agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-10-10 | |
Cap.I.
[ Mereu deformăm contururi! Realitățile imediate, adevărurile spuse parțial, revelațiile de ultim moment despre unul sau altul, surogatele de viață pe care le trăim anacronic, uneori, paradoxale, alteori, ni se par până la urmă suportabile. Toate fațetele cubului în care suntem închiși, sunt, în mod ipocrit, roase de carii. În dorința noastră de a fi liberi cu orice preț, departe de orice spațiu etanșeizat, ne și considerăm ubicui. Cu condiția să ne mistificăm, să ne falsificăm, să ne supraapreciem și să transformăm propriile noastre limite ale spiritului în exacerbări nelimitate ale gândului. Mereu ne creem false și exagerate biografii. Descoperim hedonici noi tehnici de a evada dintr-un univers nelimitat, de a eluda gravitația, de a-i da un picior în fund destinului. În infernal acesta numit vitae (viață) se petrec cele mai groaznice accidente, dar și cele mai nesăbuite. Și fără niciun gram de remușcare. Ne ciocnim unii de alții cu o frenezie ca a celor ce vor să trăiască intens făcând bunging-jumping doar de dragul de a simți gustul dublei porții de adrenalină. Ne războim cu privirea, cu vorbele, cu pumnii împotriva nimănui și tuturor… Dacă ar fi să ne autoscopăm, privindu-ne din afara noastră înspre noi înșine, dacă am fi atât de porniți să-l ascultăm pe Socrate “ cunoaște-te pe tine însuți” ne-am îngrozi de ceea ce am afla despre propria persoană. De ceea ce suntem în realitate și de ceea ce nu suntem; de ceea ce am putea fi și de ceea ce ne trece prin minte că am putea fi. Ah, biet om! Fragil in interior, fragil și în afară. Numai gândul că ai ceva din mușcătura dușmănoasă și extrem de dureroasă a gerului, din ferocitatea fără seamăn a tigrului, din indecența impudică a gândurilor, obsesiilor, mâniilor, ciudățeniilor de tot felul, ar îngrozi și pe cel mai îndrăzneț temerar al proprii incursiuni în el. Mai am puțin și mă voi întâlni cu dedublați, și, implicit, mă voi dedubla și eu. Simt asta. Mă întreb cum voi ieși oare din confruntarea cu necunoscutul, parțial intuit, parțial cunoscut? Cum voi ieși din culoarul acesta al sufletului? Un culoar care nu știu niciodată unde duce, un culoar intens circulat, des străbătut de contradicții, întoarceri, înfundături, răzgândiri, ambiții, mânii. Uneori mă simt incomplet. Ceva parcă-mi lipsește. Nu, nu curajul! Nu, nu frenezia! Nu, nu o supraputere… ci altceva! Metafizic si lumesc, totodată. Parcă m-aș afla într-o camera cu pereții de hârtie. Prea fragili pentru a mă sprijini de ei, prea subțiri pentru a-mi adăposti gândurile exprimate cu voce tare, prea nesiguri pentru a rezista vânturilor ce bat din toate direcțiile. De multe ori simt că mă situez simultan între două stări diametral opuse. Mă văd și din interior, mă văd si din exterior. Ca o USÃ FÃRÃ PRAG! Dincoace, înspre mine, ferit oarecum de curenții de aer stârniți de furtună, dar simțind totuși frigul pe la picioare; și dincolo, înspre exterior, unde sunt în plină furie a vântoaselor, unde viața freamătă, geme, se zbate, urlă, se zvârcolește, palpită, într-o viermuială colosală, într-un furnicar amețitor, și unde există riscul de a fi călcat în picioare, dezumanizat, uniformizat, de a cădea în derizoriul ambițiilor mele sau de a fi strivit fără milă de ambițiile altora. Și totuși, altfel nu se poate…Fac parte din lumea aceasta... sunt un mădular al ei,trup din trupul ei. Nu pot trăi izolat, nu e firesc să trăiesc așa…Din acest punct de vedere n-am să-i înțeleg niciodată pe pustnici, pe cei care fug de lume și totuși sunt, vrând-nevrând, ai lumii. Acceptând să fie vizitați, stârniți în dialoguri mai mult sau mai puțin profane sau spirituale, de către vreun strain rătăcit în pustie sau de către grupuri de turiști, mai mult sau mai puțin interesați de latura ezoterică a vieții. Am impresia că acești pustnici fug de răspundere. De răspunderea de a trăi. De a se trăi! De aici și lașitatea lor. De aici biografia lor fabuloasă dar complet falsă, complet deformată. Și se revine iar și iar, ca într-o succesiune organizată, monotonă și infailibilă la deformarea continua a contururilor. Uităm că suntem ca niște olari neîndemânatici ce tot încercăm să redăm cu fidelitate formele lutoase ale naturii, făcute (ad)mirabil, irepetabil și unicat de către Marele Olar. Imperfecțiunea noastră o dorim mereu îmbunătățită, mereu perfectibilă. Și cum sunt imperfect îmi caut perfecțiunea trăind prinmtre alții, nu izolat de alții. Trebuie să mă “hranesc” cu oameni, să mă agit, să urlu, să fac sex, să sar cu parașuta, să-mi rup o mână sau un picior, adică, în câteva cuvinte Să trăiesc, să…] și gândurile lui Severus Silvan fu brusc întrerupte de sunetul melodios-țipător al telefonului. Până să se