De multe era nemulțumit Niculae. Și odată cu el aproape toată vecinătatea, cu care se întâlnea în mai toate duminicile, după ce se termina slujba la biserică și după ce prânzea fiecare pe la casa sa. Acolo, pe butucul cel gros de la poartă, aflau și discutau veștile din România viitoare și Foaia poporului. Mai nou Gheorghea lui Țuruc venea, din când în când, și cu câte un număr din Scânteia. Citea din ziar bătrânul Niculae sau unul din verii săi Dumitru ori Vasile. În acea duminecă de august a fost rândul lui Vasile să citească din Scânteia lui Țuruc. La început niciunul n-a înțeles ce zicea Vasile din gazetă. Și zicea: N-a fost cetățean căruia ziua de eri să nu-i fi rămas în amintiri ca ceva neobișnuit, ca o piatra de hotar. Dar pentru cealaltă tabără, pentru șleahta speculanților și îmbuibaților de tot felul, ziua de eri a fost o zi a groazei, a panicei și a turbării. Marii rechini ai speculei trăseseră obloanele prăvăliilor și începuseră să-și care mărfurile în casă.
- Ce-o vrea să zică cu piatra de hotar, bade Niculae?
- Dar cu ziua groazei ?
- Măi oameni buni, gazeta nu spune ce s-a întâmplat azi, ori ieri, ci acum patru zile. Ori atunci cu toții, știți bine, ne-am dus la primărie să schimbăm banii.
- Ne-am dus cu toții milionari și ne-am întors cu cele două amărâte de sute, zise Oanea lui Rozor.
- Lasă, mă, că neam de neamul tău n-a avut atâți bani câți ai avut tu când te-ai dus să-i schimbi. De unde i-ai avut, Oane? Că doar te tot plângeai că n-ai și tu, ca tot omul, barem de un deți de rachiu să-l bei în crâșmă.
- Aia-i treaba mea, ce te bagi!
Numai Niculae știa de unde-i avea finul său Oanea. I i-a dat el atunci când acesta a venit, chiar în ziua schimbării banilor să-i ceară un deți de rachiu.
- Că zău, nănașule, așa m-a apucat o sfârșeală pe la lingoare.
- Ți-aș da, Oane, dar nu mai am glăjuța aia de un deți. Știi bine că mi s-a spart.
- Nu-i nici un bai, nănașule. Jur în fața dumitale că gura mea nu-i mai mare, exact un deți încape în ea.
A râs atunci badea Niculae, a râs și Oanea. Tot atunci i-a numărat 5 milioane să aibă și el ce schimba. Dar i-a trimis vorbă Soficăi, nevastă-sa, să vină și ea pentru a fi de față și apoi să meargă cu Oanea la primărie. N-a vrut Niculae să ia niciun ban din leii pe care i-a schimbat Oanea. Avea ceva bani. Le-ar fi dat și fiilor săi, Ilie și Zaharie, câte 7 milioane la fiecare. Dar aceștia au plecat de vineri la Craiova la sora și cumnatul lor. Li se însura cel de al doilea copil, Petrișor. Ce-or fi făcând bieții de ei? Cum se vor întoarce acasă? De unde lei, dacă s-au schimbat? Îi știa însă băieți deștepți și era sigur că se vor descurca. Plecase și Victoria la Craiova, la nuntă, cu cei doi copii. Și ea se va descurca, mai ales că și-a propus să stea pe acolo încă vreo câteva zile. Sigur, cu ajutorul lui Dumnezeu, se vor întoarce cei plecați. Niculae era îngrijorat mai mult de soarta fiicei, ginerelui și nepoților din Craiova. A înțeles ce era de înțeles din ce scria la foaia căruia i se spune Scânteia. A înțeles că ai lui, de departe, puteau fi într-o mare primejdie. Ei făceau parte din tabăra cealaltă, a îmbuibaților și speculanților. Or fi tras și ei obloanele prăvăliei și au ascuns marfa în casă.
În toamna ploioasă, ce a urmat, n-au mai ieșit dumineca oamenii la sfat pe butuc, dar se întâlneau în șurile și grajdurile închise unde făceau clacă pentru depănușatul cucuruzului. Dar aici nu se putea citi la lumina unui felinar ziarele. Spunea fiecare bărbat ce a auzit de la alții ori ce a aflat de pe la gazetă. A mai citit și el prin gazete, dar niciodată n-a povestit și altora cele aflate pe acolo. A cetit și s-a îngrozit. Despre Iuliu Maniu știa că este unul dintre domnii ce au organizat adunarea de la Alba Iulia. L-a văzut în anul în care el, Niculae, a fost ales primarul satului. Într-o zi de târg trecea cu notarul Aleman pe Breter, în Sibiu. Au văzut un grup de domni cu pălării înalte și legături negre la gât. Notarul și-a ridicat pălăria spunând cu voce tare: Să trăiți domnule președinte! Domnul acela i-a zâmbit și i-a făcut semn să se apropie. Notarul l-a luat de braț și astfel s-au apropiat amândoi.
- Servus, tinere. Ești Mircea Aleman, nu-i așa?
- Da, domnule președinte!
- Dumnealui este părintele dumitale?
- Nu, domnule președinte, dumnealui este primarul din Ruși, satul în care dumneavoastră ați binevoit să mă numiți notar.
A dat apoi domnul președinte, înainte de se despărți, mâna cu amândoi.
Nu l-a mai întrebat Niculae pe notar că ce fel de președinte este domnul acela. Oare nu-i povestise cu câteva zile înainte despre Consiliul dirigent? Tot atunci parcă-i mai povestise ceva... A... da, despre sfârșitul războiului și despre comunismul ce a început să cuprindă Ungaria. Ce bine l-a lămurit Aleman atunci despre acel pericol și lupta ce a dus-o armata română, în care s-a aflat și băiatul său Ilie. Și acum... ce a cetit el acum câteva zile în foia pe care i-a dat-o Gheorghea lui Țuruc ? A cetit că in numele poporului tribunalul a hotărât să-i dea acestui om 9 pedepse însumând o sută și patru ani de închisoare plus de două ori muncă silnică pe viață. El era în capul listei care cuprindea nume de oameni cu zeci ori sute de ani de închisoare unii cu mai multe munci silnice pe viață. Iată, își spunea Niculae, a ajuns și la noi comunismul, omoară și închide oameni. Acum își dă el seama, nu sunt vorbe goale ce spun unii, că or să ia pământurile și or să facă colhozuri ca în Rusia. Oare ce se va alege de copiii și nepoții lui? Gândurile astea trebuie să rămână numai ale lui. Nu trebuie speriați și ceilalți. Dumnezeu e mare, va avea grijă de oameni așa cum a avut de el și ai lui atâția amar de ani. Apoi s-a mai liniștit dar gândurile i-au revenit după anul nou. De la alții și apoi și din gazetă a aflat că regele a fost izgonit din țară și că de acum în colo nimeni nu va mai putea să se opună răului.
A trecut cu greu iarna pentru badea Niculae. Au început a-l durea picioarele. Nu-i bai, zicea, oamenii se mai sprijină și-n baston. Îi veneau tot mai des, din senin amețeli. No, asta-i bai, zicea, pentru amețeli nu sunt bastoane. Parcă și vederea l-a mai lăsat, dar tot îi bine, știe cu ochii închiși drumul până în Părăul Furcii și mai poate purta încă fedeleșul. Și până la copiii săi Zaharie și Mia poate merge, e drept, drumul îi tot la vale. La întors îi mai greu, dar de ce și-a cioplit el frumusețea de bason? Ca să-l folosească! Și-l folosea mereu. Și apoi când pleca de acasă niciodată nu pleca singur. Întotdeauna Leu, câinele lor, îl însoțea, Dacă stăpânul intra în vreo curte, el aștepta la poartă un ceas, două, oricât ar fi stat.
Cred că am dat în mintea copiilor, își zise Niculae. Prea mă gândesc la Leu și la Cezar. Cezar este al patrulea cal prăsit din iapa ce am primit-o la nuntă de la ai mei. Leu nu mai știe al câtulea câne este.
A sosit și primăvara. În sâmbăta săptămânii luminate l-a încălecat cu greu pe Cezar și, urmați îndeaproape de Leu, au luat drumul viei din Rusu. N-a făcut mare lucru acolo. Cu sapa din colibă a mărunțit pământul din jurul câtorva vițe, a șezut apoi mângâiat de soarele blând al zilei de primăvară. Seara, după ce a sosit acasă, și-a adus din pivniță, în cana rejelui, vin din acela bun, de busuioc, a povestit cu Mărie despre întâmplări din tinerețe apoi s-a culcat. Peste noapte a visat același vis de acum câteva zeci de ani. Era din nou pe drumul Emausului, a auzit din nou vocea Lui, dar orișicât a căutat n-a mai găsit drumul de întoarcere.
A doua zi clopotul cel mare vestea că un nou suflet se îndreaptă spre vămile văzduhului. În a treia zi cortegiul de înmormântare s-a pus în mișcare. Urca cu greu drumul spre progadie. Cei apropiați, din primul rând, dar și alții, au putut vedea cum înaintea celui ce purta crucea, mergea abătut, Leu. Întorcea din când în când capul și se oprea, și el, când preotul citea din Sfânta Evanghelie. Când copârșeul a început să fie acoperit cu pământ, cățelul a vrut să se arunce în mormânt. Abia a putut fi îndepărtat de gropari.
Numai după șapte săptămâni, la slujba de pomenire, a mai văzut-o Nuțu pe bunica.
- Bunico, nu l-am mai văzut pe Leu. Unde-i?
-S-o fi dus la moșul tău. Prea erau în vremea de pe urmă tot împreună.