- Trebuie să dovedești în viață. Viața nu e un capriciu. Te supui ei. Nu te întreba de ce. E un cadou. Trăiește-ți cadoul!
- Nu am desfăcut ambalajul. Cred că e târziu acum să încep. E târziu. Am înțeles că sunt, dar pentru cine să mai dovedesc?
- Deja îți pui întrebări. Există iubire. Iubește! Există pământ. Vorbește! Există cer. Cântă! Există copii. Trăiește! Eu nu sunt scriitor și poate că ai să râzi de mine. Ceea ce vreau, de fapt, să-ți spun e mult mai simplu. Îmi place să te ajung din urmă și măcar puțin să vorbesc ca tine. Nu pot. Nu-mi pun întrebări de ce nu pot. Te respect însă pentru ceea ce poți tu. Atunci când citesc poezia sau proza ta, simt durerea, iubirea, tristețea, fericirea. Nu-ți mai pune întrebări.
- Fetița mea adună lacrimi în urmă-mi zi de zi. Ea zice că și-a pus deoparte, iar din ele vrea să-și facă brățări.
- Brățările ei sunt vii. Da, e o minune. Dacă adună lacrimi, poate să aprindă chibrituri cu suflarea ei.
- Mă doare inima.
- Așa e acum. Până te obișnuiești. Durerea e eliberare.
- Nu cred în eliberare.

Ploaia curgea de câteva ore. Se formaseră lacuri. M-am așezat pe marginea drumului și mă gândeam la un vis. Visul era de fapt o continuare a trecutului. Personaje care mă ajutau sau care mă foloseau. Frigul mergea parcă pe picioarele mele. Îmi era bine, liniște, pace... și am simțit o durere grea în dreptul inimii. Atât de tare și atât de adânc! Mă gândesc la tot ceea ce am făcut. Regrete? Nu știu. Începuturile toate sunt firave. Începutul meu a fost o descoperire a ploilor interioare. Ah, știu, e greu! Și pentru mine e de necrezut. Despre ce ploi vorbesc? Totul vine, totul trece. Chiar și întrebările. Pasiunile rămân. Într-o băltoacă ploaia cădea ca niște stele mici. Nu mai văzusem asta niciodată. Mi-am schimbat privirea în altă parte, dar ploaia nu cădea la fel. Doar în acel loc cădeau steluțe. M-am gândit la plâns și la oameni. Oamenii suferă diferit. Depinde de adâncimea pasului pe care dorești să-l faci. Mă simt atât de mică, atât de inutilă! Cred că am o cădere. Și ce anume trebuie să fac să uit? Să mă depărtez? Mi-a închipuit că sunt o sclavă, era însă sentimentul unui străin intrat în mine. Toată viața ne acoperim sufletul. Toată viața ne dăruim și apoi, când ajungem să ne dăm seama că ne facem mici, suferim. Micimea crește. Dezamăgirea prinde coajă în sânge. Lumina pare un paralelism între realitate și mit. Încerci să te ridici pe propriile frici și pe lacrimi. Constați cu tristețe că zidul e infinit. Constați că apa înghite zidul. Ce fac aici?

- Sunt feminist. Te înțeleg.
Ce să-i răspund? Nu mă ajută afirmația lui. Practic, e o constatare. Nu e o idee pentru care eu să-mi schimb părerea despre viața mea.
- Trăim într-o lume a bărbaților.
Iată o altă constatare! Un bărbat afirmă realități. Dar eu, ca femeie, unde sunt? În lumea cui? Interesele s-au prins de colțul gurii, ca un zâmbet folosit drept amiciție. Zâmbesc din obișnuință.
- Mergi mai departe, așa cum ai mers și până acum. Scrie! Scrie! Scrie, mă!
- Nu vreau să mai sufăr. Vreau să mă retrag. Să privesc la ceilalți și să tac. Pe scenă sunt prea mulți actori. Să fiu în culise și ascult. Consacrarea are spini și drumurile sunt reci.

Ploaia adună steluțe. Mângâierea. Cine mă atinge? Nu simt decât acea apăsare din dreptul inimii. Ah, dezamăgire oarbă și fierbinte, mă strângi la pieptul tău și numele mi-l sfărâmi! Ah, dezamăgire, umilință fadă! Râde cerul, parcă, ochii mi-i alungă. Strașnică năpastă, nori, năluci și vorbe, un deșert îmi pare sunetul din minte. Tunetul acesta frige tâmpla verde. Oamenii privesc urmele prea ude.

- Mami, uite, am găsit iar lacrimi! Le-am pus deoparte. Vrei să le vezi?
- Nu vreau.
- De ce? Uite ce lucesc!
- Pune-le deoparte. Îți vei aminti de mine.
- Când?
- Când eu nu voi mai fi.
- Nu se topesc?
- Nu. Lacrimile rămân pe veci.
- Și unde ai să pleci?
- Nu știu. Prin tine voi privi. Păstrează-le cu bine.

Minunea ploii nu mă alungă. Rămân aici. Tac. Tăcere și supunere. Un bun rămas pune stăpânire pe privire. Rămas bun! Un drum am încheiat, iar restul e tăcere.

- Pune pe masă toate cărțile pe care le ai!
- Ce cărți?
- Tu pe ce ai mizat în viață? Pe credință?
- Nu am gândit așa viața. Nu cred că am mizat pe ceva anume. Am făcut ceea ce inima a cerut. Atât știu să spun. Atât.
- Nu ai avut cărți mari.
- Nu am știut.
- Și unde vrei să mergi?
- Vreau să nu merg. Cenușa mi-a intrat în ochi și șoaptele străinilor mi-e hrana.
Am auzit un tunet. O mare se întinde la picioarele mele. Valul, plin cu promisiuni, s-a făcut pod. Trec peste el și tac.
16 august 2013.