dezmeticească, soneria telefonului ajungea deja la al 5-lea apel. Ridică receptorul și nici n-apucă să zică bine ,Alo” că deja fusese interpelat - Ce faci, omule, mai trăiești? întrebă vocea din telefon. De când nu ți-ai mai verificat emailurile, batrâne? Sau messengerul? Te caută omul ca disperatul să dea de tine, să te găsească pe net, ( și mai aparte), că scump la vedere ești, și tu nimic. Stai închis în casă ca un șoarece, sau, să fiu mai tachinător, ca un pensionar! îi reproșă râzând și oarecum teatral Șerban Pigulescu, vechiul și bunul lui prieten din copilărie. - Am preferat solitudinea din spatele bibliotecii, bâigui Severus. Deh, ca “bătrânii, ca pensonarii”, repeta ironic acesta. Apoi serios; știi prea bine că atunci când scriu ceva, când sunt în febra creației uit și de internet, și de telefoane, și de ieșirile în oraș… - Apropos de ieșiri, îl întrerupse Șerbam, mâine avem cenaclu la mine acasă. Știi că periodic, prin rotație, organizăm așa ceva. Acum a venit rândul meu, tu ai cam lipsit la ultimele două întâlniri organizate de prietenii noștri și toți au întrebat de tine. Și data viitoare, conform propriilor tale convenții, se va ține cenaclul la tine, și acolo nu cred că vei lipsi…, îl tachină din nou Șerban. Apoi rugător. Te rog, vino mâine. Nu mă refuza! Mai lasă-le dracului de cărți, ai să o iei razna de la atâta citit și scris. Cu cât suntem mai mulți cu atât cenaclul va fi mai interesant, mai efervescent, mai viu! Se entuziasmă acesta. - Și cine mai vine exact? Întrebă Severus, mai mult pentru a-l scoate pe Șerban din starea de visare în care intră. - Toți oamenii deștepți în felul lor și … ciudați în felul altora; îi spune chicotind. Ți-am scris mai multe pe email. Nu mă pune să ți-i repet că mă ia amețeala. Am vreo 10 confirmări de la persoanele care vin ,plus încă vreo 4 incertitudini, dar voi afla dacă vin și ele, abia mâine. Te rog nu mă face să te trec și pe tine la incertitudine, ci vreau să îmi confirmi că vii sigur. Te rooog! - Am încotro? Încercă să glumească Severus. Și după câteva secunde îi confirmă că vine sigur la cenaclu. După ce terminase convorbirea cu Șerban, merse la birou și deschise fără chef computerul. În așteptarea apariției imaginii de pe monitor încerca să-și reia firul ideilor, atât de brusc curmat de țârâitul telefonului. *** Munca la cartea lui de eseuri filosofice decurgea greoi. Severus nu era omul care să poată scrie în zgomot, în agitație, ci avea nevoie de liniște, de concentrare, de siguranța că nu-l bruiază nimeni. Cu toate că nu era filozof, era cunoscut prin cercurile literare la care umbla ca o persoană cu înclinații filozofice, un pic mizantrop, cu mult bun simt estetic, și foarte cult, putându-se lansa în discuții elevate din cele mai variate domenii. Deși avea 35 de ani, totuși nu scosese nicio carte, cum fac mulți alții mai tineri, cu toate insistențele prietenilor săi. Severus avea perioade când abandona lectura și se dedica scrisului, cochetând când cu poezia, când cu proza, când filosofând, când declamând pasaje dintr-o dramă la care lucra. Făcea din toate câte un pic, fără să-și găsească stilul, dacă avea vreun stil. Nu era nici poet, nici prozator, nici filosof, nici dramaturg, ci o mixtură între ele. Mai bine zis, era și poet, și prozator, si filozof, și dramaturg, în proporții egale, astfel încât nu-i puteai definea apartenența la vren gen literar anume. Reciti ultima frază: “ . Trebuie să mă “hranesc” cu oameni, să mă agit, să urlu, să fac sex, să sar cu parașuta, să-mi rup o mână sau un picior, adică, în câteva cuvinte Să trăiesc, să… “ ce mai era? Încerca să-și aducă aminte. Își interoga mintea, gândurile, ideile, doar –doar va reapuca de undeva din aer firul pierdut al ideilor. ,, al naibii telefon, își zise el supărat mai mult pe faptul că nu-și amintește continuarea, decât de apelul propriu zis. Nu putea să sune și el cu un minut mai târziu, când puteam să-mi termin și eu fraza…?” stătu așa concentrat câteva zeci de secunde, invocând parcă din străfundurile minții revenirea inspirației. Nu reuși deloc să-și aducă aminte, să continue fraza și să o termine. Se apucă să citească tot eseul până la fraza cu pricina și acolo se poticni. Parcă i se rupsese filmul. ,,Ce ți-e și cu inspirația asta…? bodogăni el. Când vine trebuie să fii pregătit imediat și s-o prinzi din zbor, aidoma fluturelui, s-o fixezi, s-o jumulești ( și zâmbea rostind acest cuvânt) s-o întorci pe toate fețele pentru că dacă nu-i dai importanța cuvenită inspirației care vine și pleacă atunci adio, bye bye, auf wiedersehen, pleacă și nu mai revine. Și își aminti brusc de un citat despre inspirație, de-a lui Lucian Blaga, din romanul lui autobiografic, ,,Luntrea lui Caron”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate