolvi examenele impuse de etică! Etica nu poate fi impusă, dar ea însăși impune! Cu alte cuvinte țelul eticii este pentru majoritatea mult prea înalt, pentru a putea fi atins, de aceea urmărirea acestui țel obosește și în cele din urmă candidatul va abandona. Un realist își dă seama dacă țelul pe care și l-a propus e prea înalt pentru el.
Mihai: Dar țelul acesta este clar. Problematic devine țelul, când există două puncte subiective de vedere: eu vreau să ajung la țel, și îl consider palpabil, d-voastră susțineți, pentru mine personal, țelul e irealizabil! Ce facem? D-voastră îmi blocați viitorul, ce-mi rămâne este, să mă las de studii și să practic filosofia ca pe un hobby. Drept consolare: Înțelept pot să devin și pe plan secundar...
Profesorul nu mai vroia, să mai dea explicații. Era obosit.
De fapt, între ei, exista o neînțelegere de bază: profesorul îl acuza indirect pe student de efugionism, adică o fugă de realitate în sânul literaturii, tocmai datorită entuziasmului arătat de student pentru Hölderin, Goethe, și prin aceasta îl socotea inapt pentru înțelegerea materiei predate. Iar Mihai, dimpotrivă, vroia, să-l convingă pe profesor de genialitatea sa, tocmai pentru a trece acest examen, cât se poate de real, pentru ca apoi, prin absolvirea studiului, să aibă mai multe șanse de a face față realității vieții. Mihai era disperat fiindcă: unu, nu se putea face înțeles și doi, se vedea fără un studiu terminat, ceea ce implica un eșec de amploare uriașă.
Profesorul: Și acum, ce veți face?
Mihai, evaziv: Mă voi reorienta, voi căuta o meserie mai practică, mai concretă. Unde doi cu doi fac patru și unde nu există posibilitatea de a se naște neînțelegeri în discuții.
Profesorul: Este bine că în final ați recunoscut și acceptat. Poate vă descoperiți talente necunoscute în alte domenii. Ce pot să mai spun: Mult noroc în continuare!
Mihai: Mai întâi îmi trebuie timp, să-mi diger înfrângerea. Nu e simplu să admit, că trebuie să-mi mai abandonez un vis!
Profesorul, complezent, convins, că i-a făcut studentului un mare serviciu: Realitatea aduce, mai devreme sau mai târziu, pe fiecare la rezon.
Mihai: Mereu omul își dezamăgește discernământul. Mai important este: să nu fi dezamăgit de discernământ. Atât timp, cât acesta muncește, există speranțe.
Profesorul: Este rațiunea d-voastră. Ea lucră pentru interesele d-voastră.
Mihai: Există o rațiune universală? O rațiune etalon?
Profesorul nu mai dorea, sub nici o formă, continuarea discuției: Ar trebui să încheiem aici!
Mihai, care a pierdut partida aceasta: Da. La revedere!
Profesorul tăcu.